Thursday, December 27, 2012

Lectia de imparfumare cu bun simt

De cate ori ma apropii de cate o parfumerie, ma izbeste un miros intepator, puternic, un amalgam de arome de toate soiurile si originile.
In ciuda combinatiilor mereu altele, mirosul e acelasi intodeauna (mi-a ramas intiparit pe undeva pe creieras) si mi se pare interesant si totodata paradoxal ca de fiecare data il simt la fel, desi, cu siguranta, s-or mai fi vandut aromele de pe raft intre timp, inlocuite fiind cu altele noi.

Izul aromat provenind de la magazinul in cauza mi-a adus aminte ca taman ce trecusem pe langa un tip dinspre care razbatea un parfum puternic dulceag, si am simtit ca ma deranjeaza si indispune, chiar si pentru o clipa (si clipele sunt pretioase, stim cu totii). Culmea, imi plac parfurmurile dulci si grele si inca extrem de mult in mod normal, de aia si m-a intrigat faptul ca, de data asta, nu eram asa de incantata. Ce era cu domnul respectiv de nu i-am dat like neam? Exagerase probabil, nimic mai mult. Chiar daca e iarna si se preteaza aromele grele, totusi...trecuse de mine la multi metri, dar parfumul aferent siesi nu daduse si 'mnealui  coltul cum era de asteptat, cel putin nu inca, si apoi nici nu parea sa se grabeasca.

Parfumurile fresh mi se par total aiurea. Deodorantul ar trebui sa miroasa proaspat si racoritor si nu parfumul, zau asa. Parfum egal putere, pe cand un spray egal usor, cat sa poti sa te mai dai si cu parfum dupa. In fine, de gustibus...desi se cam discuta si astea, macar in scopuri evolutive.

Cat despre parfumurile amarui, cred ca se potrivesc dupa o anumita varsta, sa zicem 50 de ani. Si astea sunt intrigante ca si cele dulci, se impun, se baga in seama, irita, ataca, sau, dimpotriva, plac, dar, dincolo de asta, pica ca nuca in perete amareala aia aplicata direct peste un trupsor de fatuca necoapta. Deci nu recomand minorelor, nu ca as fi vreo experta; pur si simplu imi exprim opinia de simplu cetatean deranjat, de data asta, nu de galagie, mitocanie, vreo ghena infundata sau babe care alearga sa prinda locul in metrou asa cum se intampla de obicei. Pur si simplu, ma dispera un parfum imprastiat in cantitati industriale peste vreo domnita de paispe ani cu sani de douazeci si cinci, de la care se mai molipsesc si ghinionistii aflati prin preajma! Io nu sunt Suskind (si sigur nici voi), si cele mai ingrozitoare duhori chiar nu imi provoaca vreo revelatie! Multumesc pentru intelegere si pentru eventuala sustinere (poftim ca am si tupeu).

Ok, poate ca fata nu prefera aromele dulcege, total de acord cu voi. Macar sa aleaga ceva cat de cat intre. Ar face un bine omenirii, desi, intr-o tara in care sapunul si apa nu fac casa buna impreuna iar periuta de dinti si pasta nu ocupa un loc de cinste defel, ma tem ca un parfum amarui, dulce sau cum o fi accesorizat pe o pitzi natanga e chiar ultima problema dar na, am zis sa ma ocup de "fineturi" macar de data asta. 

Mai sunt si aia care fac reclama pe la cate un deo super eficient, si se jura - ca sa fie cat mai convinsi de eficienta tratamentului aplicat la subtiori in deplina cunostinta de cauza - ca fac si greva si stau nespreiati vreo luna, urmand ca apoi sa utilizeze cu incredere deodorantul minune, ca deh, se spala si ei - finally! - aplicand panaceul eficient 48 de ore din 24! Nici langa astia nu prea as vrea sa ma nimeresc, noroc ca sunt rarisimi.

Pana la urma, e buna o masura-n toate. Dulce, amar, proaspat, racoros, indiferent cum ne-ar placea parfumul, e important (sau macar dragut, daca nu vi se pare o chestie vitala asta) sa le folosim cu zgarcenie (lasati altruismul pe data viitoare, va rog, sunt convinsa ca va fi o ocazie mai potrivita decat acum sa fiti mai buni). 
Nu e, in primul rand, elegant sa turnam cu sticla de parfum direct pe noi - si cred ca nici sanatos. Am auzit la tv ca se face foarte usor cancer daca este pulverizat direct pe piele. Mai bine patam hainele si mai apucam sa traim o vreme, daca nu murim de cancer la plamani de pe urma fumatului intre timp (imi colcaie pesimismul prin vene, deh).
Si daca tot alegem sa traim, decent ar fi sa ii lasam si pe ceilalti sa o faca, nu de alta, dar avem cu totii drepturi, macar in calitate de cetateni europeni.


Sunday, December 23, 2012

Automatul de cultura


La inceput a fost cuvantul. Sau litera, sau...si, si. Apoi au aparut si cartile, care de care mai pline de invataminte, care de care mai intelepte si care de care mai frumoase, mai elegante, mai legate in piele, mai cu foita cea mai fina...

Dar, cum toate's vechi si noua toate, tehnologia a avansat, iar cartile au tinut si ele pasul cum au putut si cum au stiut ele mai bine. 
Acum citim dand pagina de pe kindle, de pe telefon, marim fontul, imaginea...citim in metrou, citeste si cel de langa tine la cat de mare este ecranul unei tablete. Ne place sau nu, citim si noi ce citeste cel din stanga, probabil si cel din dreapta. Cu asa un gadget...e si pacat. Mergi cateva statii bune, tot apuci sa citesti cateva pagini. Eu, recunosc, citesc prin metrou, nu de pe tableta, ci direct din carti. Aleg carticele nu foarte groase si reusesc sa parcurg un roman in cateva zile. Bun si asa decat deloc, ca in rest nu prea apuc :(.

Tot din zona lecturilor automatizate, si tot la metrou, au aparut si automatele. Da, ati auzit bine, si nu e vorba de cele de la care, in schimbul a ceva lei, ne luam o apa sau un sandwich. Nu. E vorba de automatele la care bagi fise si pica carti! Chiar aseara am dat peste unul la Piata Unirii si da, a fost surprinzator sa gasesc un astfel de aparat, dar mai surprinzator a fost sa vad si ca era aproape gol! Continea titluri din diverse domenii, si poate ca o carte cu invataminte crestine nu prea se simtea in largul sau langa o carte despre menopauza, dar zau ca nici nu mai conteaza cata vreme lumea baga bani in aparatele astea doar ca sa se hraneasca spiritual, lasand stomacul si necesitatile de "prima mana" pe mai tarziu.
Apropo de automatul cu carti, pot sa spun ca si cartile "atarnatoare" din tren (deh, citim, dar mai mult furam, asa ca le legam ca sa fim siguri ca nu dispar chiar peste noapte :D) sunt rasfoite, daca nu chiar parcurse cu totul pana la destinatie. Cum trenurile cam au intarzieri date fiind conditiile meteo, ai sanse bune sa citesti vreo doua carti pana la Fagaras. Tot e bine. 

Inedite mi se par si acele barcode-uri pentru descarcat diverse scrieri si volume. Si daca tot avem smartphone-uri, va propun sa lasam Facebook-ul deoparte (bun si el, nu zic nu, la o adica, unde mai citesti la gramada atatea stiri?) si hai sa purcedem la batut Bucurestiul si tara cu metroul, cu trenul...Putem chiar sa fim surprinsi de cate vom afla pe drum.

Lumea stim ca merge la teatru; se joaca cu casa inchisa si asta e o realitate care ne bucura de ceva timp incoace. Poate, de acum incolo, chiar daca nu calcam atat de des in librarii si biblioteci, macar, in schimbul pretului unui bilet de tren sau al unei calatorii cu metroul, alegem sa ne incarcam cu util, cu frumos; in plus, ne si relaxam, pregatiti fiind pentru un maine al vietii cu tot cu stressul sau, de data asta insa infruntand provocarile mai puternici, mai plini de viata si, nu in ultimul rand, mai intelepti.

Thursday, September 20, 2012

Eternul si mereu actualul Doi



Ilustratie de: Raduly Melinda
Intotdeauna am simtit o forta in cuvinte, si deci, normal ar fi fost sa mi le aleg cu mai multa grija uneori. Nu e usor, pentru ca ele, cuvintele, sunt si bune, sunt si rele, sunt si prieten, si dusman, alfa si omega, cuvintele sunt…cuvintele nu sunt altceva decat modul in care transmitem trairile si mesajele catre lume.

De ce ma “leg” astazi de cuvinte? Ajunsesem sa ma intreb de ce ma pot arde uneori atat de puternic, incat nu mai ramane decat o mana de cenusa buna de adunat cu farasul, si pur si simplu m-am apucat sa ma gandesc la toate lucrurile care, asemeni cuvintelor, pot indulci sau pot amari pana la anularea efectiva a individului.

Uite, de exemplu, notiunea de “cuplu”. Iti cauti perechea (eternul doi unificator) cand sinele nu-ti mai ajunge, sau cand increderea in propria persoana scade ingrijorator. Apare un el, apare o ea, situatia se schimba, zona de comfort se largeste, si pentru o perioada, zburzi si stralucesti de parca lumea s-a oprit si Universul s-a oferit sa fie martor la acest “dezmat” in ale fericirii. Pui de-o nunta, tragi o petrecere, vine si honeymoon-ul peste voi...Ah, a nu se citi cartea ai cu dragostea care dureaza vreo 3 ani, ca poate influenta (a se citi: distruge) vacanta, conferindu-i destinului un caracter mai inefabil decat s-ar fi crezut, multumesc.

Nu vreau sa fiu neaparat patetica, nu o sa vorbesc de relatii care toate se termina cumva, candva si undeva in functie de nivelul talentului si abnegatiei de care dau dovada protagonistii. Pana la urma, orice inceput are si un sfarsit, la fel cum un sfarsit este mereu un nou inceput. Important e sa ne ridicam, sa ne scuturam de praf si sa reincepem cautarea pentru doi-ul vesnic salvator. In cautare rezida cel mai mult sensul; atunci suntem mai aprigi si mai pasionali ca niciodata! Jumatatea ramane doar o jumatate, daca ea nu continua sa lupte pana isi va gasi extensia, cheie a existentei sale.

E iubirea si fericire dar si suferinta? Imi raspund diferit la intrebarea asta de fiecare data. Probabil asta e cel mai bun raspuns, mereu un altul, cu nuante si fatete paradoxale si neasteptate. Nu e alba sau neagra, stim ca retete de iubit exclusiv frumos, minunat si pentru totdeauna...nu exista. Si cand pui la copt o banala prajitura, pui zahar ca na, e o praji, dar adaugi si un varf de cutit de sare!

Nu pot sa nu aduc vorba si despre celebrul basm “Ca sarea in bucate”, atat de plin de invataminte si foarte mult talc, care mi-a bucurat copilaria. Asa ca intelept ar fi sa mai lasam mierea de o parte, ca sa nu dam, cumva, in diabet. Dulce combinat cu amarui, cred ca asta ar putea fi un sfat bun, o reteta potrivit a fi pusa in practica. Nu degeaba mai pleaca cate unii, cate unele pentru ca li s-a cam “urat cu binele”. E necesara o proportie in tot si toate, macar o simulare a unui echilibru din cand in cand, si psihic s-ar putea chiar sa functioneze!

Dihotomia rau-bine, frumos-urat, dulce-amar (bun si doar nitelus acrisor, de acord!) e parte din viata noastra, asta e cert. Care e, de fapt, proportia uneia sau alteia in acest context, ei, aici doar moralistii, credinciosii si cei care trec usor peste suferintele din dragoste ar putea-o spune. Uneori o sa ii credem, alteori nu. Depinde cat am iubit, depinde cat a stat sau cat am putut indura. Depinde.

Si moartea e o a doua fateta a vietii, a cea oglinda in care evitam sa ne privim o perioada, pana ajunge ea sa ne fie pusa in fata cu forta. O ignoram, probabil, in speranta ca poate dispare, convinsi fiind ca inevitabilul i se va intampla celuilalt si nu mie. Am eu, asa, o aura protectoare si Dumnezeu nu ma uita!

Dumnezeu, intr-adevar, nu ne uita, noi il uitam pe el mai degraba, sau ajungem sa il vedem asa cum nu este, ajungem sa ii cerem ceva ce nu ne-ar da niciodata pentru ca pur si simplu nu ne este de trebuinta, sau, cel putin, nu la modul la care i-l cerem noi. Cred ca nici nu e nevoie sa ceri, doar sa te rogi sa fii puternic, sa te rogi sa fie bine.

Stiti, insa, ce e cu adevarat minunat? Inima e una si cu ea iubim, sufletul e unul si el ne face mai buni, creierul, la fel, e unul si multumita lui putem gandi (macar incerca, stiu ca suna rautacios, dar si realist deopotriva) si putem asterne pe hartie siruri intregi de cuvinte, cuvinte din acelea cu multe sensuri, mai mult sau mai putin poetice, mai mult sau mai putin ucigatoare…

Totusi, ne nastem si murim singuri (din pacate???), aici nu mai ramane loc de doi-ul cel definitoriu, sau nu in plan material. Trupul nu poate raspunde “comenzilor” mundane la nesfarsit. In fata mortii, suntem cel mult noi, Dumnezeu si cam atat.

Restul e istorie sau voi, cei care mai ramaneti pentru o vreme.

Friday, August 3, 2012

Un ceas cu tine



Sprancenele flamande iti mangaie fruntea-lumina,
Ma intrebi din priviri, in soapta, daca te iubesc
Si daca da, cat, si cum, si de ce.

Pare tarziu si nu e, e doar o seara, seara noastra, prima, ultima
E hazardul renascut in stea, vorba lui Nietzsche.
Dansul, ma straduiesc sa ti-l cant in timpanul cald de atata iubire.

Sa nu vina dimineata, sau nu, mai bine cheam-o, cheam-o tu, iubite!
Poate voi invata, cumva, sa te iubesc si altfel, poate revine timpul sa studiez mai mult.
Studentie, educatie in amor…exista ele oare?

Acum nu vad nimic mai mult decat pe mine topindu-ma in tine, asa sa le spui…

Thursday, May 31, 2012

Suflet de 5 stele


De unde pana unde mi-a venit asta cu acordarea de “stele” sufletului? Si de ce nu, in fond? Nu traim, cu teribila mandrie, epoca catalogarilor, a etichetarilor de tot felul? De ce n-ar avea si sufletul stelele lui, margaretele lui drept insemne ale valorii proprii?
“Cantitatea de suflet” de care dispunem difera d ela caz la caz. E de vina si gena, nu neg. Desi putin suflet, acolo are, in principiu, cam toata lumea. Lucrurile functioneaza cam asa de obicei: Am 01 grame  de suflet dar ma comport ca si cum as avea vreo 50 de grame! Cum ar veni, ma laud desi n-am cui, si uit ca “lauda de sine” nu miroase-a bine, si oricum, si daca nu uitam tot asa procedam.

De cealalta parte, se remarca sufletele cele adevarate, acele suflete pentru care “poluarea” e de maxim +/-3%, o marja aceptata si la sondaje, deci se accepta.
Sufletele deosebite sunt modeste, nu se lauda singure si nici nu asteapta ovatii la schimb. Sufletele de 5 stele sunt, pur si simplu. Cand le descoperi, tu, muritorul de rand beneficiar al unui suflet de cel mult 2-3 stele dar si cu ceva ambitii de crestere gen “sus tot mai sus” (ceea ce tot e bine), ramai pur si simplu siderat ca poate exista asa ceva!
Da, ati auzit bine. Ajungi sa fii surprins cand dai peste un om caruia ii pasa cu adevarat de ceilalti, un om care ar fi dispus sa renunte la orice ca sa isi ajute semenii neconditionat. Acest gen de om e dispus sa isi dea si ultimii bani din salariu celui aflat in nevoie, desi poate ca seara, la cina, n-o sa mai aiba ce pune pe masa. dar asta nu conteaza. Important e sa il ajute pe cel mai in nevoie decat el.

Atunci cand esti la pamant, lacrimile iti curg suroaie, durerea te sugruma iar tamplele iti pulseaza de la tensiunea oscilanta si te paste si un accident vascular de la atata consum interior si stres, acesti oameni altruisti si binevoitori te vor lua pe dupa umeri si iti spune: “Hei, nu mai fii trist! Capu' sus! Sterge-ti lacrimile, totul are o rezolvare. Si nu uita ca sunt aici, oricand, sa te ajut!”

Ma gandesc ca e vorba pana la urma de iubire, sub aproape toate formele pe care le poate lua ea: un prieten adevarat, o iubita, un iubit…chiar si-un vecin amabil. 

Sunt oameni care se cunosc de foarte putin timp si cu toate astea sunt gata sa isi dea si haina de pe ei pentru – nu-i asa – un “strain”! Sau sunt acei prieteni care, la 4 dimineata cand ii suni suparat, deprimat si distrus tot iti raspund la apel in ciuda orelor tarzii, dispusi fiind sa te ajute cu orice pret.

In concluzie, cu siguranta mai exista si suflete mari pe lumea asta, chiar daca nu prea ne mai vine a crede cand ne uitam in jur. 

Pe aceasta cale, va multumesc voua, celor care intrati in viata noastra taman atunci cand parca nimic nu mai e cum era , cand parca nimeni si nimic nu ne-ar mai putea salva.


Wednesday, May 30, 2012

Impresiile mele despre concertul Vama - by Simona



Fetelor, sincer...cumparasem de vreo 2 saptamani albumul Vama 2012 pe care l-au lansat aseara....este un album deosebit...la modul ca de fiecare data cand il asculti, iti creeaza o alta impresie, cred ca depinde foarte mult de starea in care esti. Fie iti displace total, fie iti place la maximum...si sunt melodii care nu iti plac dar apoi cand le reasculti, le iubesti! Tare!
Dar punerea in scena a acestui album a fost un adevarat spectacol din toate punctele de vedere: voce, melodie, efecte, coregrafia intregita de o trupa de tineri dansatori plin de viata si energie si: evident, Tudor, care a fost de mare senzatie: gesturi, expresii, modul de a vorbi publicului, mesajul pe care l-a transmis (va spun sincer ca, la melodia Declarat pierduta tara, mi s-a facut pielea de gaina, si la final, aproape mi-au dat lacrimile. Il declar, oficial, pe Tudor un artist complet care reuseste sa emotioneze si sa transmita o multitudine de stari, trairi, sentimente, sa creeze emotii din cele mai diverse: de la agonie la extaz, de la delir si frenezie, la melancolie si chiar tristete; de la zambete la lacrimi.
Concluzie: A reusit sa ne transpuna total. A fost desavarsit!
Si pentru mine, a fost unul din cele mai tari concerte ever (nu pot sa spun asta cu cel mai tare dupa experienta U2 :)) dar cred ca number 2, clar!!!!!

Love you forever, Tudor!!!!!!





Friday, May 4, 2012

THE NEW PITZI

Pitzi a fost mereu pe val. Pitzi este si va fi. Ce-i drept, intre timp si oarecum in pas cu moda, ce avanseaza mai galopant chiar si decat cancerul in stadiul terminal, pitzi se tine tare pe pozitii, ba chiar se mai si transforma, evoluand catre nivelul urmator!
Daca, pana mai de curand, pitzi cea de toate zilele purta volanse mii si cat mai roz, mansardate strategic in straturi diafane intru sustinerea kitch-ului perfect, mai nou, miss pitzi s-a dat peste cap de trei ori ca in basme si a devenit o…printesica! S-a mai “cizelat” si stilizat, sa zicem; s-a lepadat de rujul roz penal si de cositele-i blonde, pana la radacina carora vopseaua cea neascultatoare se tot incapatana sa nu ajunga! Printesica e, cu alte cuvinte, varianta “tunata” a deja “fumatei” pitzi, trecuta, de pe acum, de la stadiul de adolescenta teribilista, la cel de femeiusca in cautarea febrila a maturitatii cea provocatoare si plina de neprevazut. 

Noua creatura nu mai e adepta rozului in toate nuantele nastrusnice si a toaletelor din latex mulate, ci e, mai nou, un trend-setter, o adevarata aparitie, o revelatie chiar! Avem, de acum, de a face cu o tipa bine, o muiere pusa la patru ace, imbracata si accesorizata asortat de la magazinul spaniol Z, care are bunul obicei de a-si etala outfit-urile de-a gata asortate - de la pantofior si pana la colier - pe manechinele din vitrina. Astfel, tinerele amazoane aspirante au scapat si de acest efort de pe urma: asortarea bluzei cu fusta, cu pantalonii, cu geanta si cu sandaua. Cum s-ar zice, magazinu’ propune, iar cardul, a carui limita e mai putin importanta, poate - si trebuie! - sa faca restul!
Gata, fatuca nu mai are acum nicio grija; trebuie doar sa fie fresh la rendez-vous-ul cu cel de la capatul cel mai indepartat al cardului. Cand se coboara din bolidul iubitului, abia de i se zaresc ochii, camuflati acerb sub ochelarii de soare, gigantici pe langa biata capatana delicata. Ovalul fetei s-a resemnat si el umil, cazut prada ramelor ce depasesc, ostentativ si agasant, zona-i predestinata de la natura. Capul nu creste in pas cu vremurile si nici cu labartarea lentilelor, ceea ce nu e neaparat rau; dar tot ar merge un accesoriu solar ceva mai congestionat pentru zana in discutie, ca zau ca arata ca o musca bazaind agitata pe scaunul din dreapta.
Lasand la o parte latura vestimentara a problemei, sa trecem, nitel, in revista naravurile culinare ale pasagerelor de dreapta jeep. Fatucile astea sunt vesnic la cura, desi sunt slabe precum firul de iarba printre rosii maci. Le-ar cam lua vantul pe sus, de nu ar circula mai mult cu masina...Oricum, ele se hranesc doar cu taraituri de mobil facute sanvish, asa ca e evident de ce sunt asa de suple. Doar mobilu’ amicului e colesterol free si nici nu ingrasa, deci ce mai vreti? Ala vorbeste si se sms-uieste, iar ea, in timpul asta, isi mentine silueta! Armonie totala, frate! Universu’ lucreaza in favoarea lor si a noastra, a carcotasilor invidiosi de serviciu...
Acu, ca nu mananca, e una si e si treaba lor; dar fitzele de rigoare, asociate procesului firesc de alimentare si selectie a bucatelor, sunt, totusi, demne de mentionat. Draga, ele usturoi si ceapa nu mananca niciodata, nu, ca le miroase gura de garofita! Fata, alea la Paris papa supa de ceapa ca e de bon ton, delicatesa, ce mai! Ce stiti voi...Ma intreb cum v-ati descurca cu celebrii melci, o alta delicatesa ce v-ar face mai doamne decat sunteti! Doar sunteti sofisticate, ma....

Voi, saracutele, ati mai pacatui ce-i drept, cu cate o saorma din cand in cand, dar sa fie servita neaparat fara usturoi! Si Doamne iarta-le, stim cu totii ca fara ingredientul magic, preparatul arabesc n-are niciun farmec! 
Bagati, fetelor, si voi un Orbitel, o gumita, doua, trei, un pachet daca trebuie, dar nu va scoateti din meniu prazul national si usturoiul saormistic de rigoare doar ca sa dati bine, ca nu se merita, zau asa. Asta chiar e un sacrilegiu!
Si apoi, frumusetea e trecatoare, dar izul ala de saorma, generic denumita “cu de toate” (nu pun la socoteala si cartofii prajiti ca sunt de acord cu voi ca e too much!) n-ai cum sa-l uiti vreodata, si macar asa, ramai cu o amintire puternica…Cand o pleca jeep-ul definitiv din viata voastra, usturoiul din saorma papata direct in masina, in prima seara de amor, cu siguranta va ramane sa va salveze, fiind chiar mai eficient si decat un antibiotic! Nu stiu, insa, daca da si aceeasi dependenta, dar, daca va intereseaza, io intreb...

Monday, April 30, 2012

Orizonturi și fluturi


Orizontul se strânge sub al său roșu orbitor și gemând, tremurând a visare
Fluturii se odihnesc în pleoapele-ți calde,
Pe deasupra tâmplelor adie o pudră gălbuie de amor și de aripi.
Ne prindem în hora chipurilor cele flămânde,
Dansăm, navigăm, cerșim la umila iertare.

Trupul cel zvelt de Adonis alungă chemări de madonă, dulci ca de rouă
Sudoarea-mi arzândă desenează vitralii pe sufletu-ți adormit și păgân.
Lobul urechii însingurate, de astăzi devenită iubită,
Întinde al său fin inelar înspre umbra-ți durere plângând…


Mă prinzi, ca din zbor, de un blând vers alb, în fluturi ne cântă și marea
Cazonă încrâncenare de sori și de mare mister.
E liniște, lacrima nu mai e vie,
Zâmbim, legănați de vântul sublim...

Friday, April 27, 2012

GRADINITA SI CRESA DE STAT DIN ROMANIA NU SUNT NICI PE DE PARTE PE GRATIS!!!

Trec, zilnic, pe Aleea Castanilor (cei care locuiesc in Militari cu siguranta cunosc zona). Numele i se trage, desigur, de la faimosii copaci, aflati in numar mare pe aceasta alee.
Pe langa castanii sai romantici, zona respectiva e cunoscuta si drept un loc de intalnire pentru copiii de toate varstele, carucioarele, bicicletele, trotinetele si rolele posibile!
Sursa: Mediafax

Friday, April 20, 2012

MAHARU’ SI SILFIDA CEA VESNIC DISPONIBILA

Din ciclul: Ai smartfon si masina de teren, deci ai si parte! (sau talent!)

Mancam, deunazi, cu colegele vis-à-vis de firma responsabila cu plata salariului nostru lunar.
Ne asezasem la o masuta mai aproape de geam. Vorbeam intr-una, radeam si gesticulam in asteptarea pranzului propriu-zis, profitand la maximum de pauza de masa din dotare. Si cum ne bucuram noi, asa, cam din plin de momentele scurte dar pretioase petrecute impreuna, hop ne trezim ca se aude un sunet strident, mai ascutit si mai tiuitor in urechi chiar si decat rasetele noastre cristaline.

Din locul in care ma aflam puteam vedea foarte bine care era sursa acelui tarait nevricos ce taia in doua aerul din incapere, si asa destul de incarcat si de neprimitor.

La masa de langa noi era un cuplu din alea peste care tot dai in ultima vreme: Ea, o dulceata de bruneta, fina si diafana, el…ei bine, el, el era de fapt un burdihan atarnand ca o greutate importanta si defel nedorita pe scaunul ce clar nu se preta la a fi folosit drept balansoar asa cum credea mister.
Ca deh, eram intr-un restaurant si acolo, de obicei, se ia masa, de aia are si scaunul un spatar, bietul. Ca sa stai bine la masa, sa nu te ineci cu vreo bucata de carne si dupa aia sa iti mai si priasca ce ai consumat. Deci nu se sta asezat ca la plaja, sub o umbrela cu veleitati de protectie impotriva insolatiei (asta stiam noi, ceilalti, nenea ala din cuplul "altfel" sigur nu stia la fel).

Cu picioarele-i folosite pe post de tentacule agatatoare, individu’ cu pricina se straduia din rasputeri sa se propteasca cat de cat de masa furnizoare de bucate, doar-doar o reusi sa termine de imbuibat pana la refuz, si in acelasi timp sa reuseasca si sa nu ii scape telefonul itehnic din dotare din raza vizuala si din cea a buricului degetului cel mare.
Si avea ceva de lucru bietul “animal”, nu de alta, dar smartfonul ala tip 6 si ceva suna de vreo douazeci de ori pe minut! Performanta, frate! Daca poate...Ei bine, telefonu' ii suna si stapana-su' il rejecta. Si in acelasi timp se mai si balansa cu scaunul transformat subit in balansoar printr-o manevra improprie de adaptare la mediu, drept pentru care biata fripturica si al sau cartofior prajit complice abia de mai nimereau in gura si pe gatlejul...pacatosului.

Paradoxal, de vorbit la gadget-ul ultimu’ racnet nu prea se punea problema, v-am zis ca tot dadea reject musiu. Tipul asta cool era adeptul politicii “mucles” in general, avand in vedere ca nici cu “zana” de langa el nu prea schimba vreo vorbulita, mai ales ca muierusca incepuse deja sa se ofusce de "concurenta" sa neasteptata, servita de mult mai captivantul sau competitor, telefonul mobil.

Si uite asa, vreo ora cat am salasuit pe langa cuplul cel "fara de pereche", nu am facut decat sa ma intrerup din ingurgitat, din ras si din vorbit si sa fiu partasa - fara sa vreau, evident - la atmosefar sonora ce se derula in zona urechilor noastre pe cat de fara voie cu putinta! Culmea, mi se facuse oarecum mila de biata fata, si chiar ma intrebam ce i-o fi trecand ei prin capsorul ala dragalas vazand si auzind la toate acestea.

Ce pot eu sa va spun, cu siguranta, e ca fatuca din povestea de la restaurantul transformat in plaja de mancare nu prea s-a atins. Tot spera, saraca, ca blestematu’ ala de telefon va ceda la un moment dat, satul si el sa deranjeze o lume hamesita, epuizat fiind la baterie si rarunchi. Da’ de unde, nici pomeneala de pauze linistite si surprinzatoare! Tar-tar-tar, tar-tar-tar si tot asa…Telefonu’ intr-una tot suna, iar scumpica tot suferea si se framanta pe dinauntru si pe dinafara. Lu’ domnu’ i se cam… de ea stiti voi rima, nu mai insist.

Intr-un tarziu, musiu burtoi isi dezteleni picioarele-i bifurcate ce cu nadejde strangulau masa ca sa se ridice apoi lasciv, tremurand ritmic precum piftia aia perfecta facuta din zgarciuri de porc. Fatuca isi insfaca si ea geanta in graba, cu tafna si dispret nca, si se indrepta iute spre iesire.

I-am urmarit nitel cu privirea prin geam, comentand de zor cu consoartele mele despre tratamentul aplicat cu forta tinerei domnisoare. Pret de o clipa, maharu’ o ia de o “toarta” si ii sopteste ceva secret, direct in urechiusa-i cea elfa. Ea paru sa "inghita galusca", rasplatind cu un zambet irezistibil cele doua vorbe primite drept recomepnsa pentru rezistenta si rabdarea de care daduse dovada in restaurant, pe tot parcursul desfasurarii mesei de pranz. N-apuca, insa, sa bucure prea mult de minimalul dialog, ca hop dusmanul cel taraitor ii intrerupe iar gandurile inrate acum pe un fagas cat de cat normal, trezind-o din reveriile rezervate celor ce va sa urmeze macar la asternut, dupa asa o masa gustoasa si indestulatoare...pentru el, desigur.

De data asta, Pufosu’ lasa reject-urile deoparte si raspunse triumfator si cu aplomb la celular. Apuca de mai si rade cu cel (sau cu cea??? Aoleu, oare asa pervers sa fie???) de la capatul firului, lucru dovedit ca fiind ultima picatura adaugata in paharul suficient de induratoarei sale insotitoare, care o lua inainte la pas, etalandu-si ostentativ poponeata cea obraznica, cazuta prada exclusiv ploii celei reci, cel putin pentru moment. Ce-o mai fi dupa, ea stie, oricum.

In vremea asta, eu tot ma intrebam de ce si cum e posibil, cum poate o domnisoara frumoasa ca ea (cat o duce si capul e discutabil si nesigur, dar chiar si asa) sa indure astfel de lucruri.
Ei bine, raspunsul a venit rapid si m-a lovit precum o lovitura neasteptata primita drept in moalele capului: In fata restaurantului "trona" o mandrete de masina de teren, un bolid mare si impunator precum un munte semet ce abia asteapta sa fie cucerit. Si fata noastra cea nefericita, uitand de suferinte si deznadejde, isi ia poalele propriei nefericiri in maini si se urca, faloasa si plina de speranta pentru mai tarziu, in "superbitatea" sa de off-road dezlantuit!

Ce mai conta ca partea feminina a cuplului cu telefon si masina de exceptie nu mancase mai nimic la masa de pranz! Macar de ar fi unica (si ultima!) masa sarita din viata ei. Desi, la cat de uscativa era iti dadeai seama de la o posta ca mananca in mod constant taraituri de mobil pe paine, si astea sigur nu ingrasa!
Ce mai conta ca in loc de soapte de iubire, ii "cantase" un telefon penibil direct in timpane, pret de minute intregi! Nu mai conta!
Masina o astepta tot acolo, gata sa o preia, gata sa o duca la garsoniera din Ferentari in care el probabil locuia. Ca, nu-i asa, romanasu’ nostru cam asa se prezinta de obicei: detine o masina de fitze mai scumpa decat un apartament, doar se poate dormi confortabil chiar si-ntr-o rulota. Important e sa ai o masina tare pe care sa o folosesti pe post de aspirator de femei frumoase si extrem de ingaduitoare la nevoie si restul se rezolva, cumva, de la sine.

Sau, poate, se vor duce la ea acasa, mai degraba cred ca asta le era intelegerea. El, jucandu-se cu cheile de la masina si cu telefonul zacand in sictir pe masa, iar ea oferind la schimbgazduirea in propriul budoar de conditie modesta. Acu’ nah, n-o locui ea prea central, dar decat in Ferentari tot e ceva mai bine. Zic.

Ce nu cred eu ca stie ea – cel putin nu inca – e ca o astfel de masina incearca, de obicei fara succes, sa compenseze anumite lipsuri care fac imposibila “explorarea” adanca, placuta si eficace a unei femei, daramite satisfacerea ei. Asta presupunand ca fata e realmente interesata de asa ceva si ca ii si trebe, sau doar se lauda.

Dar, pana la urma, nici nu mai conteaza cum se termina povestea. Noi suntem doar "invidiosii" fara noroc care barfesc de pe margine.








Monday, April 16, 2012

PARIS RELOADED

Da, m-am revazut cu amantul meu…ma astepta de ceva vreme, eu nu mai puteam de dorul lui…

L-am regasit la fel de nerabdator, de savuros, la fel de umed (poate si ca ma dorea atat???). Ploua la Paris, ca de fiecare data; acelasi cer acoperit care insa nu deprima, dimpotriva, invita la explorare, la descoperit de alte si alte stradute inguste, intime, cu bistro-uri ce parca devin din ce in ce mai liliputane; cateva mese cu cate doua scaune pe care abia ai loc sa te asezi, si asta numai dupa ce il rogi pe vecinul din spatele tau sa iti faca putin loc, sperand ca te-a si auzit, oohhh e asa de cufundat in ochii iubitei sale, mai stralucitori acum dupa cateva inghitituri de vin rose…

Am facut dragoste patru nopti intregi..patru nopti fierbinti, nopti in care am incercat toate pozitiile, am cersit pentru mai mult, si mai mult...Imi saruta sanii, imi dezmierda sfarcurile atent si mieros, redescoperindu-mi pielea asteptanda, tremuranda…Ma penetra iar si iar, adormeam si ne trezeam, visam si iubeam…In culmea orgasmului, strigam, plangeam de placere si ii ceream sa nu ma lase, sa nu imi dea drumul, sa nu mai plece nicicand…Si el imi soptea: “Dar tu vei pleca, iubito, eu voi ramane sa te astept ca de fiecare data, iubire…”

Ce puteam sa ii mai spun? Stia el ce stia, nu mai avea rost sa neg….Am incercat, in cele cateva zile si nopti petrecute cu el si in el sa il dezmierd, sa il strabat de-a lungul si de-a latul, sa il adulmec, sa il degust cat mai mult si cat mai adanc…I-am soptit “Je t’aime” iar si iar, la nesfarsit, el acoperandu-mi buzele cu degetele-i fine de francez indragostit si pervers…I-am recitat toate versurile mele, scrise in cele mai bine de trei sute de zile de cand ne-am luat ramas bun in aeroport…

Mi-am scaldat sufletul, mintea si trupul in ale sale ape sfredelitoare si reci, am devorat ca o gurmada nebuna prajiturile-i cu crema de vanilie si cafelele a la viennoise

”Mai vrei, iubito?” Ma tot intreba. “Iti mai torn putin vin?”

“Poate mai tarziu” ii spuneam, “poate mai tarziu…Acum nu vreau decat sa te privesc in ochi, sa te strivesc intre pleoape, sa incerc sa nu te uit…Tu esti chiar mai parfumat decat vinul asta, cred ca iti curge si prin vene tot ceva asa ca un vin din asta frantuzesc…”

“Ce-ai mai facut in tot acest rastimp, dragoste? Stiu ca nu poti sa fi stat atat de singur, tu esti atat de viu, de plin de dorinta! Cine e? O cunosc?”

“Iubito, cum as putea? Stii bine cat te iubesc ca un dement si ca nu e o alta ca tine! Uite, poate am sa vin sa te vizitez la Bucuresti intr-o zi, sa ne iubim si acolo ca si aici…Ce zici, primesti?”

I-am raspuns ca da, desi stiam ca daca va veni aici, nu va mai fi la fel. Aici ma instrainez, sufar, am responsabilitati, cad, ma ridic…El e cu adevarat aerul meu, hrana si cantecul meu, dar asta se intampla doar acolo, la el acasa, la noi acasa: in mansardele din Montmartre, in fata unui tablou impresionist, pe Pont des Arts sau pe genunchii lui Flaubert…totul devine posibil la el in brate, dar numai acolo, la Paris...

Monday, April 9, 2012

Femeia la 30 de ani si ale sale crize mai mult sau mai putin inchipuite

Bai, frate, ce se intampla cu fetele astea, ca femei nu prea imi vine sa le zic? Nu de alta, dar asta presupune ca ar avea ceva minte, si in cazul de fata, zau ca nu prea e cazul!! Desi, daca ne luam dupa varsta, care se invarte undeva pe la 30 plus sau minus 2-3 ani, s-ar putea incadra, dar asta numai daca ar vrea, si iar am dubii si in privinta asta. Balzac e mai actual ca niciodata!!!

De ceva vreme, pe Smart Woman (mai degraba “Femeie slaba de inger” s-ar fi numit rubrica asta, nu “inteligenta”, din motivele deja enuntate mai sus) isi publica povestile nefericirii din dotare, o pleiada de consoarte in cautare asidua de raspunsuri imediate, salvatoare si cu oaresce "schepsis" la cucerit barbati, din aia disponibili daca se poate, va rog! Chiar sunt fetele astea atat de naive, incat sa creada cu adevarat ca pot gasi o rezolvare la propriile probleme pe o platforma online cu mult trafic si tot atatea pareri si personalitati dezlantuite, si pe deasupra si camuflate sub diverse "nick-uri" de inspiratie la fel de indoielnica?

Acolo, fiecare ofera varianta considerata de sine ca fiind cea optima si cea mai de pe urma, trasata din perspectiva propriilor trairi si experiente, si mai rau, din perspectiva propriilor frustrari. Si atunci, care e de fapt, scopul? Ce sa obtineti, dragelor, de la asa un mediu intrigant, cu o fauna atat de variata?
Aici nu e vorba sa aflam daca Pamantul se-nvarteste, ca stim deja ca a avut Galileo grija de asta cu mult inaintea noastra; e vorba doar de alegerile personale, e vorba de a incerca cu riscul de a mai si gresi, e vorba, pur si simplu, de a trai pana la urma si nimic mai mult! Chiar de-or curge rauri de lacrimi, nu stiu sa se fi inecat nimeni pana acum in ele, deci mai exista o speranta!! Cata vreme inima bate sanatoasa in piept si trupul ne ajuta, nu avem nicio scuza, domnisoarelor si doamnelor, sa nu traim! “Ultimul tren”, asta ca sa citez o autoare recenta, are legatura cu cancerul, scumpo, nicidecum cu iubitul care te-a abandonat! Ti-as spune asta in fata, dupa ce te-as scutura putin sa te trezesti!

Sau, poate, dragi scriitoare inca nestiutoare in ale lumii si vietii, va ganditi ca noi, astia de citim si mai dam si din gura si talente pe SW, traim azi pentru ca nu ne-am taiat venele atunci cand am fi crezut de cuviinta? Asta ne transforma, cumva, in detinatorii retetei miraculoase a supravieturii perfecte? Ca, protejati sub haina de anonim trist (dar nu ne poate vedea nimeni ochii, la fel de plansi ca ai vostri, doar ceva mai lasi), devenim, automat, obiectivi si reali, dispusi sa oferim o mana de ajutor neconditionat si total dezinteresat? Cata naivitate!!!

De fapt, "problema" acestor autoare-scriitoare o constituie barbatii buni si luati, de altfel o preocupare a femeilor de cand lumea si Pamantul! Probabil difera nivelul de toleranta, care s-a acutizat suficient, asta si din cauza nebuniei vremurilor epuizante si aducatoare de stress pe care le parcurgem. Dar si asa, scenariile sunt cam aceleasi: niciodata barbatii – ca de altfel, nici femeile – de calitate nu vor fi de ajuns, mereu cineva va iubi disperat si mai mult decat celalalt si va plange de pe margine si pe la colturi pe masura, sperand ca, intr-o buna zi, sotia/sotul sa dispara – cu sau voia sa – din peisajul matrimonial…Casatoria, acest angrenaj ce poate functiona uneori multumitor, alteori doar in virtutea inertiei sau, si mai grav, fortat ne cam da batai de cap tuturor astora "luati', s-o recunoastem! Nu detine nimeni “cheia” conjugala potrivita care sa dechida larg poarta raiului, ce Dumnezeu!

Cu toatele vom fi, in viata asta, mai devreme sau mai tarziu, si fie ca ne place, fie ca nu, iubite, sotii, amante, femei parasite…Parasite pentru altele mai tandre, mai bune la pat, mai tinere, mai frumoase. Se mai intampla, insa, ca “masculii” nostri pereche sa nu fie doar “victimele” propriilor hormoni si reactii chimice interioare si specifice, ci sa ajunga sa se si indragosteasca iremediabil de “cealalta”! Si atunci zau ca nu ne mai ramane decat sa ne imbatam manga, si sa ne trezim a doua zi cu speranta de mai bine si mai ales cu forte proaspete, aruncandu-ne iar in valtoarea imediatului ce taman ne-a dezamagit aseara! Daca, insa, suntem suficient de puternice si de istete, vom intelege ca e bun si un “Mister Right Now” pana la localizarea si identificarea lui “Mister Right”, si hai sa purcedem la o noua provocare - vanatoare cu acest obiectiv temeinic infipt in cerebel!

De unde stim noi ca, intre timp, adica de ieri de cand ne-am apucat de tras cu hotarare la masea, nu s-o fi “eliberat” vreunu? Apai si daca nu s-a eliberat, ce? Mare paguba. Poate ca, de data asta, am si eu mai mult noroc si oi fi eu aia pentru care o lasa pe ingusta si frustrata de nevasta-sa, amarata care considera ca sexul oral e practicat exclusiv de “profesionistele” de pe centura iar telefonul mobil are o optiune numita “redial” cu utilizare non-stop pana la moarte!

Ok, ok, nu aruncati cu oua, stop-joc! Or exista si neveste de treaba, nu zic nu, dar alea sigur au si-un "bou" langa ele, pentru ca-nu-i asa, aia buni au parte de “cutre”, nu asa era chestia??? Ati vazut voi femeie si barbat, sot si sotie, buni amandoi, in aceeasi propozitie? Ati vazut, exagerez desigur :) Pana si eu am vazut, deci categoric exista!

Lasand gluma la o parte, adevaru’ e oricum pe la mijloc, asa ca “doamnele” care isi suporta propriile “dobitoace” pe langa casa (si v-am mai zis asta) au si ele nitica vina ca au ales asa prost “de buna voie si nesilite de nimeni”, ca doar nu le-au dus careva cu latu’ inconjurat pe dupa gat pana la starea civila!

Ah, ca nici noi si nici ei nu se gandesc ca, mai intai, e mai bine sa extraga “maseaua stricata” si abia apoi sa isi puna una-n loc de portelan, ei bine, asta e o alta poveste…Desi pana si asta e simplu de inteles si acceptat daca ne amintim (lasand ipocrizia de rigoare la o parte!) ca natura umana e una poligama in esenta sa, si ca restul sunt doar exceptii mai mult sau mai putin fericite, mai mult sau mai putin trucate…










Sunday, April 8, 2012

EU ȘI NOI


Fericirea nu avea nici chip și nici nume,

Se ascundea, nătângă, printre flori de cireși, de meri și de iasomii,

Iar noi, doi nebuni, îi căutam pânza de păianjen copleșitoare

În ochii de orb ai celor care nu înțelegeau misterul.



De sub umbrarul roz al trupului tău mă zbat să erup ca o lavă,

Mă lupt cu umbra-ți să-i pot lua locul, să fiu mai aproape de miezul tău pufos ca de pâine,

Începe să plouă cu vise, cu fluturi, cu gânduri de încă,

Mă rog înspre mări, întreb zeii flămânzi de vor a-mi lăsa măcar acest cânt.



Firul Ariadnei se topește-ntre noi, se face târziu…

Plaja e umedă de tristețe, de umblet pierdut, de nori și de lut

Albatroșii ne-nvață jocul vrăjit al nedisperării,

Nu, nu cred că e sfârșitul, e doar o plecare!!!



Cineva a inventat revenirea? Da, cine?

Ca să m-aplec să-i sărut talpa de înger si brațul cel mut.

Tu înalță-te, om fericit, iubește

Numai așa mă vei putea regăsi și aprinde…

Sunday, April 1, 2012

CUM SA FACI BANI SI DIN PIATRA SEACA

O gaselnita a comerciantilor de presa scrisa o constituie colectiile de reviste cu scop educativ/distractiv, cu aparitii saptamanale, scoase la vanzare pe durate "seculare "de timp.

Care e, de fapt, principiul de functionare? E unul simplu, si se pare, si unul de succes, adica aducator de profit: lansezi o revista pe o anumita tipologie, pe un domeniu aparte, de preferat unul cat mai complicat cu putinta; il spargi in sute de bucati, adica il fragmentezi, asta ca sa te asiguri, fara niciun dubiu, ca atragi cumparatori din toate categoriile sociale si cu diverse posibilitati de “expunere” financiara.
Poti alege, de pilda, sa comercializezi componentele corpul uman. Stiti vreun sistem mai complicat de atat? Nu cred. Asa…bun. Apoi, pui si de o gandire din perspectiva “sa faci din rahat bici”, iar apoi lansezi la apa “marele proiect”, si te apuci sa zbieri neobosit pe toate canalele media si in toate pauzele publicitare: “Aceasta colectie deosebita te va ajuta sa inveti si sa te si distrezi in acelasi timp! Primul numar il puteti achizitiona la numai 5 lei!” Doar primul numar, desigur, pentru ca, in cazul corpului uman, ai de bifat tot ce tine de: circulatie, organe interne, respiratie, schelet, muschi si “multe altele”, dupa cum ne asigura autorii, ca se ocupa ei sa nu ne lipseasca nimic, sa nu dam, carecumva, in lacune de educatie. Ei, si ca sa poti cuprinde asa o informatie vasta, ai nevoie de numai putin de 52 de numere de explorare si exprimare! Cum, dupa primul numar, urmatoarele 51 au pretul cam de 3 ori mai mare, la un calcul sumar, ajungi ca, la inchiderea colectiei, sa te trezesti ca ai scos din buzunar nici mai mult nici mai putin de 5 milioane de lei vechi!

Interesanta si profitabila investitie, nu? E ca si cum ai plati in rate fixe pentru un produs intr-un magazin, cu deosebirea (importanta de altfel) ca acel produs il capeti in totalitate, complet asamblat si gata de utilizare! In cazul revistei cu pretentii de studiu si acumulare de invataminte care mai de care, n-oi plati tu dobanda la ratele alea, dar si ce primesti la fiecare numar…e pur si simplu hilar: de pilda, am aici si il cercetez, ca sa va povestesc si voua, numarul 8. Numarul 8 contine un muschi facial care ne ajuta in “miscare, in comunicare” dupa cum suntem anuntati, pompos pe spatele revistei; respectivul muschi are dimensiunile de 2 pe 2 cm, deci e extrem de mic! Mergeau vreo 2-3 muschi la un numar, asta daca producatorii erau realmente interesati ca noi chiar sa invatam ceva si asta ceva mai repede, sarind niste etape, care lor le umfla buzunarul in noua ne dezumfla asteptarile si ne ingroasa ciuda. Bine, revista contine si planse anatomice, fotografii si informatii despre cum functioneaza respectivul muschi. Mie nici asta nu mi se pare necesar, cata vreme nu ai ce face cu aceste bucatele momentan, pentru ca nu se imbina neam pana ce nu ai adunat destule piese din zona respectiva de interes! In aceasta perioada de colectare, ajungi sa dosesti numerele aparute cu care n-ai ce face si minusculele componente undeva prin casa, cat mai departe de cei mici, pentru ca risti ca, pana la momentul cand chiar poti face ceva cu ceea ce cumperi, sa nu mai ai ce sa imbini! Bucatelele fie s-au ratacit intre timp, fie s-au rupt, stricat etc…
Nu contest ca un astfel de demers poate avea un rol educativ real, dar sincer, mi se pare furt pe fata, recurgand la metoda asta lalaita de furnizare de obiecte si informatii; o incercare de a te imbogati cat mai rapid si pe spinarea si credulitatea oricui. Ganditi-va, doar, la pensionarii care asteapta cu nerabdare,  de la o saptamana la alta, sa se repeada la chioscul de ziare din colt (ma rog, sa se urneasca, sa se ajute de baston, sau sa isi trimita nepotul in locul sau pentru ca nu se poate deplasa, precum si orice alte variante de adaptare in functie de  starea de sanatate si posibilitatile de locomotie) sa isi mai achizitioneze cate un betisor de lemn suplimentar pentru corabia pe care o vor obtine dupa parcurgerea celor 60 de numere (ma intreb daca nu mai apuca sa treaca anul, bietii, ce s-o intampla cu corabioarele lor vitregite, betege de vreun catarg!) Dar e bine si asa; au si ei, batraneii, o ocupatie. Mai nasol e cu pensia si impartirea ei lunara la 7 (socotind si cele 4 numere lunare de rigoare proaspat adaugate la calcul) si nu la 3 ca pana acum, doar pentru hrana, medicamente si utilitati…
Ah, si sa nu uit nici de colectia de insecte, gandaci si scorpioni, inchistate in cutiute transparente de rasina. Copii sunt de-a dreptul fascinati de ele, pe cand eu, cand le vad, imi vine sa lesin si de scarba, si de groaza! ”Hai mai, mami, ca nu iti face nimic, nu te-nteapa, nu te musca…s’apoi scorpionu’ asta e inofensiv, stai linistita! Dar ala auriu e periculos, sa stii!”, ma anunta fi-miu. V-o placea voua distractia asta, zic in sinea mea, dar eu tot as prefera sa imi arunc banii pe ceva nitel mai placut ochiului, mai putin periculos si eventual si mai util.

Thursday, March 29, 2012

(UN)LIKE LIFE

In ultima vreme, viata noastra decurge cam in termenii astia sau prin zona adiacenta lor: daca ii dam “like” e de bine, daca nu ii  dam “like” e cam nasol….Nu degeaba, fara sa accesam zilnic FB-ul abia mai putem trai si respira, sau cel putin asa sustin aia mai dastepti care fac tot felu’ de masuratori si statistici si ni le arata si noua ca sunt baieti gentili.
Pana una-alta, pot accepta asa o abordare minimalista, gen “divide et impera”. Ce ne place exista cu adevarat, ce nu…”dislike” sau...duca-se. Cu ce nu sunt de acord e ca si “like”- urile astea le dam tot in functie de prietenii, nepotisme, interese si mai putin din motive de reala admiratie, consideratie, empatie. Mai dam “like” si ca sa ne dam importanti, sa ne bagam si noi putin asa in seama, sa vada lumea ca existam si ca dam din picioare cu emotie si cu elan.
Asta e trist. Lumea ar trebui sa vada ca exist pentru ca e martor la propriile-mi realizari si chiar si la memorabilele-mi esecuri pentru ca, nu-i asa, daca am esuat inseamna ca am incercat. Daca am incercat inseamna ca nu sunt las, ca am curaj, ca numai cine nu incearca nu reuseste. Doar ca preferam, in general, sa stam pe margine si sa practicam aruncatu’ cu privitu’ si cu parerea. Care mai de care suntem oratori, comentatori, si mai ales, suntem a toate stiutori. “Vai, draga, sunteti niste incompetenti…" ”Zau” zic. “Si cam pe ce te bazezi cand spui asta? Vino sa vezi pe bune ce facem si apoi da-ti si cu parerea, si zau c-o sa te bag in seama!”. Argumente oricum nu are ca sa isi sustina aberatiile, dar a punctat cu “inteligenta” si aroganta si asta e cel mai important, si desigur, si suficient. Asta e un exemplu clar de “dislike” aruncat asa, la “jemanfish”, ca sa se afle in treaba sau ca sa dea bine pe sticla.
Revenind la FB, mi se pare la fel de penibil sa dai “like” cand moare cineva cunoscut. Bine, daca ma scarpin nitel invers (cu mana dreapta la urechea stanga si vice-versa), as putea spune ca autoru’ nu acorda “like” morbidului situatiei, ci aluia care a murit ca era si el bun la ceva: cantat, vorbit, pictat. Cum nu sunt defel o optimista, aia sunt pur si simplu niste dezaxati, gata sa isi tonifieze buricele degetelor apasand cu vasnica determinare butonul de aprecieri din categoria cretine-n lung si-n lat.
Mai sunt si aia care dau “like” post-urilor vedetelor, divelor, divilor, clarvazatoarelor si promovatilor  by night din mass-media. De zice Senzuala “ha!”, gata 500 de "like"-uri cad pe capul ei saraca, si stim si noi bine ca el – capul – nu poate duce nici chiar atat…Ar putea sa le primeasca – pe ele, “like"-urile – direct pe piept, pardon sani. Ar avea parte de ceva mai multa sustinere.
O alta categorie sunt astia care stocheaza “friends” cu duiumul. N-au auzit unii de altii, n-au crescut impreuna, n-au facut amor cu aceeasi femeie si nici n-au baut vreo bere impreuna. Dar sunt prieteni pe FB si se mandresc cu asta. Lasa, acu’ bine ca ne-am gasit, o sa ne si imbatam impreuna ca na, asa-i in tenis. “Am ajuns la 5000 de prieteni! Victorie!” Asta e limita admisa, ne mutam in alta parte si va luam si pe voi cu noi (pe voi, aia care ne sunteti cu adevarat fideli si ne urmati oriunde) si tot asa.
Ca sa las naibii FB-ul asta dependento-maniaco-depresiv deoparte, va mai spun doar ca io tot pe A. o consider cea mai buna prietena, chiar daca pe FB o vad on a regular basis, iar face-to-face doar o data la 2 ani. Si chiar nu palavragim des online cum s-ar crede, dimpotriva. Dar stiu ca atunci cand ne intalnim, recuperam tot. Nu scapa nimeni nebarfit, necatalogat si neclasat asa, ca in clasoarele cu timbre din copilaria mea.

Va pup,
M.

Sunday, March 25, 2012

AUTOCENZURA

AUTOCENZURÁ vb. I. refl. A-și cenzura propriile gânduri sau acțiuni. [Cf. fr. s'autocensurer].  (sursa: DN)

Cand mi-am facut blogul, nu m-am gandit ca o sa ajung si in acest punct. Atunci, in naivitatea mea, credeam ca voi putea spune cam tot ceea ce gandesc, ca voi putea actiona fara limite si fara teama ca voi fi aratata cu degetul mai devreme sau mai tarziu.

A urmat insa, evident, perioada de promovare a ceea ce incepusem sa postez. Lumea blogging-ului este vasta, si chiar de exista un loc pentru fiecare (cel putin asa imi place mie sa cred) este destul de greu sa iti atragi cititori, follower-i, comentatori, si mai ales, este foarte greu sa ii fidelizezi pe cei existenti, astfel incat sa ii convingi sa revina mereu. Asta prespupune si un efort constant din partea ta ca autor de a nu lasa fraiele niciodata din maini, publicand cat mai mult si cat mai des, promovandu-ti munca intensiv in mediile virtuale adecvate si cu ceva potential.

Asa ca, vrand-vrand, chiar daca ai un id fake si nu te stie, in aparenta, nimeni, incepi prin a le cere familiei si prietenilor apropiati sa te citeasca (pentru ca ei te cunosc, in general sunt de acord cu ceea ce scrii si sustii, si macar, pentru inceput, e convenabil sa primesti un feedback pozitiv care sa te determine sa continui).

In faza asta incipenta, ti-e inca bine. Poti sa spui aproape orice, sunt prietenii tai, si in principiu, nu cred ca te judeca, si chiar de ar face-o nu te superi, doar sunt prietenii tai.

Dupa aia, creste in tine dorinta de a te autodepasi. Incepi sa te orientezi catre alte „zari”, gen prietenii prietenilor de pe facebook, colegii, iar anturajul se tot largeste....Setea de a deveni cunoscut, citit si apreciat creste exponential in tine, si esti nevoit sa recurgi la toate mijloacele de marketare posibile, existente sau neinventate inca.

Si uite asa, ajungi sa te integrezi in lumea blogger-ilor, ajungi sa publici, de ex, pe la Smart Woman, cu riscul de a te sfasia comentatorii cu profil acid specific platformelor web foarte mari.

Pana la urma, totul e un risc. Ori iti scade traficul la un moment dat, ori ti-o iei peste bot de la un comentator care traieste din vesnicul dat cu piatra in ala care scrie mai mult de juma de pagina, si care mai are, eventual, si ceva talent si idei de raspandit chiar ok. Ori (si asta chiar e nasol) unu’ care, initial, te-a citit cu placere, ajunge sa nu te mai vrea, fie din plictiseala, fie pentru ca pur si simplu si-a gasit in alta parte ceva mai bun, ori mai comod, ori mai dragut de lecturat si digerat ulterior.

Cum ar fi, tu pleci de la premiza ca scrii pentru tine, ca ti-ai gasit acest locsor virtual unde spui cam tot ce iti trece prin cap, sperand ca acelasi lucruri le trec si lor prin cap, lor, cititorilor permanenti sau de ocazie. Ca nu degeaba se spune ca nu te mai duci la preot sa te spovedesti, ci iti faci blog. Din pacate, nu e asa, pentru ca tu, poate, scrii cu o anumita intentie sau esti orientat catre o anumita directie, iar cititorii, pur si simplu, vor altceva, asteapta altceva complet diferit. Si atunci, ce ai de facut? Pai simplu: fie zici ca ei (asta daca ai intuit cam ce-si doresc, presupunand ca te citesc destui si te comenteaza si suficient cat sa stii ce asteptari au), fie taci si gata autocenzura!

Eu, recunosc, sunt destul de neconformista si acest lucru transpare, pe ici, pe colo, din articolele si poemele mele. Simt insa ca nu e destul, ca nu ma exprim pana la capat, si ca ma abtin de multe ori sa astern pe foaie exact ceea ce as dori. Oamenii sunt destul de conservatori in toate cele – chiar si in gandire – si isi mai si afiseaza unele sensibilitati, destul de ipocrite din punctul meu de vedere. Si atunci cazi prada „ispitei” de al le face lor jocul, in detrimentul credintelor si vointei tale.

Asta, pentru mine, e tot un fel de prostitutie. Imi dicteaza mie „pestele” (in mass-media avem varianta „mogul”) ce sa fac, cum si cat? Repet, asta ar putea merge o vreme, dupa care insa incepi sa vrei sa inoti de unul singur in directia dorita, in ciuda apelor din ce in ce mai adanci, si fara teama de a nu mai ajunge pana la celalalt mal. Si daca nu mai ajungi, ce?

Friday, March 23, 2012

N-AȘ FI CREZUT

N-aş fi crezut că mă vei fuma ca pe o pipă-a păcii,
Uimită, plină de dorință m-am lepădat de mine, de straie, de timpul năvalnic
Mi-am atârnat gândurile moi de rotocoalele de fum ale vieții.

 În sfârșit ți-a venit rândul, vis măreț, să faci și tu cărțile,
Nu mai sunt dama de pică, sunt urma suspinului tău pe coarda umărului meu,
Cu buzele am desenat iriși parfumați de amor pe la tâmple.

Mă-nconvoi, spui, grațios ca o harpă, ce să îți cânt?
Mă strigi, în agonie fiind, eu cred că mă armonizezi ca pe luna
Cea misterioasă, fugară, îndrăgostită și plină,
Ea-i doar un venin ce doboară și-un cal fără măcar să o știe.

Obrajii imi ard electric, ochii-mi sunt umezi de atâta plâns și de glume,
Vorbesc mult, nu ințelegi care, cum, și de ce.
Mă-ndemni a te izgoni spre incestul vădit dintre mamă și fiu,
Privirea ți-o-nlănțui in stropii mari si luciosi rămași de pe urma șarpelui verde.

Tuesday, March 20, 2012

EU SI FITNESSUL, SAU BABA SI MITRALIERA

Azi m-am gandit de doua ori inainte sa ma reped sa ma infrupt, cu pofta mea deja consacrata, din crema de zahar ars pusa la dispozitie la masa de pranz. De fapt, m-am gandit de o mie de ori nu doar de doua, pentru ca sunt lesinata dupa genul asta de desert, doar ca la fel de lesinata eram si aseara, dupa o ora si ceva de tras de fiare la sala.
Astia, asemeni mie, din zodia asta a Racului sunt extrem de sedentari, si cand zic extrem zau ca nu exagerez, chiar e purul adevar (Culmea, o si recunosc! O bila alba la fata, multumesc!). Noua ne place doar sa zacem: pe scaun, pe canapea, in pat, oricum numai sa nu fortam cumva prea mult functiile locomotorii ca nu ne place defel si mai facem si economie de miscari, ca sa nu suprasolicitam, cumva, sistemul. Bine, nu neg ca sexul nu intra la categoria miscari “which I don’t like”, dimpotriva. In plus, mie mai imi place si inotul – bine, il prefer intr-un context de spa, ce-i drept…Dar sa stiti ca se poate si mai rau, daca ma gandesc la o alta “racusoara” din anturaj, care considera sahul drept unicul sport ce merita atentia si eventual practicarea sa la intervale regulate de timp si cu oarecare consecventa, deci…Eu sunt chiar OK.
Ei bine, acest OK de mai sus precum si o buna prietena m-au determinat aseara sa ma “starnesc” in ale fitness-ului. Zis si facut. Ne-am luat amandoua echipamentul la spinare si hai la treaba, in ciuda tuturor curiosilor, care nu mai conteneau sa ne intrebe ce Doamne iarta-ma cautam noi la sala, niste schiloade. Ei, ce cautam: putina miscare buna pentru sanatate, niscaiva tonifiere si refacere piei in exces dupa nastere (if possible, in cazul meu) dar si o stare de spirit mai acatarii, zic si sper eu in acelasi timp si cu aceeasi intensitate.
Ajungem, deci, la sala, ne echipam rapid si tragem o prima proba a cantarului, iar eu si cate o ocheada la “bunaciunile” preumblandu-se prin vestiar in costumul Evei, deh, nu m apot abtine. 
Ne apuca imediat nervii, constatand cat suntem de “grase” (Mereu m-a fascinat obsesia asta a celor slabi ca sunt prea grasi!) si mai abitir ne luam picioarele la spinare spre biciclete. E cam full sala la ora aia, asteptam la rand. Se elibereaza, intr-un tarziu, doua alergatoare cu pedale si ne repezim disperate catre ele, ca in tramvai cand esti disperat sa prinzi un loc chiar de nu ai 90 de ani si esti doar obosit, fara sa te incadrezi neaparat la categoria pentru care exista “locuri rezervate”.
Apare  si tanti instructoarea, sa ne dea o mana de ajutor si sfaturi specializate in privinta a ceea ce ar trebui sa facem, cum, si mai ales cat. E chiar draguta, ne zice ca se cere sa “bagam” vreo 20 de minute de pedalat. Ne apucam noi, hotarate, sa dam kilometrajul peste cap, un fel de ce n-a vazut Parisul adica. In timpul asta, pe un ecran TV situat – strategic! – in fata noastra, astfel incat vizibilitatea celor doua racusoare foarte pofticioase sa fie pe deplin satisfacuta, incepe sa ruleze o reclama la saorme, pizze si sosurile de rigoare, si…Gata, eu deja simteam mirosul de carne la rotisor si cum imi ploua in gura! Vai de noi, zic, in ritmul asta mai dam noi jos excedentele...“ad calendas graecas” poate, vorba latinului, sau la pastele cailor, vorba unor romance zvarcolindu-se in propriul efort si in transpiratia celor din jur. Ma mai linistesc cu cateva guri de apa (cel putin bine ca ma hidratez) si pedalez in continuare resemnata, la gandul ca fast food-ul se regaseste doar in cutia televizorului, nicidecum in galantare pentru achizitia imediata si ingurgitarea rapida, specifica acestui gen de papa.
Trec cele 20 de minute, si siderate de uimire, constatam ca cei aproape 10 km parcursi ne-au facut sa ardem inimaginabila, incredibila, extraordinara si neinchipuita cifra de...100 de calorii!!! Bun inceput, ne da curaj sa perseveram, asa da!
Dupa pedalatul asta istovitor si eficient de numa, trecem la zona de aparate de smuls, impins si tras. Dar, pentru inceput, instructoarea ne face incalzirea cu niste abdomene la salteluta. Io ma descurc binisor, mai practic asta si acasa o data la 5 ani. Deci rezist bine, suficient cat sa o conving pe doamna ca io chiar pot, ceea ce, evident, e doar o aparenta. Am vrut si eu sa o impresionez ca na, e cam naspa sa te dai chiar asa, fraier de tot. Si reusesc cu impresionatul, dupa cum voi avea sa aflu foarte curand, avand in vedere greutatile adaugate suplimentar, ca doar am demonstrat ca pot, nu?


Monday, March 19, 2012

LARA – ZEITA CANTECULUI SI A DRAGOSTEI

Cu siguranta Afrodita nu o sa se supere pe mine pentru asociere, nu are cum. Cred ca va fi de acord sa isi imparta zona de “influenta” cu Lara, cu solista si cantareata cea teribila Lara Fabian, si asta pentru ca Lara nu e o diva, nu poate fi doar asta, e prea putin…Lara e o zeita si e infinita. De as putea pune eu lucrurile la locul potrivit si pe deplin meritat, nu as numi-o Lara, ci Femeie! Numele ei este Femeie! Este, la fel de bine, si o Afrodita reinventata, de care cu totii ne-am bucurat live in acest week-end.