Monday, April 30, 2012

Orizonturi și fluturi


Orizontul se strânge sub al său roșu orbitor și gemând, tremurând a visare
Fluturii se odihnesc în pleoapele-ți calde,
Pe deasupra tâmplelor adie o pudră gălbuie de amor și de aripi.
Ne prindem în hora chipurilor cele flămânde,
Dansăm, navigăm, cerșim la umila iertare.

Trupul cel zvelt de Adonis alungă chemări de madonă, dulci ca de rouă
Sudoarea-mi arzândă desenează vitralii pe sufletu-ți adormit și păgân.
Lobul urechii însingurate, de astăzi devenită iubită,
Întinde al său fin inelar înspre umbra-ți durere plângând…


Mă prinzi, ca din zbor, de un blând vers alb, în fluturi ne cântă și marea
Cazonă încrâncenare de sori și de mare mister.
E liniște, lacrima nu mai e vie,
Zâmbim, legănați de vântul sublim...

Friday, April 27, 2012

GRADINITA SI CRESA DE STAT DIN ROMANIA NU SUNT NICI PE DE PARTE PE GRATIS!!!

Trec, zilnic, pe Aleea Castanilor (cei care locuiesc in Militari cu siguranta cunosc zona). Numele i se trage, desigur, de la faimosii copaci, aflati in numar mare pe aceasta alee.
Pe langa castanii sai romantici, zona respectiva e cunoscuta si drept un loc de intalnire pentru copiii de toate varstele, carucioarele, bicicletele, trotinetele si rolele posibile!
Sursa: Mediafax

Friday, April 20, 2012

MAHARU’ SI SILFIDA CEA VESNIC DISPONIBILA

Din ciclul: Ai smartfon si masina de teren, deci ai si parte! (sau talent!)

Mancam, deunazi, cu colegele vis-à-vis de firma responsabila cu plata salariului nostru lunar.
Ne asezasem la o masuta mai aproape de geam. Vorbeam intr-una, radeam si gesticulam in asteptarea pranzului propriu-zis, profitand la maximum de pauza de masa din dotare. Si cum ne bucuram noi, asa, cam din plin de momentele scurte dar pretioase petrecute impreuna, hop ne trezim ca se aude un sunet strident, mai ascutit si mai tiuitor in urechi chiar si decat rasetele noastre cristaline.

Din locul in care ma aflam puteam vedea foarte bine care era sursa acelui tarait nevricos ce taia in doua aerul din incapere, si asa destul de incarcat si de neprimitor.

La masa de langa noi era un cuplu din alea peste care tot dai in ultima vreme: Ea, o dulceata de bruneta, fina si diafana, el…ei bine, el, el era de fapt un burdihan atarnand ca o greutate importanta si defel nedorita pe scaunul ce clar nu se preta la a fi folosit drept balansoar asa cum credea mister.
Ca deh, eram intr-un restaurant si acolo, de obicei, se ia masa, de aia are si scaunul un spatar, bietul. Ca sa stai bine la masa, sa nu te ineci cu vreo bucata de carne si dupa aia sa iti mai si priasca ce ai consumat. Deci nu se sta asezat ca la plaja, sub o umbrela cu veleitati de protectie impotriva insolatiei (asta stiam noi, ceilalti, nenea ala din cuplul "altfel" sigur nu stia la fel).

Cu picioarele-i folosite pe post de tentacule agatatoare, individu’ cu pricina se straduia din rasputeri sa se propteasca cat de cat de masa furnizoare de bucate, doar-doar o reusi sa termine de imbuibat pana la refuz, si in acelasi timp sa reuseasca si sa nu ii scape telefonul itehnic din dotare din raza vizuala si din cea a buricului degetului cel mare.
Si avea ceva de lucru bietul “animal”, nu de alta, dar smartfonul ala tip 6 si ceva suna de vreo douazeci de ori pe minut! Performanta, frate! Daca poate...Ei bine, telefonu' ii suna si stapana-su' il rejecta. Si in acelasi timp se mai si balansa cu scaunul transformat subit in balansoar printr-o manevra improprie de adaptare la mediu, drept pentru care biata fripturica si al sau cartofior prajit complice abia de mai nimereau in gura si pe gatlejul...pacatosului.

Paradoxal, de vorbit la gadget-ul ultimu’ racnet nu prea se punea problema, v-am zis ca tot dadea reject musiu. Tipul asta cool era adeptul politicii “mucles” in general, avand in vedere ca nici cu “zana” de langa el nu prea schimba vreo vorbulita, mai ales ca muierusca incepuse deja sa se ofusce de "concurenta" sa neasteptata, servita de mult mai captivantul sau competitor, telefonul mobil.

Si uite asa, vreo ora cat am salasuit pe langa cuplul cel "fara de pereche", nu am facut decat sa ma intrerup din ingurgitat, din ras si din vorbit si sa fiu partasa - fara sa vreau, evident - la atmosefar sonora ce se derula in zona urechilor noastre pe cat de fara voie cu putinta! Culmea, mi se facuse oarecum mila de biata fata, si chiar ma intrebam ce i-o fi trecand ei prin capsorul ala dragalas vazand si auzind la toate acestea.

Ce pot eu sa va spun, cu siguranta, e ca fatuca din povestea de la restaurantul transformat in plaja de mancare nu prea s-a atins. Tot spera, saraca, ca blestematu’ ala de telefon va ceda la un moment dat, satul si el sa deranjeze o lume hamesita, epuizat fiind la baterie si rarunchi. Da’ de unde, nici pomeneala de pauze linistite si surprinzatoare! Tar-tar-tar, tar-tar-tar si tot asa…Telefonu’ intr-una tot suna, iar scumpica tot suferea si se framanta pe dinauntru si pe dinafara. Lu’ domnu’ i se cam… de ea stiti voi rima, nu mai insist.

Intr-un tarziu, musiu burtoi isi dezteleni picioarele-i bifurcate ce cu nadejde strangulau masa ca sa se ridice apoi lasciv, tremurand ritmic precum piftia aia perfecta facuta din zgarciuri de porc. Fatuca isi insfaca si ea geanta in graba, cu tafna si dispret nca, si se indrepta iute spre iesire.

I-am urmarit nitel cu privirea prin geam, comentand de zor cu consoartele mele despre tratamentul aplicat cu forta tinerei domnisoare. Pret de o clipa, maharu’ o ia de o “toarta” si ii sopteste ceva secret, direct in urechiusa-i cea elfa. Ea paru sa "inghita galusca", rasplatind cu un zambet irezistibil cele doua vorbe primite drept recomepnsa pentru rezistenta si rabdarea de care daduse dovada in restaurant, pe tot parcursul desfasurarii mesei de pranz. N-apuca, insa, sa bucure prea mult de minimalul dialog, ca hop dusmanul cel taraitor ii intrerupe iar gandurile inrate acum pe un fagas cat de cat normal, trezind-o din reveriile rezervate celor ce va sa urmeze macar la asternut, dupa asa o masa gustoasa si indestulatoare...pentru el, desigur.

De data asta, Pufosu’ lasa reject-urile deoparte si raspunse triumfator si cu aplomb la celular. Apuca de mai si rade cu cel (sau cu cea??? Aoleu, oare asa pervers sa fie???) de la capatul firului, lucru dovedit ca fiind ultima picatura adaugata in paharul suficient de induratoarei sale insotitoare, care o lua inainte la pas, etalandu-si ostentativ poponeata cea obraznica, cazuta prada exclusiv ploii celei reci, cel putin pentru moment. Ce-o mai fi dupa, ea stie, oricum.

In vremea asta, eu tot ma intrebam de ce si cum e posibil, cum poate o domnisoara frumoasa ca ea (cat o duce si capul e discutabil si nesigur, dar chiar si asa) sa indure astfel de lucruri.
Ei bine, raspunsul a venit rapid si m-a lovit precum o lovitura neasteptata primita drept in moalele capului: In fata restaurantului "trona" o mandrete de masina de teren, un bolid mare si impunator precum un munte semet ce abia asteapta sa fie cucerit. Si fata noastra cea nefericita, uitand de suferinte si deznadejde, isi ia poalele propriei nefericiri in maini si se urca, faloasa si plina de speranta pentru mai tarziu, in "superbitatea" sa de off-road dezlantuit!

Ce mai conta ca partea feminina a cuplului cu telefon si masina de exceptie nu mancase mai nimic la masa de pranz! Macar de ar fi unica (si ultima!) masa sarita din viata ei. Desi, la cat de uscativa era iti dadeai seama de la o posta ca mananca in mod constant taraituri de mobil pe paine, si astea sigur nu ingrasa!
Ce mai conta ca in loc de soapte de iubire, ii "cantase" un telefon penibil direct in timpane, pret de minute intregi! Nu mai conta!
Masina o astepta tot acolo, gata sa o preia, gata sa o duca la garsoniera din Ferentari in care el probabil locuia. Ca, nu-i asa, romanasu’ nostru cam asa se prezinta de obicei: detine o masina de fitze mai scumpa decat un apartament, doar se poate dormi confortabil chiar si-ntr-o rulota. Important e sa ai o masina tare pe care sa o folosesti pe post de aspirator de femei frumoase si extrem de ingaduitoare la nevoie si restul se rezolva, cumva, de la sine.

Sau, poate, se vor duce la ea acasa, mai degraba cred ca asta le era intelegerea. El, jucandu-se cu cheile de la masina si cu telefonul zacand in sictir pe masa, iar ea oferind la schimbgazduirea in propriul budoar de conditie modesta. Acu’ nah, n-o locui ea prea central, dar decat in Ferentari tot e ceva mai bine. Zic.

Ce nu cred eu ca stie ea – cel putin nu inca – e ca o astfel de masina incearca, de obicei fara succes, sa compenseze anumite lipsuri care fac imposibila “explorarea” adanca, placuta si eficace a unei femei, daramite satisfacerea ei. Asta presupunand ca fata e realmente interesata de asa ceva si ca ii si trebe, sau doar se lauda.

Dar, pana la urma, nici nu mai conteaza cum se termina povestea. Noi suntem doar "invidiosii" fara noroc care barfesc de pe margine.








Monday, April 16, 2012

PARIS RELOADED

Da, m-am revazut cu amantul meu…ma astepta de ceva vreme, eu nu mai puteam de dorul lui…

L-am regasit la fel de nerabdator, de savuros, la fel de umed (poate si ca ma dorea atat???). Ploua la Paris, ca de fiecare data; acelasi cer acoperit care insa nu deprima, dimpotriva, invita la explorare, la descoperit de alte si alte stradute inguste, intime, cu bistro-uri ce parca devin din ce in ce mai liliputane; cateva mese cu cate doua scaune pe care abia ai loc sa te asezi, si asta numai dupa ce il rogi pe vecinul din spatele tau sa iti faca putin loc, sperand ca te-a si auzit, oohhh e asa de cufundat in ochii iubitei sale, mai stralucitori acum dupa cateva inghitituri de vin rose…

Am facut dragoste patru nopti intregi..patru nopti fierbinti, nopti in care am incercat toate pozitiile, am cersit pentru mai mult, si mai mult...Imi saruta sanii, imi dezmierda sfarcurile atent si mieros, redescoperindu-mi pielea asteptanda, tremuranda…Ma penetra iar si iar, adormeam si ne trezeam, visam si iubeam…In culmea orgasmului, strigam, plangeam de placere si ii ceream sa nu ma lase, sa nu imi dea drumul, sa nu mai plece nicicand…Si el imi soptea: “Dar tu vei pleca, iubito, eu voi ramane sa te astept ca de fiecare data, iubire…”

Ce puteam sa ii mai spun? Stia el ce stia, nu mai avea rost sa neg….Am incercat, in cele cateva zile si nopti petrecute cu el si in el sa il dezmierd, sa il strabat de-a lungul si de-a latul, sa il adulmec, sa il degust cat mai mult si cat mai adanc…I-am soptit “Je t’aime” iar si iar, la nesfarsit, el acoperandu-mi buzele cu degetele-i fine de francez indragostit si pervers…I-am recitat toate versurile mele, scrise in cele mai bine de trei sute de zile de cand ne-am luat ramas bun in aeroport…

Mi-am scaldat sufletul, mintea si trupul in ale sale ape sfredelitoare si reci, am devorat ca o gurmada nebuna prajiturile-i cu crema de vanilie si cafelele a la viennoise

”Mai vrei, iubito?” Ma tot intreba. “Iti mai torn putin vin?”

“Poate mai tarziu” ii spuneam, “poate mai tarziu…Acum nu vreau decat sa te privesc in ochi, sa te strivesc intre pleoape, sa incerc sa nu te uit…Tu esti chiar mai parfumat decat vinul asta, cred ca iti curge si prin vene tot ceva asa ca un vin din asta frantuzesc…”

“Ce-ai mai facut in tot acest rastimp, dragoste? Stiu ca nu poti sa fi stat atat de singur, tu esti atat de viu, de plin de dorinta! Cine e? O cunosc?”

“Iubito, cum as putea? Stii bine cat te iubesc ca un dement si ca nu e o alta ca tine! Uite, poate am sa vin sa te vizitez la Bucuresti intr-o zi, sa ne iubim si acolo ca si aici…Ce zici, primesti?”

I-am raspuns ca da, desi stiam ca daca va veni aici, nu va mai fi la fel. Aici ma instrainez, sufar, am responsabilitati, cad, ma ridic…El e cu adevarat aerul meu, hrana si cantecul meu, dar asta se intampla doar acolo, la el acasa, la noi acasa: in mansardele din Montmartre, in fata unui tablou impresionist, pe Pont des Arts sau pe genunchii lui Flaubert…totul devine posibil la el in brate, dar numai acolo, la Paris...

Monday, April 9, 2012

Femeia la 30 de ani si ale sale crize mai mult sau mai putin inchipuite

Bai, frate, ce se intampla cu fetele astea, ca femei nu prea imi vine sa le zic? Nu de alta, dar asta presupune ca ar avea ceva minte, si in cazul de fata, zau ca nu prea e cazul!! Desi, daca ne luam dupa varsta, care se invarte undeva pe la 30 plus sau minus 2-3 ani, s-ar putea incadra, dar asta numai daca ar vrea, si iar am dubii si in privinta asta. Balzac e mai actual ca niciodata!!!

De ceva vreme, pe Smart Woman (mai degraba “Femeie slaba de inger” s-ar fi numit rubrica asta, nu “inteligenta”, din motivele deja enuntate mai sus) isi publica povestile nefericirii din dotare, o pleiada de consoarte in cautare asidua de raspunsuri imediate, salvatoare si cu oaresce "schepsis" la cucerit barbati, din aia disponibili daca se poate, va rog! Chiar sunt fetele astea atat de naive, incat sa creada cu adevarat ca pot gasi o rezolvare la propriile probleme pe o platforma online cu mult trafic si tot atatea pareri si personalitati dezlantuite, si pe deasupra si camuflate sub diverse "nick-uri" de inspiratie la fel de indoielnica?

Acolo, fiecare ofera varianta considerata de sine ca fiind cea optima si cea mai de pe urma, trasata din perspectiva propriilor trairi si experiente, si mai rau, din perspectiva propriilor frustrari. Si atunci, care e de fapt, scopul? Ce sa obtineti, dragelor, de la asa un mediu intrigant, cu o fauna atat de variata?
Aici nu e vorba sa aflam daca Pamantul se-nvarteste, ca stim deja ca a avut Galileo grija de asta cu mult inaintea noastra; e vorba doar de alegerile personale, e vorba de a incerca cu riscul de a mai si gresi, e vorba, pur si simplu, de a trai pana la urma si nimic mai mult! Chiar de-or curge rauri de lacrimi, nu stiu sa se fi inecat nimeni pana acum in ele, deci mai exista o speranta!! Cata vreme inima bate sanatoasa in piept si trupul ne ajuta, nu avem nicio scuza, domnisoarelor si doamnelor, sa nu traim! “Ultimul tren”, asta ca sa citez o autoare recenta, are legatura cu cancerul, scumpo, nicidecum cu iubitul care te-a abandonat! Ti-as spune asta in fata, dupa ce te-as scutura putin sa te trezesti!

Sau, poate, dragi scriitoare inca nestiutoare in ale lumii si vietii, va ganditi ca noi, astia de citim si mai dam si din gura si talente pe SW, traim azi pentru ca nu ne-am taiat venele atunci cand am fi crezut de cuviinta? Asta ne transforma, cumva, in detinatorii retetei miraculoase a supravieturii perfecte? Ca, protejati sub haina de anonim trist (dar nu ne poate vedea nimeni ochii, la fel de plansi ca ai vostri, doar ceva mai lasi), devenim, automat, obiectivi si reali, dispusi sa oferim o mana de ajutor neconditionat si total dezinteresat? Cata naivitate!!!

De fapt, "problema" acestor autoare-scriitoare o constituie barbatii buni si luati, de altfel o preocupare a femeilor de cand lumea si Pamantul! Probabil difera nivelul de toleranta, care s-a acutizat suficient, asta si din cauza nebuniei vremurilor epuizante si aducatoare de stress pe care le parcurgem. Dar si asa, scenariile sunt cam aceleasi: niciodata barbatii – ca de altfel, nici femeile – de calitate nu vor fi de ajuns, mereu cineva va iubi disperat si mai mult decat celalalt si va plange de pe margine si pe la colturi pe masura, sperand ca, intr-o buna zi, sotia/sotul sa dispara – cu sau voia sa – din peisajul matrimonial…Casatoria, acest angrenaj ce poate functiona uneori multumitor, alteori doar in virtutea inertiei sau, si mai grav, fortat ne cam da batai de cap tuturor astora "luati', s-o recunoastem! Nu detine nimeni “cheia” conjugala potrivita care sa dechida larg poarta raiului, ce Dumnezeu!

Cu toatele vom fi, in viata asta, mai devreme sau mai tarziu, si fie ca ne place, fie ca nu, iubite, sotii, amante, femei parasite…Parasite pentru altele mai tandre, mai bune la pat, mai tinere, mai frumoase. Se mai intampla, insa, ca “masculii” nostri pereche sa nu fie doar “victimele” propriilor hormoni si reactii chimice interioare si specifice, ci sa ajunga sa se si indragosteasca iremediabil de “cealalta”! Si atunci zau ca nu ne mai ramane decat sa ne imbatam manga, si sa ne trezim a doua zi cu speranta de mai bine si mai ales cu forte proaspete, aruncandu-ne iar in valtoarea imediatului ce taman ne-a dezamagit aseara! Daca, insa, suntem suficient de puternice si de istete, vom intelege ca e bun si un “Mister Right Now” pana la localizarea si identificarea lui “Mister Right”, si hai sa purcedem la o noua provocare - vanatoare cu acest obiectiv temeinic infipt in cerebel!

De unde stim noi ca, intre timp, adica de ieri de cand ne-am apucat de tras cu hotarare la masea, nu s-o fi “eliberat” vreunu? Apai si daca nu s-a eliberat, ce? Mare paguba. Poate ca, de data asta, am si eu mai mult noroc si oi fi eu aia pentru care o lasa pe ingusta si frustrata de nevasta-sa, amarata care considera ca sexul oral e practicat exclusiv de “profesionistele” de pe centura iar telefonul mobil are o optiune numita “redial” cu utilizare non-stop pana la moarte!

Ok, ok, nu aruncati cu oua, stop-joc! Or exista si neveste de treaba, nu zic nu, dar alea sigur au si-un "bou" langa ele, pentru ca-nu-i asa, aia buni au parte de “cutre”, nu asa era chestia??? Ati vazut voi femeie si barbat, sot si sotie, buni amandoi, in aceeasi propozitie? Ati vazut, exagerez desigur :) Pana si eu am vazut, deci categoric exista!

Lasand gluma la o parte, adevaru’ e oricum pe la mijloc, asa ca “doamnele” care isi suporta propriile “dobitoace” pe langa casa (si v-am mai zis asta) au si ele nitica vina ca au ales asa prost “de buna voie si nesilite de nimeni”, ca doar nu le-au dus careva cu latu’ inconjurat pe dupa gat pana la starea civila!

Ah, ca nici noi si nici ei nu se gandesc ca, mai intai, e mai bine sa extraga “maseaua stricata” si abia apoi sa isi puna una-n loc de portelan, ei bine, asta e o alta poveste…Desi pana si asta e simplu de inteles si acceptat daca ne amintim (lasand ipocrizia de rigoare la o parte!) ca natura umana e una poligama in esenta sa, si ca restul sunt doar exceptii mai mult sau mai putin fericite, mai mult sau mai putin trucate…










Sunday, April 8, 2012

EU ȘI NOI


Fericirea nu avea nici chip și nici nume,

Se ascundea, nătângă, printre flori de cireși, de meri și de iasomii,

Iar noi, doi nebuni, îi căutam pânza de păianjen copleșitoare

În ochii de orb ai celor care nu înțelegeau misterul.



De sub umbrarul roz al trupului tău mă zbat să erup ca o lavă,

Mă lupt cu umbra-ți să-i pot lua locul, să fiu mai aproape de miezul tău pufos ca de pâine,

Începe să plouă cu vise, cu fluturi, cu gânduri de încă,

Mă rog înspre mări, întreb zeii flămânzi de vor a-mi lăsa măcar acest cânt.



Firul Ariadnei se topește-ntre noi, se face târziu…

Plaja e umedă de tristețe, de umblet pierdut, de nori și de lut

Albatroșii ne-nvață jocul vrăjit al nedisperării,

Nu, nu cred că e sfârșitul, e doar o plecare!!!



Cineva a inventat revenirea? Da, cine?

Ca să m-aplec să-i sărut talpa de înger si brațul cel mut.

Tu înalță-te, om fericit, iubește

Numai așa mă vei putea regăsi și aprinde…

Sunday, April 1, 2012

CUM SA FACI BANI SI DIN PIATRA SEACA

O gaselnita a comerciantilor de presa scrisa o constituie colectiile de reviste cu scop educativ/distractiv, cu aparitii saptamanale, scoase la vanzare pe durate "seculare "de timp.

Care e, de fapt, principiul de functionare? E unul simplu, si se pare, si unul de succes, adica aducator de profit: lansezi o revista pe o anumita tipologie, pe un domeniu aparte, de preferat unul cat mai complicat cu putinta; il spargi in sute de bucati, adica il fragmentezi, asta ca sa te asiguri, fara niciun dubiu, ca atragi cumparatori din toate categoriile sociale si cu diverse posibilitati de “expunere” financiara.
Poti alege, de pilda, sa comercializezi componentele corpul uman. Stiti vreun sistem mai complicat de atat? Nu cred. Asa…bun. Apoi, pui si de o gandire din perspectiva “sa faci din rahat bici”, iar apoi lansezi la apa “marele proiect”, si te apuci sa zbieri neobosit pe toate canalele media si in toate pauzele publicitare: “Aceasta colectie deosebita te va ajuta sa inveti si sa te si distrezi in acelasi timp! Primul numar il puteti achizitiona la numai 5 lei!” Doar primul numar, desigur, pentru ca, in cazul corpului uman, ai de bifat tot ce tine de: circulatie, organe interne, respiratie, schelet, muschi si “multe altele”, dupa cum ne asigura autorii, ca se ocupa ei sa nu ne lipseasca nimic, sa nu dam, carecumva, in lacune de educatie. Ei, si ca sa poti cuprinde asa o informatie vasta, ai nevoie de numai putin de 52 de numere de explorare si exprimare! Cum, dupa primul numar, urmatoarele 51 au pretul cam de 3 ori mai mare, la un calcul sumar, ajungi ca, la inchiderea colectiei, sa te trezesti ca ai scos din buzunar nici mai mult nici mai putin de 5 milioane de lei vechi!

Interesanta si profitabila investitie, nu? E ca si cum ai plati in rate fixe pentru un produs intr-un magazin, cu deosebirea (importanta de altfel) ca acel produs il capeti in totalitate, complet asamblat si gata de utilizare! In cazul revistei cu pretentii de studiu si acumulare de invataminte care mai de care, n-oi plati tu dobanda la ratele alea, dar si ce primesti la fiecare numar…e pur si simplu hilar: de pilda, am aici si il cercetez, ca sa va povestesc si voua, numarul 8. Numarul 8 contine un muschi facial care ne ajuta in “miscare, in comunicare” dupa cum suntem anuntati, pompos pe spatele revistei; respectivul muschi are dimensiunile de 2 pe 2 cm, deci e extrem de mic! Mergeau vreo 2-3 muschi la un numar, asta daca producatorii erau realmente interesati ca noi chiar sa invatam ceva si asta ceva mai repede, sarind niste etape, care lor le umfla buzunarul in noua ne dezumfla asteptarile si ne ingroasa ciuda. Bine, revista contine si planse anatomice, fotografii si informatii despre cum functioneaza respectivul muschi. Mie nici asta nu mi se pare necesar, cata vreme nu ai ce face cu aceste bucatele momentan, pentru ca nu se imbina neam pana ce nu ai adunat destule piese din zona respectiva de interes! In aceasta perioada de colectare, ajungi sa dosesti numerele aparute cu care n-ai ce face si minusculele componente undeva prin casa, cat mai departe de cei mici, pentru ca risti ca, pana la momentul cand chiar poti face ceva cu ceea ce cumperi, sa nu mai ai ce sa imbini! Bucatelele fie s-au ratacit intre timp, fie s-au rupt, stricat etc…
Nu contest ca un astfel de demers poate avea un rol educativ real, dar sincer, mi se pare furt pe fata, recurgand la metoda asta lalaita de furnizare de obiecte si informatii; o incercare de a te imbogati cat mai rapid si pe spinarea si credulitatea oricui. Ganditi-va, doar, la pensionarii care asteapta cu nerabdare,  de la o saptamana la alta, sa se repeada la chioscul de ziare din colt (ma rog, sa se urneasca, sa se ajute de baston, sau sa isi trimita nepotul in locul sau pentru ca nu se poate deplasa, precum si orice alte variante de adaptare in functie de  starea de sanatate si posibilitatile de locomotie) sa isi mai achizitioneze cate un betisor de lemn suplimentar pentru corabia pe care o vor obtine dupa parcurgerea celor 60 de numere (ma intreb daca nu mai apuca sa treaca anul, bietii, ce s-o intampla cu corabioarele lor vitregite, betege de vreun catarg!) Dar e bine si asa; au si ei, batraneii, o ocupatie. Mai nasol e cu pensia si impartirea ei lunara la 7 (socotind si cele 4 numere lunare de rigoare proaspat adaugate la calcul) si nu la 3 ca pana acum, doar pentru hrana, medicamente si utilitati…
Ah, si sa nu uit nici de colectia de insecte, gandaci si scorpioni, inchistate in cutiute transparente de rasina. Copii sunt de-a dreptul fascinati de ele, pe cand eu, cand le vad, imi vine sa lesin si de scarba, si de groaza! ”Hai mai, mami, ca nu iti face nimic, nu te-nteapa, nu te musca…s’apoi scorpionu’ asta e inofensiv, stai linistita! Dar ala auriu e periculos, sa stii!”, ma anunta fi-miu. V-o placea voua distractia asta, zic in sinea mea, dar eu tot as prefera sa imi arunc banii pe ceva nitel mai placut ochiului, mai putin periculos si eventual si mai util.