Thursday, March 29, 2012

(UN)LIKE LIFE

In ultima vreme, viata noastra decurge cam in termenii astia sau prin zona adiacenta lor: daca ii dam “like” e de bine, daca nu ii  dam “like” e cam nasol….Nu degeaba, fara sa accesam zilnic FB-ul abia mai putem trai si respira, sau cel putin asa sustin aia mai dastepti care fac tot felu’ de masuratori si statistici si ni le arata si noua ca sunt baieti gentili.
Pana una-alta, pot accepta asa o abordare minimalista, gen “divide et impera”. Ce ne place exista cu adevarat, ce nu…”dislike” sau...duca-se. Cu ce nu sunt de acord e ca si “like”- urile astea le dam tot in functie de prietenii, nepotisme, interese si mai putin din motive de reala admiratie, consideratie, empatie. Mai dam “like” si ca sa ne dam importanti, sa ne bagam si noi putin asa in seama, sa vada lumea ca existam si ca dam din picioare cu emotie si cu elan.
Asta e trist. Lumea ar trebui sa vada ca exist pentru ca e martor la propriile-mi realizari si chiar si la memorabilele-mi esecuri pentru ca, nu-i asa, daca am esuat inseamna ca am incercat. Daca am incercat inseamna ca nu sunt las, ca am curaj, ca numai cine nu incearca nu reuseste. Doar ca preferam, in general, sa stam pe margine si sa practicam aruncatu’ cu privitu’ si cu parerea. Care mai de care suntem oratori, comentatori, si mai ales, suntem a toate stiutori. “Vai, draga, sunteti niste incompetenti…" ”Zau” zic. “Si cam pe ce te bazezi cand spui asta? Vino sa vezi pe bune ce facem si apoi da-ti si cu parerea, si zau c-o sa te bag in seama!”. Argumente oricum nu are ca sa isi sustina aberatiile, dar a punctat cu “inteligenta” si aroganta si asta e cel mai important, si desigur, si suficient. Asta e un exemplu clar de “dislike” aruncat asa, la “jemanfish”, ca sa se afle in treaba sau ca sa dea bine pe sticla.
Revenind la FB, mi se pare la fel de penibil sa dai “like” cand moare cineva cunoscut. Bine, daca ma scarpin nitel invers (cu mana dreapta la urechea stanga si vice-versa), as putea spune ca autoru’ nu acorda “like” morbidului situatiei, ci aluia care a murit ca era si el bun la ceva: cantat, vorbit, pictat. Cum nu sunt defel o optimista, aia sunt pur si simplu niste dezaxati, gata sa isi tonifieze buricele degetelor apasand cu vasnica determinare butonul de aprecieri din categoria cretine-n lung si-n lat.
Mai sunt si aia care dau “like” post-urilor vedetelor, divelor, divilor, clarvazatoarelor si promovatilor  by night din mass-media. De zice Senzuala “ha!”, gata 500 de "like"-uri cad pe capul ei saraca, si stim si noi bine ca el – capul – nu poate duce nici chiar atat…Ar putea sa le primeasca – pe ele, “like"-urile – direct pe piept, pardon sani. Ar avea parte de ceva mai multa sustinere.
O alta categorie sunt astia care stocheaza “friends” cu duiumul. N-au auzit unii de altii, n-au crescut impreuna, n-au facut amor cu aceeasi femeie si nici n-au baut vreo bere impreuna. Dar sunt prieteni pe FB si se mandresc cu asta. Lasa, acu’ bine ca ne-am gasit, o sa ne si imbatam impreuna ca na, asa-i in tenis. “Am ajuns la 5000 de prieteni! Victorie!” Asta e limita admisa, ne mutam in alta parte si va luam si pe voi cu noi (pe voi, aia care ne sunteti cu adevarat fideli si ne urmati oriunde) si tot asa.
Ca sa las naibii FB-ul asta dependento-maniaco-depresiv deoparte, va mai spun doar ca io tot pe A. o consider cea mai buna prietena, chiar daca pe FB o vad on a regular basis, iar face-to-face doar o data la 2 ani. Si chiar nu palavragim des online cum s-ar crede, dimpotriva. Dar stiu ca atunci cand ne intalnim, recuperam tot. Nu scapa nimeni nebarfit, necatalogat si neclasat asa, ca in clasoarele cu timbre din copilaria mea.

Va pup,
M.

Sunday, March 25, 2012

AUTOCENZURA

AUTOCENZURÁ vb. I. refl. A-și cenzura propriile gânduri sau acțiuni. [Cf. fr. s'autocensurer].  (sursa: DN)

Cand mi-am facut blogul, nu m-am gandit ca o sa ajung si in acest punct. Atunci, in naivitatea mea, credeam ca voi putea spune cam tot ceea ce gandesc, ca voi putea actiona fara limite si fara teama ca voi fi aratata cu degetul mai devreme sau mai tarziu.

A urmat insa, evident, perioada de promovare a ceea ce incepusem sa postez. Lumea blogging-ului este vasta, si chiar de exista un loc pentru fiecare (cel putin asa imi place mie sa cred) este destul de greu sa iti atragi cititori, follower-i, comentatori, si mai ales, este foarte greu sa ii fidelizezi pe cei existenti, astfel incat sa ii convingi sa revina mereu. Asta prespupune si un efort constant din partea ta ca autor de a nu lasa fraiele niciodata din maini, publicand cat mai mult si cat mai des, promovandu-ti munca intensiv in mediile virtuale adecvate si cu ceva potential.

Asa ca, vrand-vrand, chiar daca ai un id fake si nu te stie, in aparenta, nimeni, incepi prin a le cere familiei si prietenilor apropiati sa te citeasca (pentru ca ei te cunosc, in general sunt de acord cu ceea ce scrii si sustii, si macar, pentru inceput, e convenabil sa primesti un feedback pozitiv care sa te determine sa continui).

In faza asta incipenta, ti-e inca bine. Poti sa spui aproape orice, sunt prietenii tai, si in principiu, nu cred ca te judeca, si chiar de ar face-o nu te superi, doar sunt prietenii tai.

Dupa aia, creste in tine dorinta de a te autodepasi. Incepi sa te orientezi catre alte „zari”, gen prietenii prietenilor de pe facebook, colegii, iar anturajul se tot largeste....Setea de a deveni cunoscut, citit si apreciat creste exponential in tine, si esti nevoit sa recurgi la toate mijloacele de marketare posibile, existente sau neinventate inca.

Si uite asa, ajungi sa te integrezi in lumea blogger-ilor, ajungi sa publici, de ex, pe la Smart Woman, cu riscul de a te sfasia comentatorii cu profil acid specific platformelor web foarte mari.

Pana la urma, totul e un risc. Ori iti scade traficul la un moment dat, ori ti-o iei peste bot de la un comentator care traieste din vesnicul dat cu piatra in ala care scrie mai mult de juma de pagina, si care mai are, eventual, si ceva talent si idei de raspandit chiar ok. Ori (si asta chiar e nasol) unu’ care, initial, te-a citit cu placere, ajunge sa nu te mai vrea, fie din plictiseala, fie pentru ca pur si simplu si-a gasit in alta parte ceva mai bun, ori mai comod, ori mai dragut de lecturat si digerat ulterior.

Cum ar fi, tu pleci de la premiza ca scrii pentru tine, ca ti-ai gasit acest locsor virtual unde spui cam tot ce iti trece prin cap, sperand ca acelasi lucruri le trec si lor prin cap, lor, cititorilor permanenti sau de ocazie. Ca nu degeaba se spune ca nu te mai duci la preot sa te spovedesti, ci iti faci blog. Din pacate, nu e asa, pentru ca tu, poate, scrii cu o anumita intentie sau esti orientat catre o anumita directie, iar cititorii, pur si simplu, vor altceva, asteapta altceva complet diferit. Si atunci, ce ai de facut? Pai simplu: fie zici ca ei (asta daca ai intuit cam ce-si doresc, presupunand ca te citesc destui si te comenteaza si suficient cat sa stii ce asteptari au), fie taci si gata autocenzura!

Eu, recunosc, sunt destul de neconformista si acest lucru transpare, pe ici, pe colo, din articolele si poemele mele. Simt insa ca nu e destul, ca nu ma exprim pana la capat, si ca ma abtin de multe ori sa astern pe foaie exact ceea ce as dori. Oamenii sunt destul de conservatori in toate cele – chiar si in gandire – si isi mai si afiseaza unele sensibilitati, destul de ipocrite din punctul meu de vedere. Si atunci cazi prada „ispitei” de al le face lor jocul, in detrimentul credintelor si vointei tale.

Asta, pentru mine, e tot un fel de prostitutie. Imi dicteaza mie „pestele” (in mass-media avem varianta „mogul”) ce sa fac, cum si cat? Repet, asta ar putea merge o vreme, dupa care insa incepi sa vrei sa inoti de unul singur in directia dorita, in ciuda apelor din ce in ce mai adanci, si fara teama de a nu mai ajunge pana la celalalt mal. Si daca nu mai ajungi, ce?

Friday, March 23, 2012

N-AȘ FI CREZUT

N-aş fi crezut că mă vei fuma ca pe o pipă-a păcii,
Uimită, plină de dorință m-am lepădat de mine, de straie, de timpul năvalnic
Mi-am atârnat gândurile moi de rotocoalele de fum ale vieții.

 În sfârșit ți-a venit rândul, vis măreț, să faci și tu cărțile,
Nu mai sunt dama de pică, sunt urma suspinului tău pe coarda umărului meu,
Cu buzele am desenat iriși parfumați de amor pe la tâmple.

Mă-nconvoi, spui, grațios ca o harpă, ce să îți cânt?
Mă strigi, în agonie fiind, eu cred că mă armonizezi ca pe luna
Cea misterioasă, fugară, îndrăgostită și plină,
Ea-i doar un venin ce doboară și-un cal fără măcar să o știe.

Obrajii imi ard electric, ochii-mi sunt umezi de atâta plâns și de glume,
Vorbesc mult, nu ințelegi care, cum, și de ce.
Mă-ndemni a te izgoni spre incestul vădit dintre mamă și fiu,
Privirea ți-o-nlănțui in stropii mari si luciosi rămași de pe urma șarpelui verde.

Tuesday, March 20, 2012

EU SI FITNESSUL, SAU BABA SI MITRALIERA

Azi m-am gandit de doua ori inainte sa ma reped sa ma infrupt, cu pofta mea deja consacrata, din crema de zahar ars pusa la dispozitie la masa de pranz. De fapt, m-am gandit de o mie de ori nu doar de doua, pentru ca sunt lesinata dupa genul asta de desert, doar ca la fel de lesinata eram si aseara, dupa o ora si ceva de tras de fiare la sala.
Astia, asemeni mie, din zodia asta a Racului sunt extrem de sedentari, si cand zic extrem zau ca nu exagerez, chiar e purul adevar (Culmea, o si recunosc! O bila alba la fata, multumesc!). Noua ne place doar sa zacem: pe scaun, pe canapea, in pat, oricum numai sa nu fortam cumva prea mult functiile locomotorii ca nu ne place defel si mai facem si economie de miscari, ca sa nu suprasolicitam, cumva, sistemul. Bine, nu neg ca sexul nu intra la categoria miscari “which I don’t like”, dimpotriva. In plus, mie mai imi place si inotul – bine, il prefer intr-un context de spa, ce-i drept…Dar sa stiti ca se poate si mai rau, daca ma gandesc la o alta “racusoara” din anturaj, care considera sahul drept unicul sport ce merita atentia si eventual practicarea sa la intervale regulate de timp si cu oarecare consecventa, deci…Eu sunt chiar OK.
Ei bine, acest OK de mai sus precum si o buna prietena m-au determinat aseara sa ma “starnesc” in ale fitness-ului. Zis si facut. Ne-am luat amandoua echipamentul la spinare si hai la treaba, in ciuda tuturor curiosilor, care nu mai conteneau sa ne intrebe ce Doamne iarta-ma cautam noi la sala, niste schiloade. Ei, ce cautam: putina miscare buna pentru sanatate, niscaiva tonifiere si refacere piei in exces dupa nastere (if possible, in cazul meu) dar si o stare de spirit mai acatarii, zic si sper eu in acelasi timp si cu aceeasi intensitate.
Ajungem, deci, la sala, ne echipam rapid si tragem o prima proba a cantarului, iar eu si cate o ocheada la “bunaciunile” preumblandu-se prin vestiar in costumul Evei, deh, nu m apot abtine. 
Ne apuca imediat nervii, constatand cat suntem de “grase” (Mereu m-a fascinat obsesia asta a celor slabi ca sunt prea grasi!) si mai abitir ne luam picioarele la spinare spre biciclete. E cam full sala la ora aia, asteptam la rand. Se elibereaza, intr-un tarziu, doua alergatoare cu pedale si ne repezim disperate catre ele, ca in tramvai cand esti disperat sa prinzi un loc chiar de nu ai 90 de ani si esti doar obosit, fara sa te incadrezi neaparat la categoria pentru care exista “locuri rezervate”.
Apare  si tanti instructoarea, sa ne dea o mana de ajutor si sfaturi specializate in privinta a ceea ce ar trebui sa facem, cum, si mai ales cat. E chiar draguta, ne zice ca se cere sa “bagam” vreo 20 de minute de pedalat. Ne apucam noi, hotarate, sa dam kilometrajul peste cap, un fel de ce n-a vazut Parisul adica. In timpul asta, pe un ecran TV situat – strategic! – in fata noastra, astfel incat vizibilitatea celor doua racusoare foarte pofticioase sa fie pe deplin satisfacuta, incepe sa ruleze o reclama la saorme, pizze si sosurile de rigoare, si…Gata, eu deja simteam mirosul de carne la rotisor si cum imi ploua in gura! Vai de noi, zic, in ritmul asta mai dam noi jos excedentele...“ad calendas graecas” poate, vorba latinului, sau la pastele cailor, vorba unor romance zvarcolindu-se in propriul efort si in transpiratia celor din jur. Ma mai linistesc cu cateva guri de apa (cel putin bine ca ma hidratez) si pedalez in continuare resemnata, la gandul ca fast food-ul se regaseste doar in cutia televizorului, nicidecum in galantare pentru achizitia imediata si ingurgitarea rapida, specifica acestui gen de papa.
Trec cele 20 de minute, si siderate de uimire, constatam ca cei aproape 10 km parcursi ne-au facut sa ardem inimaginabila, incredibila, extraordinara si neinchipuita cifra de...100 de calorii!!! Bun inceput, ne da curaj sa perseveram, asa da!
Dupa pedalatul asta istovitor si eficient de numa, trecem la zona de aparate de smuls, impins si tras. Dar, pentru inceput, instructoarea ne face incalzirea cu niste abdomene la salteluta. Io ma descurc binisor, mai practic asta si acasa o data la 5 ani. Deci rezist bine, suficient cat sa o conving pe doamna ca io chiar pot, ceea ce, evident, e doar o aparenta. Am vrut si eu sa o impresionez ca na, e cam naspa sa te dai chiar asa, fraier de tot. Si reusesc cu impresionatul, dupa cum voi avea sa aflu foarte curand, avand in vedere greutatile adaugate suplimentar, ca doar am demonstrat ca pot, nu?


Monday, March 19, 2012

LARA – ZEITA CANTECULUI SI A DRAGOSTEI

Cu siguranta Afrodita nu o sa se supere pe mine pentru asociere, nu are cum. Cred ca va fi de acord sa isi imparta zona de “influenta” cu Lara, cu solista si cantareata cea teribila Lara Fabian, si asta pentru ca Lara nu e o diva, nu poate fi doar asta, e prea putin…Lara e o zeita si e infinita. De as putea pune eu lucrurile la locul potrivit si pe deplin meritat, nu as numi-o Lara, ci Femeie! Numele ei este Femeie! Este, la fel de bine, si o Afrodita reinventata, de care cu totii ne-am bucurat live in acest week-end.

Saturday, March 17, 2012

LOVE IS IN THE AIR

A iesit soarele in sfarsit, dupa saptamani intregi mohorite, ninse, reci si ingrozitor de triste, dupa zile si nopti in care nu prea iti dadeai seama cand te duceai la culcare si cand te trebuia sa te trezesti, era la fel de intuneric. Aruncai o privire pe fereastra si zau ca nu iti mai venea sa te dai jos din pat si sa infrunti o noua zi de iarna grea, cu troienele dospite pana sus, la stresini!

Dar a venit, pana la urma, primavara, aproape vara as putea spune, daca ma iau dupa ziua de astazi care a fost atat de frumoasa, desavarsita, calda si aurie, ca de miere….Nu mai simt nici tensiunea si nici nervii pietonilor si soferilor exasperati, nu mai aud nici frigul suierandu-mi pe la urechi; parca nici marea de oameni nerabdatoare, de obicei, sa dovedeasca peisajul acut hibernal incat sa poata ajunge la destinatia zilnic reiterata nu mai are aceeasi verva si nici nu mai e nici asa de plina de naduf! Ce bine, imi spun in sinea mea, chiar e primavara! Abia ne mai dezmortim si noi oasele, dar ar trebui si mintea si sufletul, si ele au cam hibernat peste iarna!
Vad tineri indragostiti, inlantuiti, privirea-mi cea primavaratica s-a limpezit si ea de pe-acum... Un el, o ea, un sarut, mii de saruturi si aripioare vioaie de fluturasi zbatandu-li-se in burtica ii invaluie, ca si cum lumea ar sta in loc, ca si cum aerul respirabil salvator s-ar fi comprimat intre piepturile lor palpitande si pline de iubire…Zaresc un cuplu, apoi inca unul, apoi un el luandu-si ramas bun si imbratisand o ea inca nepregatita sa ramana singura…Nu inca...

Indraznesc sa ma incarc cu energia dragostei lor tineresti si candide ce abunda pe toate strazile si transpare dinspre toate zarile, zambesc in gand, vorbesc si cant deopotriva, rugandu-te si pe tine, totodata, sa iti amintesti de noi, de sufletele noastre prinse candva in hora varstelor fragede si atat de pline…Ce savuroasa-i dom’soara primavara! Iubire, ii auzi cantecul de basm inmiresmat cu iz de narcise?
Ma asez, intr-un tarziu, pe o banca, cu tampla-mi sprijinita de floarea unui cires ce se rasfrange dintr-o creanga jucausa peste mine…Ma intreb de tu ii poti  simti, la randul tau, parfumul…As vrea sa putem comunica olfactiv si telepatic, am intelege numai noi limba ciresilor infloriti, am trimite toti traducatorii sa isi caute primaverile lor pierdute dandu-ne noua pace…

E martie si miroase a zambile, e primavara si te iubesc.

Friday, March 16, 2012

Focul

Iubirea nu se scrie, nu se cântă, nu are două cuvinte

Te iubesc egal un univers pătrat, plin de dileme.

Nu cunosc rezolvarea, nici tu n-o cauți în mulțimea de păreri,

Mai bine vii și mă torni în formă de clepsidră
Ca să îngenunchezi nisipul, sorbind din cupa mării.


Șoaptele de amor le așez una peste alta, spre cer, în sus

Și scara o înalț până la chipul tău flămând.

Nu mă opresc din curgere să te dezmierd, știu că ai vrea.

Mi te alături doar, în zbor ne luăm de mână genele.


Acum, deplini, vorbim cu Hefaistos sa ne pregătească-un scut,

Să îl întindem între noi și lume, măcar de-ar înțelege...

Nu facem crime, doar iubim,

Ai mână liberă, pământ nebun, ucide-ne, nu știm să fim nefericiți!

Iubirea este prima și ultima provocare.


Thursday, March 8, 2012

Sictir cadouri!

Hai sa clarificam nitel lucrurile in materie de oferit daruri la ocaziile consacrate de peste an. Va rog, lasati-ma sa ma desfasor pentru ca, pur si simplu, nu mai rezist. Serios. Aveti mila, nu mai sunt asa de tanara si vreau sa spun lucrurilor pe nume. M-am saturat de atata ipocrizie in jur. Multumesc pentru intelegere. Consider ca daca cititi mai departe, ori sunteti de acord cu mine, ori sunteti curiosi. Oricum ar fi tot e bine pentru mine, imi faceti trafic si tot castig ceva.

Sunday, March 4, 2012

LA COAFOR

Da, stiu, trebuie sa ma vopsesc, ok, gata!  
Adevaru’ e ca sunt comoda si ca sa ma duc lunar, dupa cum ar fi de preferat, pana la Muncii ca sa imi “trag” vopseaua capilara de rigoare menita sa acopere firele albe mostenite de la bunicii pe linie paterna, e nitelus cam greu….
Drept urmare, vazand ce bine semana o colega cu dr. Quinn (la un party-ul tematic!) dupa ce fusese “aranjata” la par de o fata de la un salon din Militari (foarte convenabila zona pentru mine), am zis gata, ma interesez ce si cum si unde si ma duc si eu! Poate chiar o sa capat, in sfarsit, atat de necesara  meteahna lunara…Asa ca imi fac, cuminte, programare cu cateva zile inainte. Imi place ideea asta cu “programarea”: la orice salon, cat de mic si de neinteresant ar fi, programarea e obligatorie!
Zis si facut. Cu programarea facuta din timp si cu speranta in varf de bat, am purces, increzatoare si nerabdatoare, catre noul salon pe “mainile” caruia intentionam sa ma las de aceasta data. Identific relativ usor coaforul, dupa firma si dupa indicatiile colegei cu “aranjamentul “ cel de succes.

Invariabil, saloanele astea micute, mai de cartier asa, par, la prima vedere, teribil de inguste si de nespatioase. Cand intri, dai de un gen de hol ca cele de la bloc (probabil chiar e vorba de un apartament de bloc, transformat in scopuri de infrumusetare). Insa pe cat de marunt pare, holul poate, totusi, cu usurinta gazdui cel putin doua fotolii (cu rol de sala de asteptare) si un televizor la care ruleaza fie o telenovela, fie un show gen Maruta si Acces direct. Exista si un fundal sonor, care, de regula, nu provine de la televizor cum ar fi de asteptat, decat daca ruleaza vreo telenovela, iar domsoara de la recetie – probabil si clientele??!! – o urmaresc cu fervoare. Muzica se aude de la radioul setat pe un post cu muzica fie prea romantica, fie prea zapacita, in incercarea – mai mult sau mai putin intentionata a angajatilor si/sau patronului – sa fie pe placul tututor, ceea ce stim, de atfel, ca e destul de greu.

Ma indrept spre receptie si ii spun fetei din spatele desk-ului cine sunt si ce doresc. La randul sau, ma invita, foarte politicoasa, sa mai astept cateva minute si sa iau loc intr-unul din cele doua fotolii mai sus-amintite.
Intr-adevar, asteptarea e de scurta durata. Domnisoara N (pefer sa o numesc asa), coafeza mea cea nou-nouta, apare de undeva din spate si ma indruma catre salonul propriu-zis. Cum spuneam, la o prima impresie, te intrebi unde poate incapea, intr-un spatiu atat de restrans, un coafor dar si o frizerie, o zona pentru manichiura-pedichiura dar si un cabinet de cosmetica! Ei bine, spatiul e foarte bine delimitat si optimizat si au loc toate, dar asta undeva mai in spate, pentru intimitatea clientului, ceea ce e de admirat, sincer.
Ma instalez comod pe scaunul de “productie” si incep sa “negociez” cu domnisoara N – o prezenta agreabila, foarte placuta de altfel  – despre ce culoare doresc sa mi se aplice pe scalp.
Eu ma astept de la o coafeza sa vina cu propuneri (de schimbare sau nu), sa aiba initiativa, dar sa tina cont, evident, si de dorinta mea de clienta, asta ca sa mai “prinda” si data viitoare, zic…Bine ca Domnisoara N este pe gustul meu si procedeaza exact asa, chiar daca nu isi spune, pompos, “stilista”. In spatele acestui “renume”  , asa-zisele "stiliste" isi ascund, cel mult, frustrarile financiare ramase de pe urma pierderii putinelor cliente ramase, pentru care nici nu s-au straduit prea mult - sau pe deplin! – sa le pastreze, dupa cum ar fi fost recomandat.

Alegem, deci, de comun acord culoarea – de data asta nu o sa fac nicio schimbare. Merg pe ciocolatiul meu deja consacrat. Cand ajungem la partea cu tunsul, desi eram aproape hotarata sa raman la varianta “lung”, domnisoara N ma convinge ca, odata cu venirea primaverii, ar merge ceva inedit. Accept, si finalul apartine tunsorii “bob” cu aroma savuroasa de ciocolata.