Din ciclul: Ai smartfon si masina de
teren, deci ai si parte! (sau talent!)
Mancam, deunazi, cu colegele vis-à-vis
de firma responsabila cu plata salariului nostru lunar.
Ne asezasem la o masuta mai aproape
de geam. Vorbeam intr-una, radeam si gesticulam in asteptarea pranzului
propriu-zis, profitand la maximum de pauza de masa din dotare. Si cum ne bucuram noi,
asa, cam din plin de momentele scurte dar pretioase petrecute impreuna, hop ne trezim ca se aude un sunet
strident, mai ascutit si mai tiuitor in urechi chiar si decat rasetele noastre cristaline.
Din locul in care ma aflam puteam vedea foarte bine care era sursa acelui tarait nevricos ce taia in
doua aerul din incapere, si asa destul de incarcat si de neprimitor.
La masa de langa noi era un
cuplu din alea peste care tot dai in ultima vreme: Ea, o dulceata de bruneta, fina si diafana, el…ei bine, el, el era de fapt un burdihan atarnand ca o greutate importanta si defel nedorita pe scaunul ce clar nu se preta la a fi folosit
drept balansoar asa cum credea mister.
Ca deh, eram intr-un restaurant si acolo, de obicei, se ia masa, de aia are si scaunul un spatar, bietul. Ca sa stai bine la masa, sa nu te ineci cu vreo bucata de carne si dupa aia sa iti mai si priasca ce ai consumat. Deci nu se sta asezat ca la plaja, sub o umbrela cu veleitati de protectie impotriva insolatiei (asta stiam noi, ceilalti, nenea ala din cuplul "altfel" sigur nu stia la fel).
Cu picioarele-i folosite pe
post de tentacule agatatoare, individu’ cu pricina se straduia din rasputeri sa
se propteasca cat de cat de masa furnizoare de bucate, doar-doar o reusi sa
termine de imbuibat pana la refuz, si in acelasi timp sa reuseasca si sa nu ii scape telefonul itehnic din dotare din raza vizuala si din cea a
buricului degetului cel mare.
Si avea ceva de lucru bietul “animal”,
nu de alta, dar smartfonul ala tip 6 si ceva suna de vreo douazeci de ori pe minut! Performanta, frate! Daca poate...Ei bine, telefonu' ii suna si stapana-su' il rejecta. Si in acelasi timp se mai si balansa cu scaunul transformat subit in balansoar printr-o manevra improprie de adaptare la mediu, drept pentru care biata fripturica si al sau cartofior
prajit complice abia de mai nimereau in gura si pe gatlejul...pacatosului.
Paradoxal, de vorbit la gadget-ul ultimu’
racnet nu prea se punea problema, v-am zis ca tot dadea reject musiu. Tipul asta cool era adeptul politicii “mucles” in general, avand in vedere ca nici cu “zana” de langa el nu prea schimba vreo vorbulita, mai ales ca muierusca incepuse deja sa se ofusce de "concurenta" sa neasteptata, servita de mult mai captivantul sau competitor, telefonul mobil.
Si uite asa, vreo ora cat am salasuit
pe langa cuplul cel "fara de pereche", nu am facut decat sa ma intrerup din ingurgitat, din ras si din vorbit si sa fiu partasa - fara sa vreau, evident - la atmosefar sonora ce se derula in zona urechilor noastre pe cat de fara voie cu putinta! Culmea, mi se facuse oarecum mila de
biata fata, si chiar ma intrebam ce i-o fi trecand ei prin capsorul ala dragalas
vazand si auzind la toate acestea.
Ce pot eu sa va spun, cu siguranta, e
ca fatuca din povestea de la restaurantul transformat in plaja de mancare nu prea s-a atins. Tot spera, saraca, ca blestematu’ ala de telefon va
ceda la un moment dat, satul si el sa deranjeze o lume hamesita, epuizat fiind la baterie si rarunchi. Da’ de unde, nici pomeneala de pauze linistite si surprinzatoare! Tar-tar-tar, tar-tar-tar si tot asa…Telefonu’ intr-una tot suna, iar scumpica tot suferea si se framanta pe dinauntru si pe dinafara. Lu’ domnu’ i se cam… de ea stiti voi rima, nu mai insist.
Intr-un tarziu, musiu burtoi isi
dezteleni picioarele-i bifurcate ce cu nadejde strangulau masa ca sa se ridice apoi lasciv, tremurand ritmic precum piftia aia perfecta facuta din zgarciuri de porc. Fatuca
isi insfaca si ea geanta in graba, cu tafna si dispret nca, si se indrepta iute spre iesire.
I-am urmarit nitel cu privirea prin geam, comentand
de zor cu consoartele mele despre tratamentul aplicat cu forta tinerei
domnisoare. Pret de o clipa, maharu’ o ia de o “toarta” si ii sopteste ceva secret, direct in urechiusa-i cea elfa. Ea paru sa "inghita galusca", rasplatind cu un zambet irezistibil cele doua vorbe primite drept
recomepnsa pentru rezistenta si rabdarea de care daduse dovada in restaurant, pe tot parcursul desfasurarii mesei de pranz. N-apuca, insa, sa
bucure prea mult de minimalul dialog, ca hop dusmanul cel taraitor ii intrerupe iar gandurile inrate acum pe un fagas cat de cat normal, trezind-o din reveriile rezervate celor ce va sa urmeze macar la asternut, dupa
asa o masa gustoasa si indestulatoare...pentru el, desigur.
De data asta, Pufosu’ lasa
reject-urile deoparte si raspunse triumfator si cu aplomb la celular. Apuca de mai si
rade cu cel (sau cu cea??? Aoleu, oare asa pervers sa fie???) de la capatul firului, lucru
dovedit ca fiind ultima picatura adaugata in paharul suficient de induratoarei sale insotitoare, care
o lua inainte la pas, etalandu-si ostentativ poponeata cea obraznica, cazuta prada
exclusiv ploii celei reci, cel putin pentru moment. Ce-o mai fi dupa, ea stie, oricum.
In vremea asta, eu tot ma intrebam
de ce si cum e posibil, cum poate o domnisoara frumoasa ca ea (cat o duce si capul e discutabil si nesigur, dar chiar si asa) sa indure astfel de lucruri.
Ei bine, raspunsul a venit rapid si m-a lovit precum o lovitura neasteptata primita drept
in moalele capului: In fata restaurantului "trona" o mandrete de masina de teren, un bolid mare si impunator precum un munte semet ce abia asteapta sa fie cucerit. Si fata noastra
cea nefericita, uitand de suferinte si deznadejde, isi ia poalele propriei nefericiri in
maini si se urca, faloasa si plina de speranta pentru mai tarziu, in "superbitatea" sa de off-road dezlantuit!
Ce mai conta ca partea feminina a cuplului cu telefon si masina de exceptie nu mancase mai nimic la masa de pranz! Macar de ar fi unica (si ultima!) masa sarita din viata ei. Desi, la cat de uscativa era iti dadeai seama de la o posta ca mananca in mod constant taraituri de mobil pe paine, si astea sigur nu ingrasa!
Ce
mai conta ca in loc de soapte de iubire, ii "cantase" un telefon penibil direct in timpane, pret de minute
intregi! Nu mai conta!
Masina o astepta tot acolo, gata sa o preia, gata
sa o duca la garsoniera din Ferentari in care el probabil locuia. Ca, nu-i asa,
romanasu’ nostru cam asa se prezinta de obicei: detine o masina de fitze mai scumpa decat un
apartament, doar se poate dormi confortabil chiar si-ntr-o rulota. Important e sa ai o masina tare
pe care sa o folosesti pe post de aspirator de femei frumoase si extrem de ingaduitoare la nevoie si restul se rezolva, cumva, de la sine.
Sau, poate, se vor duce la ea
acasa, mai degraba cred ca asta le era intelegerea. El, jucandu-se cu cheile de la masina si cu
telefonul zacand in sictir pe masa, iar ea oferind la schimbgazduirea in propriul budoar de
conditie modesta. Acu’ nah, n-o locui ea prea central, dar decat in Ferentari tot e
ceva mai bine. Zic.
Ce nu cred eu ca stie ea – cel putin nu inca – e ca
o astfel de masina incearca, de obicei fara succes, sa compenseze anumite lipsuri care fac imposibila “explorarea” adanca, placuta si eficace a unei femei, daramite
satisfacerea ei. Asta presupunand ca fata e realmente interesata de asa ceva si ca ii si
trebe, sau doar se lauda.
Dar, pana la urma, nici nu mai
conteaza cum se termina povestea. Noi suntem doar "invidiosii" fara noroc care barfesc de
pe margine.