Wednesday, November 16, 2016

Tu esti....

-          - Uite ca iese soarele, iubitule!
-          - Mai devreme ningea, iubito, ce tot spui acolo?
-         -  Iubitule, zau ca eu pot sa il vad, zau! Ii simt lumina, ii simt atingerea duioasa, are si gust, chiar! Da, da! Are o aroma de ambrozie, e dulce si parfumat…Si are logica sa fie astfel, doar locuieste aproape de zei! Adica eu pot sa vad dincolo de ceata deasa, de burnita asta inghetata si rautacioasa ce pare fara de sfarsit, eu pot sa vad…
-          …Si poti sa vezi si dincolo de mine, dincolo de noi? De fapt, ce vezi tu, iubito? E ceea ce vrei sa vezi cu adevarat, sau e un alt joc al tau, un joc misterios, stii tu de care?
-          - Nu, iubire, nu, taci! Ma gandeam la soare si la caldura-i blanda, si desluseam in minte o vara cum stii ca am avut, si iti vedeam chipul luminat in amurgul de atunci, stii tu de cand si de unde…Nu visez, iti spun, eu vad si mai ales te revad!
-   - Ma speriasem, iubito! Vremea neprietenoasa ne mai joaca feste din cand in cand. Intriganta de ea ne face sa vedem uneori mai mult decat am vrea, sau poate ca ne face sa vedem tocmai ce am vrea, offf, e asa de complicat si e si foarte devreme acum! Nu mai sunt sigur de nimic la ora asta…Nici nu stii unde incepe iluzia, unde se termina visul, sau unde se inchide golul ingrozitor ce-mi ramane cand tu pleci sa infrunti vremea si vremurile, cand ma lasi singur cu gandul meu…
-          - Dar plec cu soarele in suflet si cu tine la brat, iubitule! Si mai voi intoarce tot la fel, cu lumina si cu dragoste pe chip si in trup. Ma intorc cu palmele pline de miez, de unde ne zambeste mandra, desenata cu linii fine, dorinta acuta de noi…
-          - Draga mea draga, imi pare cumva ca in jurul nostru totul devine subit iubire, tumult, asteptare. Asa esti tu, asa faci tu sa fie lucrurile, sa se transforme totul in pulbere de stele! De data asta soarele ti-a fost complice, dar data viitoate cine iti va fi? Ploaia?
-          - Da, iubitule, ploaia va fi urmatorul nostru joc inceput ad-hoc, un joc de puzzle prin care iti voi spune din nou - si previzibil, stiu - “te iubesc”. O sa ne jucam incitant printre picaturi de ploaie si lacrimi de bucurie, printre nori de sus si de jos, in miresmele pamantului jilav si roditor si printre ganduri de lume…

-          - Asa esti tu, iubito, asa esti tu...de fapt tu esti noi, si e de vina numai ploaia, sa stii!

Monday, November 7, 2016

Am intins mana si mi-am rasfirat degetele catre tine

Am intins mana si mi-am rasfirat degetele catre tine si catre norul de acolo, de mai sus.

Tu mi-ai scapat usor, mult prea usor printre degete, dar norul l-am prins si l-am dezmierdat, iar apoi mi l-am atarnat in jurul gatului ca pe o esarfa albastra a sperantei.

Inainte sa il trimit la locul lui, in cer, l-am intrebat de tine: Ce faci, cum esti , de ce fugi.

“Pentru ca nu stie sa aduca ploaia”, imi scrie norul pe frunte, lasand in urma lui toti ceilalti nori, norii aceia de mai jos.

“Dar tu ce crezi, ca Soarele nu a fost dezamagit la inceputurile sale? Poate ca nu dadea atata lumina si caldura asa cum o face azi”, raspund eu increzatoare.

Norul cel mereu vorbaret acuma tace. Tace si se teme, se teme si tace. Soarele, Pamantul sunt prea mult pentru el. Emana prea multa putere, si el evita sa le infrunte, pentru ca el e un nor mai de sus, un nor mai sensibil, mai emotiv, si pe semne ca asta inseamna ca el e un nor mai slab, cel putin asa crede el...

Numai ca azi norul acela esti tu iar marea aceasta sunt eu, doar ca nici Soarele si nici norii – nici cei de sus si nici cei de jos - nu au aflat-o. Inca.


Totusi, poate ca ploaia o stie (doar asa sunt defel ploile, ele stiu tot), poate ca ploaia e mai norocoasa decat noi, poate…

Tuesday, September 6, 2016

Ce mai e normal in ziua de azi?

A fi normal a devenit o chestiune desueta. Dar da, e si o chestiune la fel de relativa ca mai tot ce misca pe lumea asta, total de acord. 
Si totusi, se intampla, paradoxal, ca atunci cand vedem ceva care nu sfideaza sub nicio forma sfera anormalului in intelesul sau cel mai mundan cu putinta, sa ne minunam, ajungand sa ne holbam la “bietul" om de parca ar fi inghitit un elefant!

In schimb, nu se intampla la fel si nici la fel de paradoxal nu reactionam cand lucruri nu tocmai placute se desfasoara nestingherite in imediata noastra vecinatate. In astfel de cazuri, de obicei, alegem - cel mult - sa ne “holbam” si sa ne revoltam mai degraba pe interior, evitand orice manifestare exterioara imediata de teama vreunei riposte venite neasteptat din partea celui "vizat”, a atacatorului mai mult sau mai putin inchipuit, mai mult sau mai putin nesabuit.

In sprijinul celor de mai sus, o sa zic ca e evident ca se poate si evident ca e si normal:

- Sa calatoresti cu transportul in comun prin oras, sau la clasa “economy” atunci cand iei avionul  - chiar daca nu te cheama “Gica” sau, ma rog, te cheama Gica dar esti si un important om in stat. Girofarul si circulatul in coloana cu masina nu sunt nicidecum acte de noblete ci, din pacate, s-au dovedit a fi chiar acte criminale la un moment dat. Tot istoria a demonstrat-o si p'asta;

- Sa nu arunci cojile de seminte pe jos si cutiile de bere, ci sa le arunci frumos in cosul de gunoi aflat la numai un metru distanta de tine. Si e la fel de normal ca eu sa iti pot atrage atentia cand scuipi seminte in dreapta si in stanga, seminte care intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat tot pe jos vor ateriza. O zice fizica, nu eu. Si ar fi normal ca eu sa iti pot atrage aceasta atentie fara sa risc sa primesc vreo doza de bere direct in moalele capului, sau vreun raspuns de genul: “Dar ce, sunt singurul care face asta?” Raspuns: “Nu, nu esti singurul, dar ai putea sa fii primul care nu mai face asta, si uite asa, cu voia lui Dumnezeu dar si cu putina bunavointa din partea ta poate ca maine s-o mai gasi si un al doilea cu care am putea forma o intreaga echipa de “strajeri” ai curateniei!
Nota bene: E valabil si pentru la bloc: Resturile menajere se arunca exclusiv la ghena, ca de aia exista o ghena pe scara aia si in blocul ala! Pe geam ar trebui sa arunci cel mult cu privirea ca asta inca nu a omorat pe nimeni, in schimb sticla sau un ghiveci sunt sigura ca au facut-o deja;

- Si ca sa continui in aceeasi nota obsesiv-compulsiva a curatentiei de prin imprejur, sa aduni de pe jos rahatul "emanat"de al tau caine e de-a dreptul o obligatie, zau asa! Si asta nu ca ti-o zic neaparat io, o “Gigica” din alea despre care mentionam anterior, ci ti-o zice chiar statul insusi, prin vocea sa si prin felul lui special de a spune lucrurile: Ti-o spune printr-o lege clara care iti interzice sa iesi cu "latratorul" la plimbare, daca nu ai si de gand sa si aduni dupa odoru-ti cel (ne)fioros) si patruped, folosindu-te de pungi de plastic. E adevarat ca nici amenzile nu curg garla pentru neconformare si atunci aproape ca te inteleg de ce esti asa de nesimtit (doar nu patesti nimic niciodata). Si e clar ca nu te gandesti ca eu, bipedul de mine, as putea sa nimeresc cu unul din cele doua ale mele picioare – sau si cu ambele, de ce nu? – fix in mizeria lasata de cainele tau. Dar vezi tu, lui nu ii pot reprosa in mod direct ca e needucat si la fel de nepasator ca si stapanul, ca nu e treaba lui de caine sa stie unde are voie sa isi faca nevoile si unde nu. 
Dar, totusi, gandeste-te, mai, omule, ca poate data viitoare tu vei fi bipedul/bipeda cel/cea mai putin norocos(oasa), care va testa “marea cu propriul (sic!) deget”, atunci cand un alt compatriot al sau, neglijent si fara pic de simt civic, isi va lasa odrasla sa se usureze in plina strada. Ei, atunci ce o sa mai zici? O sa iti convina sa calci cu Lubutanii tai rosii, de lac, cu toc cui in plin caca-ul lui maro, moale si foarte stinky? I guess not, so you’d better think twice next time.

Ok, hai ca am terminat cu tematica "jeg urban" pe ziua de azi. Mai departe, o sa mai continui si cu cateva alte tipologii  din zona (a)normalului (in)contestabil:

- Da, e normal sa iti pastreziconversatiile private la telefon pentru acasa, sau pentru mai tarziu cand vei putea beneficia de o minima si binecuvantata intimitate. Pentru ca pe mine zau ca nu ma intereseaza de ce te sicaneaza pe tine seful, sau sotul, sau celebra “ma-sa” cea profund nerecunoscatoare si care nu te-a iubit niciodata desi tu chiar te-ai straduit in cei doispe ani de casnicie.
Si nu ma intereseaza nici ce ti-a mai mancat copilu’ la micul dejun, si nici ce tratament “revolutionar” ai mai descoperit tu pentru hemoroizii tai nenorociti. Capisci? Chiar deloc nu ma intereseaza chestiile astea ale tale foarte private si care asa ar trebui sa si ramana! Dar ce pot eu sa fac, daca m-am nimerit fix langa tine in metrou? Ah, am inteles acum. Da,da, imi e foarte clar acum. Adica, daca nu imi convine, ar trebui sa mai indur cele inca trei statii pana la destinatie. Sau mai bine sa iau taxi-ul data viitoare. Mersi, esti dragut. I hate you!!!

- Si daca tot veni vorba de metrou: Da, e chiar foarte normal ca, atunci cand vezi o viitoare mamica, cu o burtica evidenta care si vine in sprijinul sustinerii viitorului sau statut maternal, tu sa ii decenta si sa ii cedezi locul, care oricum ii este rezervat, chiar daca tu nu ai tinut cont de asta defel cand l-ai ocupat cu japca. In special daca singura ta treaba e sa stai in sezut ca sa butonezi mai abitir un telefon mobil sau si mai rau, esti si barbat;

- Si e la fel de normal, tot la metrou (am o obsesie cu asta, stiu, dar ce sa fac daca il utilizez zilnic si ochii mei au vazut multe???!!!) sa urci sau sa cobori pe partea dreapta a scarii rulante, asta daca nu te grabesti cumva, evident, ca atunci ar trebui sa folosesti partea stanga; si sper sa nici nu te grabesti vreodata nu de alta, dar aproape ca mi-ar fi mila de tine in cazul asta. O sa vina din spate sigur altul mai putin grabit decat tine, care o sa iti “ia fata” taman pe partea aceea pe care tu ai mare nevoie sa o parcurgi in pas alergator, partea aia castigatoare stanga! Si o sa tooot stea el asa, balabanindu-se de pe un picior pe altul, utilizand abuziv o treapta de pe stanga aia devenita acum proprietatea sa personala (daca se poate si cu o valiza voluminoasa folosita drept stalp de sustinere). Si o sa continue sa faca asta pana ce va fi ajuns jos, pe peron, si pana ce tu vei fi pierdut deja metroul. Hmm, de fapt, daca stau sa ma gandesc mai bine, eu chiar iti doresc sa ti se intample si tie una asta, ca sa vezi si tu pe propria-ti piele cat de nasol e. Ca nu degeaba am ajuns eu sa consum timp si spatiu virtual ca sa scriu despre unii din astia asa, ca si tine;

- De fapt, circulatul pe partea dreapta e o chestie - in principiu - generalizata (chiar si cand unii intra pe peron iar altii ies, culmea!), dar na, cine sa te mai creada si cu asta, la cat suntem de mintiti zilnic si cat de organizat. Ah, si sa stii ca la coborarea din vagon eu am prioritate in fata ta. Eu, aia care vrea sa coboare, in fata ta, tu ala care vrei sa urci dupa. Iara no zic io, ci altii mai dastepti decat mine si mai eficienti chiar. E clar ca daca imi faci mie loc sa cobor, o sa ai si tu mai mult loc cand te urci, nu? Ce zici? Te-am convins? Nu cred, dar mai perseverez si o sa verific maine cum sta treaba, “la cald”; 

Hai sa mai zic inca o vorba, una legata de shopping, “pasiunea” noastra cea de fiecare zi. Una si gata si ma opresc cu mustruluiala cel putin pe ziua de azi, promit: 

- In spatiile comerciale (si nu numai) e normal sa aiba prioritate cei mai…”slabi”, cum ar fi cei cu un handicap, familiile cu copii nerabdatori si plangareti, de exemplu. De aia exista locuri de parcare dedicate si case de marcat semnalizate taman in acest scop. Nu, nu sunt facute la “oha” cum ai crede. Dar na, daca atat te duce capul si nici de data asta nu se gaseste nimeni sa te urecheze nitelus, e clar ca vei persevera intru-ti nesimtirea care te-a consacrat si te-a facut…”lepra” si nu om, cum ar fi trebuit. De ce? Pentru ca se poate.

Probabil nu m-as mai putea opri pana diseara cu polologhia asta, pana maine seara chiar, daca mai tot o sa continui cu acest exercitiu de memorie epuizant si fara sanse prea mari de reusita, dupa cum viata ne-o tot arata in fiesce chip si moment al sau.
Cine are urechi de auzit sigur a mai auzit si o sa auda si acum, doar repetitio est mater studiorum. Asa ca merita macar incercat, din perspectiva asta cel putin.

Cat despre cei care nu vor sa ma auda aia e, “ma“ risc si cu astia. Fie si doar cat sa mai faca niste trafic pe blog, si tot zic ca “s-a” meritat. Pe curand.

Sunday, August 28, 2016

Open space-ul si ale sale reguli nescrise si nerespectate in veci

Draga colegule corporatist,

Iti adresez cele de mai jos cu speranta vie ca, poate, citind cele ce am de spus, ne va fi de acum incolo tuturor mult mai usor sa colaboram unii cu altii, cel putin eu imi permit sa mai sper. 
Ca, macar, va exista putina bunavointa si din partea ta, fie si numai pentru ca m-am apucat sa astern pe hartie cele ce urmeaza si care ti se adreseaza in mod direct.

Asadar, subiectul scrisorii mele deschise catre tine, stimate coleg, il constituie desfasurarea activitatilor comune in bune conditii, intr-un mediu deja consacrat la scara larga in companiile mari, pe numele sau OPEN SPACE, mediul de lucru de tip "spatiu deschis".

Da' ce m-a apucat sa iti scriu o scrisoare taman despre treaba asta? Ei, simplu! 
Daca mai toti stim ce inseamna open space si cam cu ce "se mananca acesta", nu la fel de multi sunt cei care se straduiesc cat de cat sa faca din acest mod de convietuire la comun un mediu de lucru eficient dar in acelasi timp si unul placut, un mediu care sa nu ii deranjeze - prea mult - pe cei din jur.

Totusi, hai sa ne reamintim - in doua vorbe - cam cum arata un open space tipic: E vorba de acel tip de birou imens, care seamana mai degraba cu o hala dintr-o fabrica, in care activeaza muuulti angajati laolalta, in care ocupa fiecare cate un locsor dedicat, "cubuletul" sau, despartit fiind de colegi doar de acele paravane, acele "gardulete" menite sa ofere un minim de intimitate. 

Da, vremea birourilor alea ca niste garsoniere, in care se lafaiau sefii nu mai exista, sunt istorie, au apus demult. Acu', fie ca faci parte din top management, middle management, sau no management at all si esti doar un simplu angajat cum ar veni, ei bine, nu mai exista reguli de izolare pe criterii ierarhice si privilegioase. Asta e o calitate a acestui tip de spatiu, toti suntem egali in fata...muncii.

Dar, pentru ca mai mereu apare in schema, subit, si cate un "dar", fiind vorba de un spatiu deschis cu multi oameni la gramada e necesar un minim de bun simt pentru a putea "supravietui" impreuna, ca sa nu ajungem cumva sa ne "mancam" unii pe altii (si sa nu uitam ca ne petrecem cel putin opt ore pe zi in astfel de conditii). E nevoie de un set de reguli basic care sa faca posibila acceptarea celorlalti si conlucrarea cu acestia in conditii decente.

Asa ca, draga coleg, uite cateva lucruri pe care m-am gandit sa ti le propun drept imbunatatire a mediului de lucru in mai multi, aspirand cu incredere catre acele conditii decente de care iti ziceam anterior si care sunt inca departe de a fi o realitate. 
Si avand in vedere ca, in ultima vreme, am remarcat o degradare perpetua a modului in care open space-ul este abordat si folosit, ar cam fi cazul sa luam niste masuri relativ urgente, asta daca ne si pasa de cel de langa noi, evident:

1. Fiind multi dupa cum spuneam, cand ne apuca pe toti si in acelasi timp sa ne strigam unul altuia - tare si cu forta si peste "gardulete" - mesajele urgente sau orice ce ne mai trece noua prin cap la momentul respectiv pentru ca pur si simplu avem noi chef de vorba, ei bine, iese o harmalaie si o brambureala de nedescris de nu se mai poate intelege om cu om! 
Iar ala, bietul, care incearca si el, na, din cubul lui stramt, sa isi faca treaba pentru care e platit lunar si care trebuia terminata de ieri, intelege cu siguranta cel mai bine ce vreau sa zic cu asta. 

"Garduletul" de care vorbeam nu are insa nicio legatura cu garduletul ala de la tara peste care strigi, tu, lung si tare la vecinu', garduletul ala de-l stii tu bine, ala care desparte curtile voastre intre ele si de unde, cand ai tu starea necesara cat sa iesi la poarta si sa mai pierzi vremea, ii strigi: 
"Ioaneee!!! Ba, Ioane, baaa!!! Haide, ma, la poarta sa mai schimbam si noi o vorba bai, Ioaneee, bai!!!" (Stiu, e avantajos in acest caz ca strigi doar la Ion al tau, dar te aude si restul de n alti Ioni de prin imprejurimi, si o sa curga si mai bine berea, iar limbile se vor dezleva si vor deveni si mai ascutite).

Noi nu suntem insa aici la tara si nu deci avem nici curti separate cu garduri, peste care putem striga dupa bunul plac si in orice conditii, maimutarindu-ne in fel si chip la cate o asa-zisa gluma buna. Suntem totusi la serviciu! Stiu, varianta asta nu suna la fel de bine, dar trebuie sa ne castigam si painea intr-un fel sau altul, si de la statul pe prispa sau comentantatul la poarta, in batatura nu stiu sa se fi imbogatit pana acum cineva, nici macar Firicel sau Celentano. Si astia doi chiar sunt buni! 

Drept urmare, draga coleg, cand ai ceva de zis, ceva ce nu mai sufera nicio amanare si care mai mult ca sigur ca nu le intereseaza si pe cele cateva zeci de oameni din jur, fa-o si tu mai incet, mai usurel, fara isterii si tonalitati inalte; fa-o decent, gandindu-te si la semenul tau ala care are mult de munca si tre' sa lucreze in liniste, pentru ca altfel ii mor ideile in fasa si isi pierde toata concentrarea.
Sau, mai bine, foloseste-te de toate mijloacele audio-video din dotare, de comuncarea scrisa chiar, si transmite-ti informarile discret, fara ca sa afle tot poporul ce ai manca tu la masa de pranz. Bine, e posibil sa avem aceleasi gusturi, e posibil chiar sa ne si lipim la o comanda comuna de mancare, dar mai asteapta si tu putin! Mai sunt vreo doua ore pana la pauza si mai avem de lucru destul pana atunci.

2. E clar, ma obsedeaza asta cu pastrarea linistii in zonele de spatiu deschis, asa ca si acest punct se leaga foarte bine si in mod direct de anteriorul. 

Toti avem telefoane mobile si conexiuni la internet. Toti, fara exceptie. Doar ca unii le folosesc mai rar, altii mai des, depinde de necesitati si nivelul de dependenta al fiecaruia.
Ei bine, nu stiu insa cum se face ca taman aia care folosesc telefonul mobil cel mai mult uita sa il treaca in modul silentios cand se afla in spatiu de lucru deschis. Sau recurg la varianta aia de mijoc cu pusul pe "vibratii", de se muta cladirea din loc la cat de tare se zgaltaie biroul cand posesorul e cufundat intr-o intensa discutie pe chat. Ai senzatia ca e cutremur si te-a prins taman cand munceai mai cu drag si mai cu spor...

Stiu, tu iti ceri scuze, si uneori, da, ti le accept, doar oameni suntem. Dar, spune-mi tu, mie, acu, cum de se face ca data viitoare, maine adica, se intampla fix la fel si iar imi spargi timpanul cu sunetul de apel parca intentionat ales cat sa sfredeleasca creierele celor din jur, creiere "chinuite", aflate in plina activitate de serviciu? O intrebare retorica, desigur.

3. Daca ti-ai ales un birou mai langa fereastra, asta inseamna - logic - ca iti si place sa stai mai la aer si mai ales, esti dispus sa tii fereastra deschisa, atat cat sa respire aer curat si tu si restul colegilor, ametiti de la caldura emanata de computerele astea care merg incontinuu, sau de la virusii colegului care n-a putut sa isi ia medical fiindca avea ceva urgent de terminat.
Dar ce sa vezi? Si de data asta, paradoxal, langa fereastra isi gasesc locul aceia care detesta cel mai mult aerul mai mult sau mai putin proaspat, aceia pe care ii "trage curentul" si vara si iarna si mereu. Solutia ar fi, evident, un schimb de locuri cu un coleg ceva mai putin sensibil si mai cooperant.

4. Daca exista aer conditionat in cladire e clar ca se recomanda si a fi folosit, mai ales in zilele cand atmosfera devine irespirabila din cauza caniculei ce se tot prelungeste. 
Faptul ca un coleg il porneste si peste nici doua minute un alt coleg vine si il opreste asta nu ajuta deloc pe nimeni, dimpotriva; nu ne ajuta nici pe noi cei care asistam perplecsi la al vostru du-te vino continuu intru accesarea rapida a butonului de pornit/oprit, dar nu va ajuta nici pe voi, alergatorii de cursa lunga, fiindca ca oricum se gaseste imediat altcineva care sa va schimbe chiar si voua optiunea clar exprimata, si asta tot in pas alergator (Doamneee, cat sport se face la munca, zau asa!)

Mai bine discutam intre noi si de comun acord identificam o temperatura optima, tolerabila pentru toti, si o mentinem pe asta cat de cat constanta pe tot parcursul zilei, fara sa transformam munca la birou intr-o proba de atletism si rezistenta a nervilor intinsi la maxim de la atata agitatie.

5. Si eu mestec guma, e racoritoare si ma ajuta si la calmarea nervilor. Dar sa te apuci sa faci baloane, pe care sa le spargi zgomotos in timp ce telefonul nu e pus pe silent si esti si in drum sa opresti aerul conditionat abia pornit de catre  colegul de langa, ei asta chiar mi se pare cam mult. Parol!
E urat si deranjant sa faci baloane, capisci? Nu e frumos, prietene, chiar nu e. Faceam din astea la gradinita. ma gandesc ca am evoluat ceva de atunci si pana acum. Sau poate ca...nu.

Cam la astea m-am gandit pana acum, draga coleg, de fapt de astea de mai sus m-am tot lovit. Nu sunt o optimista de felul meu, dar poate iti gasesti si tu timp sa citesti si sa iei aminte la cele ce ti-am povestit. 
Si poate chiar esti dispus sa completezi lista mea de recomandari si cu altele care poate imi scapa mie acum. Sunt cu siguranta binevenite! Ar fi mult mai usor pentru toata lumea. Ma jur!




Thursday, August 11, 2016

"E usor a scrie versuri, cand nimic nu ai a spune"

"E usor a scrie versuri, cand nimic nu ai a spune", ne-o spune, atat de direct, Poetul. Si nici nu poti sa nu fii de acord cu Eminescu. Pur si simplu e imposibil, sau mie imi e pur si simplu imposibil sa nu fiu de acord cu el.

Pe langa cele atat de limpede intuite de marele poet, iti mai trebuie insa si cateva altele inainte sa te pui pe scris si sa aduni cititori "cata frunza, cata iarba". Vorba unei bune prietene: Nu oricine are si curajul sa isi astearna propriile ganduri pe hartie. Odata prins, insa, acest curaj nebun si frumos de a scrie, urmeaza sa devii si capabil de a produce un text "poetic", un text care sa placa. Altfel, "frunza si iarba"vor intarzia sa "creasca" pe campurile aride ale unei scriitor insuficient de matur literar.

Si daca, totusi, dorinta de a scrie nu-ti da pace si simti ca asta este ceea ce tu iti doresti, tu, novicele in ale scrisului, simti o nevoie acuta de a te exprima, ai vrea sa strigi chiar si nu iti mai poti tine in frau "chinul" interior, e clar ca ti-a cam venit vremea sa te pui pe treaba! 

Dar, mai intai de asta, eu ti-as recomanda sa cauti sa citesti cat mai mult cu putinta. Fa-ti rost de carti, de preferat unele bune, asa ca mai bine mergi - cel putin o perioada pana t eprinzi si singur cum sta treaba - pe recomandarile unora mai "cunoscatori" si mai "initiati" decat tine.
Citeste variat numai citeste, viitorule scriitor! Doar astfel iti vei exersa suficient imaginatia, cat sa poti incepe sa iti dezvolti si creativitatea, un bun atat de necesar in cazul scrisului. 
Citind mult, iti va spori si pofta de impartasi cu ceilalti experientele tale literare. Vei putea transmite mai departe mesajul propriu intr-un mod cat mai personal si cat mai atractiv, si mai ales cat mai placut ochiului cititorului versat si pleznind de asteptari. 

Cu alte cuvinte, lectura devine pretextul perfect de a te apuca de scris (asta daca mai aveai nevoie de de alte stimulente, si daca erai inca nehotarat daca sa scrii sau nu) despre ceea ce traiesti sau ai trait deja, despre ceea ce tu crezi ca ar merita sa ajunga la urechile intregii lumi.

Pentru ca, nu-i asa, daca nu te pregatesti temeinic in ale scrisului asa cum ar trebui sa o faci in cazul oricarui lucru nou si necunoscut, dupa cum spuneam mai sus Eminescu nu va ezita sa te viziteze si pe tine in gand in gand ca sa iti reaminteasca a sa celebra replica, evident la pachet cu ironia-i cea consacrata, aratandu-ti ferm si deschis ca nu te afli deloc pe calea cea buna si ca scrisul nu e o chestiune chiar asa de usoara precum pare.

In fine, odata depasite obstacolul lipsei de curaj si cel al "culturalizarii" imediate si pe repede inainte (conteaza sa citesti cat mai mult, nu e chiar asa de important daca nu ai facut asta in ultimii 5 ani, cel putin nu in faza de inceput), te pui pe scris, si incepi sa scrii cate ceva, orice.

Uneori o sa iti vina ideile mai usor, alteori nu. Uneori ideile vor exista, dar le vei pierde pe drum din varii motive, din cauza unor intreruperi mai mult sau mai putin inopinate. Dar sa ne rezumam la cazul ideal cand ajungi la performanta de a beneficia de idei inspirate inca de la inceput si pe care sa le poti pastra pe intreg parcursul actului tau de creatie, cand pare ca nimeni si nimic nu te mai poate tulbura, nimic nu te mai poate abate din drumul tau. 

Urmeaza, apoi, faza de cautare prin toate ungherele mintii, faza aceea in care incepi sa "sapi" dupa cuvintele si formularile "ideale". Dar si aici, ca si in etapele anterioare, dupa cum s-a vazut, pot aparea unele probleme: Fie nu gasesti cuvantul cel mai potrivit, fie ai un lapsus, fie pana sa ajungi sa asterni o fraza cap coada pe hartie urmatoarea fraza, pe care deja o aveai formulata in cap initial dar pe care o pastrai ca pe asul din maneca in asteptare pana la momentul 0 perfect cand va putea fi folosita, se pierde si ea in neant, o data cu ideea pe care o aducea cu ea.
O uiti de parca n-ar fi fost! Si previzibil, te pierzi si tu odata cu fraza cea buclucasa si instabila, taman pe la mijlocul textului! Eventual, daca textul si pleaca la tipar in forma asta "neferchezuita", va ajunge tot asa si la cititor, care se va pierde si el la randul sau intr-o noian al unei lecturi care nu se leaga si nu curge firesc, fara cap si fara coada, deceptionat fiind de ale tale "derapaje" nestapanite si neamendate la timp.
Si toata lumea va avea de pierdut in cazul asta. Tu, scriitorul, pe de o parte, pentru ca vei fi "taxat" cu prima ocazie cand vei mai incerca sa publici ceva. Pentru ca daca deja ai facut o greseala, cititorul tau isi va aminti mai intai fix greseala asta, si abia apoi de capodoperele tale literare.
Cititorul va pierde si el, pe de alta parte, pentru ca a facut o investitie  in tine - chiar si una minima - si considera ca tu nu ai meritat acest efort. 

Daca, insa, tu ai practicat suficient de mult arta scrisului si ti-ai insusit cu perseverenta, rabdare si abnegatie toate cele necesare acestei indeletniciri, riscul de a te intalni cu oprobriul publicului e unul minor, pentru ca ai fost un elev silitor si constiincios, care si-a facut cu temeinicie temele!
Numai asa poti avea, deci, puterea sa reiei scriitura din punctul in care ai pierdut-o si din punctul in care ea te-a pierdut pe tine. Si cu siguranta o sa continui, manat de inspiratie si talent, ceea ce deja ai inceput, ceea ce ti-ai propus sa realizezi la final.

Si pana la urma, chiar si tinut in loc, uneori, de catre toate oprelistile astea, tot vei ajunge sa inchei ce ai scris. Vei fi fericit ca ti-ai putut duce la bun sfarsit creatia, vei fi multumit de prestatia ta scriitoriceasca. 

Totusi, nu vreau sa iti stric "distractia", nu ma intelege gresit, dar nu a venit inca momentul sa te culci pe o ureche si sa sarbatoresti. Nu, nu inca. Mai intai, fa-ti timp si reciteste ce ai scris, cauta posibilele scapari si indreapta-le la timp, inainte ca textul tau sa ajunga la "lupul cel hamesit", la Maria-Sa publicul cititor.
Ei bine, cand te vei apuca sa revezi cele scrise, fii pregatit si nu renunta si nu te descumpani de cele ce le vei afla facand acest exercitiu! Probabil o sa zici: "Vai, dar cum de nu am vazut eu asta sau aialalta pana acum, cum, Doamne-iarta-ma, am scris eu prostia asta, vai dar nu, nu asta era cuvantul cel mai potrivit ci alalalt, hai sa rescriu bucata asta" si tot asa... Si o sa tooot recitesti si o sa te toot lamentezi si viceversa. dar cine obisnuieste sa scrie si e familiar cat de cat cu domeniul strie despre ce vorbesc si o sa imi dea dreptate.
Pentru ca acel cineva a trecut, cu siguranta, la randul sau, prin furcile caudine ale incercarilor si revenirilor epuizante si nenumarate, fara de care insa nu poate trece pragul catre acel "dincolo", catre acea lume a succesului pe care cu totiii ne-o dorim...

...Si pe langa toate astea, te va mai abate din drum si febrilitatea asta de a scrie cat mai mult si cat mai repede, te va consuma cumplit si nebunia de a pune cat mai rapid punct lungului sir de framantari si imbolduri interioare, care refuza cu obstinenta sa te elibereze din stransoarea acaparatoare...

...Pana la urma insa, cu ceva talent, cu suficienta practica, dar si cu putin noroc (de ce sa nu recunoastem), textul tau poate ajunge pe masa cititorului. Tu, de pe acum, ai incheiat partea cea mai grea. Textul tau e gata sa fie citit, apreciat sau criticat. Simti ca povestea ta curge acum fluent, pentru ca tu, intre timp, ai devenit un abil povestitor pentru care cuvintele iau, in sfarsit, formele cele mai potrivite, desavarsindu-ti lucrarea.

Ajuns in acest punct, cititorului nu ii mai ramane decat sa intre tiptil si pe nebanuite in lumea ta si a povestirilor tale, sa se identifice cu personajele tale si de ce nu, sa se identifice chiar si cu tine, scriitorul.
Pentru ca, nu-i asa, in fiecare bucata literara, fictiva sau nu, exista si o particica de adevar, o particica din tine, o particica mica dar importanta din scriitorul neobosit, frumos si foarte curajos care ai devenit.




Friday, August 5, 2016

Azi a fost una din acele zile

Da, azi chiar a fost una din acele zile, o zi din alea cand, dupa ce ca stai prost cu nervii, se mai gaseste cate unul care sa-ti puna capac definitiv, de ajungi sa te intrebi cu ce naiba ai gresit pe lumea asta de ti se intampla lucruri din astea taman tie. “Oi fi facut eu ceva naspa ieri?” Posibil, ca altfel zau ca nu imi explic de ce a trebuit sa traiesc toate cele ce urmeaza.

Ma duc si io la supermarket sa iau cate ceva de ale gurii, ca tot omu’, nah. N-ai incotro, tre 'sa te mai si hranesti, din cand in cand cel putin. Ma uit dupa ce am nevoie si apoi colectez de la raft cele necesare supravietuirii pentru o scurta perioada de timp, dupa care ma duc la casa sa platesc (cam asta ar fi parcursul firesc atunci cand iesi la cumparaturi, deci si al meu in cazul de fata). 

Tanti cu parul soios si nespalat care se afla in fata mea (si cu creierul deopotriva de naclait dupa cum se va dovedi ulterior) isi aminteste subit ca a uitat sa-si cumpere...o Fanta. Casiera inchisese deja bonul de casa cu ce cumparase pana acum muierea certata cu igiena, dar asta nu parea sa o deranjeze catusi de putin pe clienta hotarata sa ne scoata din minti pe noi, cei aflati la coada. Bonul, dupa cum spuneam, fusese deja inchis, din pacate nu si gura asteia care palavragea de zor cu casiera. Se stiau de dinainte, se pare. Dar nici macar conversatia aflata in plina desfasurare la momentul achitarii primei sarje de produse nu era suficient de “interesanta” incat sa atraga dupa sine renuntarea de buna voie la “pretioasa” sticla de Fanta, asa ca madama ne-a lasat pe toti balta si s-a repezit la raft.

“Iar te duci la tara? Vad ca iti faci aprovizionarea”, o intreaba casierita. Eu, in timpul asta, deja turbam de nervi. Ma grabeam. Aveam numai o ora la dispozitie, o ora in care sa cumpar mancarea si sa o si consum dupa. Dificila misiune, cand ai parte de cate una din astea in fata ta, la casa.

“Baga-ti-ai sticla aia de Fanta pana unde o intra si unde oi vedea cu ochii!!!”, imi zic in gand. Acu' si daca o ziceam cu voce tare probabil ca nu castigam mare lucru, dar macar mai starneam si nervii altora, ai dependentei de bauturi acidulate de exemplu, si nu numai pe ai mei. Pana sa apuc sa imi inchei gandul "ucigas", "diva" se intoarce, victorioasa cu sticla de suc in varf de bat. Dar, taman cand sa o si plateasca, se schimba tura de la casa! Evident, “noua” casiera nu aflase inca de treaba cu bonu’ deja inchis, asa ca incepe si dansa o tirada de intrebari al caror raspuns sa o puna la curent cu situatia de fapt. Si uite asa, ora mea disponibila se prelungeste fara voie si nedefinit.

“Pepsi nu e platit, nu e asa?“ o intreaba casiera numaru’ 2 pe casiera numaru’ 1, aia proaspat venita pe aia abia iesita din tura. Da, ati auzit bine, Pepsi! Duduia in cauza luase si un Pepsi! Dar ii lipsea Fanta, intelegeti? Fara Fanta nu se poate trai, e cam clara treaba. O sa ma gandesc mai bine la asta, in detrimentul altor hapuri pe care le-as putea identifica drept potentiale - dar totusi discutabile - elixire ale vietii vesnice.
Cine-stie, poate asta o fi baut Beligan toata viata de a trait atat, desi ma cam indoiesc. Pe vremea lui nu se inventase inca minunea asta de suculet. Dar totusi nu e exclus sa-si mai fi adaugat vreo cinspe’ ani la buchetul vietii datorita licorii portocalii si fara de egal. 

“Ba da, a platit tot, doamna! DECAT pentru Fanta trebuie sa-i mai incasezi!” zice casiera 1. Mama, dupa ce ca deja bateam din picioare de nerabdare, sa o mai aud si p’asta a fost apogeul momentului, va jur.

 “DOAR, tanti, DOAR!” ii zic ironic, dar evident ca nu ma aude. Nu ma aude nu ca e surda, ci ca replica damei de pica, ah pardon, de Fanta a strapuns aerul inainte ca bietul meu “DOAR”, ratacit intr-un colt si pedepsit incontinuu, sa poata sa scoata si el cornu’ din perna si sa dea o replica.
“DECAT Fanta asta o platesc, restul l-am platit deja!” Ne lamureste definitiv, iremediabil si pe toti madam portocala sintetica.

Deja nu mai gandeam prea limpede. Norocu’ ei a fost ca dupa faza asta s-a carat rapid de la casa, ca numai raspundeam pentru faptele mele ulterioare si sigur ma repezeam la gatul ei daca nu ar fi disparut de pe fata pamantului in urmatoarele 3 minute.

Dar aventura nu se incheie aici! Ajung eu cu sarsanaua de cumparaturi la scara blocului si il vad pe unu’ cu o geanta plina de chestii de bagat prin cutiile postale ale oamenilor.
Suna de zor la interfon, la nimereala, doar-doar s-o gasi vreun fraier sa-i deschida. Si se gaseste de fiecare data, stati linistiti.

“Iar veniti sa ne umpleti cutiile cu maculatura? ii strig aroganta, aflandu-ma inca sub efectul nervilor intinsi la maxim de mai devreme. Eu imi tin interfonu’ oprit din cauza voastra! M-am saturat sa tot sunati numai la mine!" plusez eu, patimasa si incinsa de atatea episoade "hot" traite pe propria piele.

Eu locuiesc la ultimul etaj, ultimul apartament de pe scara, si nu stiu cum se face, da’ parca astia stiu toate detaliile astea, si la numaru’ 36 nimeresc sa sune cel mai des! Asa ca, de la o vreme, m-am decis sa tin interfonul inchis, ca altfel o sa-nnebunesc cu totul.

“Ah, nu doamna, zice nenea cu hartoaga multiplicata de sute de ori si inghesuita intr-o geanta ce gemea mut de la atata greutate. E prima oara cand vin, si io nu aduc reclame din alea de tot primiti Dvs. in cutia postala. Eu vin cu altceva!” isi incearca el, stingher, norocul.

“Si cam cu ce veniti, asa?” imi incerc si io norocul la randul meu, cat sa ma dau curioasa desi nu eram neam.

“Altceva”, zice.

“Altceva, ce? continui eu, hotarata. Ia sa vad”.

Cand ma uit ce avea omu' in traista, tensiunea incepe iara sa-mi joace feste, crescand din nou parca mai vertiginos decat la magazin.
Era un ziar din ala de pocaiti, un fel de „Turnul de veghere“ din ala, dar de la alti pocaiti, ca pe ala il stiu si e tiparit pe hartie din aia de calitate, lucioasa. Asta era o doar fituica, vai mama ei (sau “DECAT” o fituica, asta asa, ca sa fim siguri ca intelege toata lumea inclusiv madamele de mai sus).

Ii mai strig astuia: 
„Bai, nene, sa stii ca sa imprastii din astea e mai rau asa decat daca aduceai reclame. Acum chiar ca m-ai convins sa nu te las inauntru!“ Dar cand dau sa deschid, hop si el sa intre.

„Nu cred ca ne-am inteles, ii mai strig eu, si mai infierbantata de pe acum. Dumneata ramai afara iar eu intru in bloc, intelegi? Sa iti deschida vreo baba daca vrea, eu n-am de gand sa te las! Am boala pe pocaiti, ghinionu‘ tau. Imi ies bube de la voi!“ Si pac ii inchid usa fix in nas.

In sfarsit, ajung acasa. Nici mancare nu-mi mai trebuie dupa asa evenimente memorabile adaugate la activ. 
Dar tocmai cand credeam ca nimic nu se mai putea intampla mai urat de atat si care sa joace bambilici si tontoroiul cu tensiunea mea si asa delicata, linistea imi e din nou tulburata

Niste nenici cu veste din alea fosforescente tocmai se apucasera sa dea gauri in asfalt cu picamerul! Exact asta mai lipsea, clar! Ah, si asta se intampla pe la ora 2 la pranz cand, in principiu, ar trebui sa fie liniste pana pe la vreo 5 asa, ca nah, unii poate se mai si odihnesc (ma rog, ma refer aici la principiile alea de toti le au in cap si chiar si scrise pe undeva, dar pe care numai unii le si respecta).

Ei bine, uite ca nici acu‘ n-o sa fie mai liniste, dimpotriva. Nici afara, si nici in capul meu. Din pacate. Sper sa apuc sa ma linistesc cat sa va povestesc si voua si sa ma mai si racoresc nitel.


Saturday, July 30, 2016

Buni cea cu vino-ncoa'

Am vecina o batranica de nouazeci de ani. Locuieste cu un etaj mai jos, in apartamentul de dedesubt. E o ardeleanca simpatica, plina de viata, respectoasa si manierata cum rar se mai poate intalni in ziua de azi. De ce spun asta? Ei bine, uneori, cand ma vede cu cel mic, imi povesteste cat a avut si ea de “tras”cu fiul ei, dar nu uita niciodata sa adauge si ca nu face un caz din asta (toti parintii au de furca cu copiii lor) si nici nu se lauda cu performantele sale in materie de parenthood aproape seculare.

Alteori, vine si imi bate la usa. Bate tare cu pumnii sau ciocaneste cu cheile pentru ca asa e obisnuita. Nu aude foarte bine, iar cei care bat la usa ei trebuie sa o faca tot cu forta si sa aiba si destul de multa rabdare pana vine cineva sa le deschida (deunazi, m-am dus si eu de vreo 3-4 la ea pana sa auda si sa-mi deschida).

Cand imi bate la usa, de obicei vine ca sa imi aduca din ce mai gateste, asta pentru ca gateste mai tot timpul. Ultima data insa mi-a adus niste pepene rosu. Dar nu mi l-a adus asa, oricum, ci curatat de seminte! Am ramas muta de uimire. Cred ca nici mama nu mi-a dat vreodata pepene fara seminte! Emotionata si recunoscatoare, l-am primit cu drag si am imbratisat-o.

Pe scurt, ce vreau sa spun e ca bunicuta din povestea noastra e un om frumos si bun, un om din acela ramas printre noi de pe vremuri numai prin bunavointa lui Dumnezeu, un om pentru care decenta si bunul simt sunt si vor ramane intotdeauna la loc de cinste, neputand fi inlocuite cu nimic de data mai recenta sau mai important.

Bunicuta obisnuieste sa iasa pe balcon ca sa se mai racoareasca nitel pe caldurile astea. Pana aici nimic iesit din comun, doar ca se comporta mai putin obisnuit, ce-o mai insemna si "obisnuit" in zilele noastre. 
Stimulul care o provoaca sa se razvrateasca si sa se “dezlantuie” e de fapt o gasca de “bautori profesionisti si de cariera”, al caror unic scop in viata e sa ii faca cat mai multa vanzare de bere celei care "tine" magazinul de la colt.

Ei bine, “buni” a noastra, de cate ori ii vede pe astia iesiti (pentru a cata oara?) la o "bauta", incepe sa strige la ei, se apuca sa le zica ea “vreo doua” despre viata, decenta si nu numai. Lista de subiecte e lunga si variata, in functie de "evolutia evenimentelor".

Buni e ca un copil cand iese "la atac". Le zice pe toate pe sleau, "fara perdea", fara sa se gandeasca la consecinte sau eventuale repercursiuni periculoase de care, tot asemeni unui copil, probabil ca nu e foarte constienta. Sau nu mai e. Le arunca reprosurile betivilor alora verde-n fata, articulat, cu subiect si predicat. Le explica – in detaliu si cu exemple concrete – ca “viata e complicata si are si multe aspecte”.

“La munca cu voi, puturosilor! Ca doar asa o sa apucati sa ajungeti la pensie asa, ca mine!”

Cand buni de la 7 isi incepe “show-ul”, ceilalti vecini, ca si mine de altfel – iesim cu totii la geam, curiosi sau intrigati in functie de ce poate / ce stie fiecare.
Unii ies ca sa auda mai bine "ce mai are buni de zis de data asta" (aia asa ca mine); altii ies din mila pentru ea (“Vai, saraca, o sa o prinda careva din astia de care se ia si o sa ii faca vreun rau daca nu se potoleste si nu tace”), iar altii ies ca sa o ameninte cu politia, desi, de obicei, tot astia sunt aia care stau cel mai mult la taclale cu ea in fata blocului, sunt tot aia care se comporta acum ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si totul e OK si sub control. “Nici usturoi n-au mancat, nici gura nu le miroase”, cum ar veni.

Prin ceea ce incearca sa faca, buni ne pune tuturor in fata o imensa oglinda, o oglinda a adevarului, in care ne indeamna sa ne privim.
Unii au curajul sa se priveasca in ea. Astfel isi pot vedea chipul nedisimulat si fara masca, chipul cel senin si fara umbre, chipul ala care arata asa numai noaptea, atunci cand posesorul se odihneste dupa oboseala de a fi mereu altceva decat pare. 

Ce vad, de fapt, privitorii astia in oglinda adevarului - pusa sub ochi pe neasteptate de vecina-cea-cu parul alb - ii contrariaza, ii uimeste si ii deruteaza in acelasi timp. Cu ultimele puteri sufletesti sustinute si de o ultima urma de regret ajung sa reflecteze la ideea ca poate a venit vremea sa se opreasca din ceea ce fac si au tot facut si inainte pentru ca fac prost si fara sens, ca e timpul sa indrepte ce se mai poate indrepta si ca e timpul sa ierte. E nevoie de mai multa toleranta sau, dimpotriva, de mai multa incisivitate atunci cand nesabuinta permanenta a unora o cere.

Din pacate, exista si cei care refuza sa se priveasca in oglinda, aia care se ascund in spatele ei, sau aia care vor sa ii vina de hac celei care a indraznit sa ii puna fata-in-fata cu propriul sine bolnav si alterat, cu propria constiinta pierduta.
De genul asta de oameni mi-e cel mai frica si nu de oamenii ca buni a noastra cea cu “gura mare“ dar total inofensiva. Dimpotriva, pe cei ca ea ii iubesc, sau cel putin ii apreciez. 

Poate ca buni e putin nebuna in felul ei dupa cum zic vecinii nostri, desi eu nu cred asta. Tot ce spune ea e coerent, si as zice chiar legitim. Ma gandesc, uneori, ca i s-ar fi potrivit o cariera in jurnalism, sau chiar ar fi putut fi o scriitoare de succes. Si chiar daca ar fi nebuna, eu o prefer asa. Ma mai trezeste din cand din somnul neintrerupt al vietii…

…Intre timp, a inceput din nou sa intre pe geam un miros greu de mancare gatita. Miroase puternic a ceapa prajita si asta ma dezgusta atunci cand nu sunt in toane tocmai bune, o recunosc. Ce conteaza insa e ca buni sigur o sa fie foarte draguta si o sa vina iar sa-mi aduca din bunatatile pregatite de ea, iar eu am sa ii multumesc inca o data cu ochii in lacrimi, inchipuindu-mi ca de fapt bunica mea a venit in vizita cu de-ale gurii la nepoata sa cea mare.

Bunica a venit de acolo, de departe, dintr-o stea, din steaua ce-i poarta numele. A venit sa imi aduca vreo mancarica de a ei, sau "ceva dulce” tinut ascuns de ea prin camara ca nu cumva sa il dibuiasca bunicul iar si sa il “devoreze” si pe asta in doi timpi si trei miscari.
Bunicul era un mare amator de dulciuri, dar unul total nedispus sa isi imparta “prada” cu nimeni din jur, nici macar cu ai sai nepoti…



Monday, July 25, 2016

Corporatiștii de weekend

Îi recunoști de la o poștă pe plajă. Sunt atât de albi la piele, încât nici Măria Sa Soarele nu poate face minuni terapeutice în privința lor. 
Odată ajunși la mare, corporatiștii se leapădă de costumul scrobit de angajat în multinațională și, între 2 deadline-uri strânse, se pregătesc de o scurtă distracție estivală peste weekend.

Cum arată, de fapt, cap coadă, un weekend la mare din viața unui corporatist?

Turistul de ocazie se urcă la volan de cu vineri seara, imediat după încheierea programului de lucru, sau cu vreo 2 ore înainte fiindcă a cerut voie de la șef și deci poate. Urmează apoi să se ia la trântă cu traficul de pe faimoasa A2, când și alții, asemeni lui, aleg să facă fix același lucru și fix în același timp ca și el. Sosește la mare pe la miezul nopții și se cazează (asta dacă a apucat să își rezerve în prealabil ceva, doar se știe cât de ocupat e / se dă el că e) sau se pune înfierbântat pe căutat camere libere în toiul nopții. Dacă nu găsește nimic liber e OK, poate să doarmă și în mașină. E și mâine o zi. Ori își trage aproape un șezlong cât mai aproape de mare (noaptea se găsesc destule disponibile), își scoate agil laptop-ul din rucsac și se apucă să bage niște work from home live, direct pe plajă. Taman bine, așa poate să își termine și excelul consolidat care trebuie predat luni la prima oră.

Dacă, din fericire, găsește totuși cazare pe loc, se aruncă, teleghidat și îmbrăcat, drept în pat. E prea obosit ca să mai fi în stare să își găsească pijamalele prin bagajul făcut în fugă azi dimineață, pe stomacul gol și înainte de muncă.
Sursa:http://www.deviantart.com/art/Seaside-Metropolis-293837270
Doarme agitat, nerăbdator să se bucure de primele raze de soare, de marea înspumată și de valurile ei mai mult sau mai puțin prietenoase. 
Încearcă să se trezească la 5 ca să prindă răsăritul, dar nu reușește, poate doar dacă, cumva, a adormit în șezlong cu laptopul în brațe și cu soarele trezindu-l cu a sa înțepătură de rază matinală aplicată drept în pleoapa cea adormită și moale

Între timp bate deja de 10 și omul abia reușește să-și mijească ochii (”Ah, ce bune ar fi fost niște scobitori acu’!” își spune). 
Aruncă cu greu o privire pe geam, printre genele încă insuficient de mobile. Așa află cum că soarele e deja de o suliță pe cer, moment în care sare ca ars din pat, încă buimac de la somnul agitat într-un pat străin. Își caută febril costumul de baie prin valiză, tulburat de gândul sâcâitor și obsedant că ”s-au dus deja pe apa sâmbetei ore prețioase de plajă”.

Cu slipul la purtător și cu mintea zburându-i la un espresso lungo, fuge la plajă ca să prindă ce-o mai putea și ce-o mai fi rămas de prins pe acolo. Traversează grăbit șoseaua principală, “gata, uite faleza, am ajuns în sfârșit la plajă, mamă ce norocos sunt!”
“Stai că vine si partea cu localizarea unui șezlong disponibil", îmi vine mie să-i strig, dar mă abțin. E tentant să-l agit nițel, dar totuși nu o fac. Mi-e milă să îi stric bietului om momentul de glorie supremă pe cale a fi atins.

“Vreun sezlong liber mai aveți?” șuieră prin aerul deja fierbinte întrebarea mult așteptată, adresată băiatului bronzat intens și uniform de la închirieri.

“Nu mai avem niciunul liber, s-au dat toate, e weekend știți...” Îi aruncă puștanul răspunsul, un răspuns previzibil și aplicat direct in plina-i figură de turist întârziat, țuguindu-și afectat buzele în modul cel mai cabotin cu putință.

„Plătesc dublu!” plusează, disperat, căutătorul de ”comori” estivale. Tre’ să găsesc și eu un locșor pe aici, undeva, trebuie!“

După cum bănuim, cu perseverență, ceva răbdare și 50 de lei obținuți cu japca per bucată șezlong se rezolvă relativ ușor și problema -  stringentă - a ocupării unei poziții strategice cât mai aproape de apă. Își comandă apoi și cafeaua la care visa mai adineaori, și se afundă, satisfăcut, în sezlongul obținut la preț dublu. Nu stă sub umbrelă, chiar dacă între timp a bătut de miezul zilei. Altfel cum s-ar mai putea atinge culmea bronzului, nuanța aceea unică de roșu absolut, total? Are și așa prea puțin timp la dispoziție, e păcat să stea la umbră. ”Nu, nu e păcat, e doar riscant”, aș adăuga eu, dar iar aleg să tac.

Și, pe nesimțite, mai cu un lunch luat pe fugă la-mpinge tava, mai cu o berică, două, trei la bord trece și ziua - oricum una scurtă - de plajă. Cu ultimele puteri rămase încă vii, pe seară, corporatistul de litoral și de sâmbătă se avântă cu nesaț în vâltoarea nebuniei din cluburile de la malul mării.
Se zbenguie până dimineață, când poate o să prindă și răsăritul, asta dacă distracția o să merite efortul unei nopți întregi și băutura nu se va termina - nici ea - prea repede.

Mâine - sau azi, că e deja duminică dimineață de pe acum - corporatistul de final de weekend o ia de la capăt cu bronzatul și cu scăldatul, fără limită și pauze necesare și recomandate, deși e rupt de somn după toată distracția neașteptată din ajun. Minivacanța se incheie undeva după prânz, cand scurtul sejur e înlocuit în forță de coloana infinită de mașini îndreptându-se, cu ultimele resurse de energie și combustibil, spre București. 

După revenirea în bune condiții la domiciliu, corporatistul de weekend își petrece următoarele 3 zile nopți smiorcăindu-se și văitându-se intensiv, îngenunchiat de usturimea atroce povocată de arsurile solare recente și suficient de grave. Randamentul la serviciu scade și el brusc drept consecință.

”Data viitoare o să îmi iau cremă de protecție, sau măcar niște iaurt, ca să mă dau după plajă și să nu mă mai usture chiar așa pielea” se îmbărbătează, fără prea multă convingere, turistul-angajat, dovedit iarăși de arșița de nestăvilit a încă unui weekend canicular petrecut la malul mării.

Și uite așa, mai trece încă o vară tumultoasă prin noi. Dar sănătoși să fim, e loc întotdeauna și mult mai rău.




    

Thursday, June 9, 2016

De gustibus

Un coleg zicea, deunazi, ca odata cu inaintarea in varsta devenim din ce in ce mai “acri”. Nu ne mai convine nimic, totul ne deranjeaza si ne pute.

Daca e sa ne luam dupa logica asta a parcursului inexorabil catre inacrire si sa ajungem in final la datul in amareala suprema, ar insemna ca la tinerete jonglam cu viata in spatiul dulcelui tentant si sublim, ulterior evoluand inspre ce zicea al meu coleg cum ca ar fi acru, ca intr-un final si la batranete sa ne identificam cu un gust amar total si suprem, singuri si invizibili celorlalti...mai dulci.

Nici nu stiu ce ar fi de preferat in materie de gust si de varsta ideala, de etapa preferata a vietii in care sa intri, sa te descalti la usa si sa te faci comod. Daca esti prea dulce si deci cumva prea tanar, cei din jur – ca si tine de altfel - risca sa dea in diabet si sa treaca pe insulina de 3 ori pe zi. Daca ai intrat pe "acru", la un moment dat te saturi de atat lapte batut si incepe sa iti lipseasca niscaiva dulce. Deodata te apuca regretele ca nu mai esti tanar. Iar daca te-ai amarit deja, chiar ca nici nu mai conteaza de acum incolo. E deja tarziu, te-ai resemnat cu succes.

Cand au de a face cu un tinerel, semenii tind sa nu mai inteleaga ce se intampla, ce i se intampla lui, fie pentru ca e vorba de un tanar transformat peste noapte intr-un hipster retras si oricum decis sa nu fie inteles de nimeni in afara de el insusi, fie sunt ei prea batrani si fara chef de ascultat si dat dreptate atat cat sa nu il supere pe cel inca imatur si care nu suporta criticile, nici macar pe alea constructive si indreptatite. Lipsa de experienta cantareste si ea destul de greu in momentul asta al vietii trepidant si tumultuos, ce la prima vedere pare ca va insfaca vesnicia cu amandoua mainile si o va agata in cui definitiv si pentru totdeauna.

Cum ar veni, nu e chiar o minune sa ramai la 20 de ani si sa fii "hrana" perpetua a unui stup in jurul caruia roiesc nascatoarele de miere, dispuse sa isi intepe intrusii agresivi cu unicul ac din dotare. 
In plus, mierea e lipicioasa la atingere, si in loc se te ocupi de chestiile cu adevarat urgente si/sau interesante, trebuie sa te intrerupi ca sa te speli, pe maini pe corp si pe unde ti-a mai trecut tie prin cap sa o intinzi. Totusi, mierea e buna de intins si de mancat pe paine cu unt, nu zic nu!

Tu insa, tinere, o duci destul de bine, zic. Ti-ai facut si gasca ta de „mierosi“ cu care o “arzi” prin baruri non-mainstream. Zilele curg una dupa alta in sarbatoare, mai ales dupa ce ai trecut cu bine de sesiunea de examene din vara si te pregatesti de o vacanta lunga in care nu prea o sa dormi, pe la Vama Veche. E cool, nu zic nu, desi zvapaiala juvenila slabeste si ea in putere la un moment dat, si o sa simti nevoia sa dai metrul de bere rece si aburinda pe espresso-ul stretto si strong menit sa te mai tina – cat de cat - pe linia de plutire.

Apoi, pe la vreo 35 de ani, scapi de dulcegaraia controversata si nu mereu meritorie si aducatoare de beneficii. Acum incepi sa te indrepti cu teama - dar si cu ceva speranta ca n-o fi dracul chiar atat de negru - catre zona mai de "lamaie” a vietii tale. Si uite asa, deodata, ti se strapezesc dintii si ti se face gura punga; te enerveaza toata lumea laolalta si fiecare in parte, dormi mult si mananci la fel. Te duci la culcare odata cu gainile, dupa ce ai adormit in prealabil cu telefonul in mana si cu aplicatia de facebook inca deschisa. Iti pica ochii in gura si maine dimineata o iei fix de la capat cu tot sportul asta obositor si rutinant al vietii.
Tot acum te apuca si crizele varstei de mijloc cand si cand, burta care da pe afara ba te indispune, ba o accepti asa cum e, mare si umflata: “Deh, nu mai sunt asa de tanar”, iti spui, cu ingaduinta dar si cu disperare nedisimulata. Mai ca te-ai duce la sala sau la piscina sa bagi cateva bazine, dar comoditatea e “virtutea” suprema a varstei pe care o reprezinti cu mandrie.
Lenea o sa fie cea care n-o sa te lase sa te duci nicaieri, acel nicaieri unde ai putea sa tonifici niscaiva musculatura pe ici, pe colo, sa dai cateva kilograme jos, sa iti imbunatatesti starea de spirit. Lenea te tine bine legat de glia stramoseasca, un pas nu faci fara sa ii ceri acordul. Si tu nu ai de gand sa te lupti cu dolce far niente-le asta pe care de fapt il iubesti din tot sufletul tau ignorant, in care te complaci cu strasnicie si care iti convine de minune si ti se potriveste manusa.
Nu mai bine urci tu si cobori cu liftul de fiecare data, lasand coboratul pe scari alora mai slabi de inger de la punctul 1? Ca doar ei au mai multa nevoie de miscare dupa atata dulce consumat peste masura in interior si raspandit fara pic de zgarcenie si in afara.
Nici din casa nu mai iesi, ma rog, daca nu socotesti aici mersul la serviciu sau la cumparaturi. E bine ca citesti mai mult in perioada asta. Mai vezi ce mai zice Plesu pe net sau pe hartie, mai citesti o stire pe care o verifici neaparat in mai multe surse, ca sa ai cat decat siguranta ca e si reala, bagi si niscaiva beletristica pentru relaxare. La tv te uiti mai mult pe Discovery si restul canalelor aferente (stirile le-ai citit deja pe net). Comanzi mancare de la catering pentru ca ti-e la fel de lene sa gatesti pe cat iti e sa te plimbi dupa ce ajungi tarziu acasa de la munca depusa in slujba unora de obicei foarte nerecunoscatori. Iti pierzi rabdarea si cand vezi ca abia ieri ai bagat la spalat si astazi continutul cosului de rufe se indreapta iarasi cu viteza ametitoare inspre tavanul nevinovat, satul sa tot iti fie martor intelegator.

Totusi, varsta de „mijloc“ mie mi se pare una chiar OK. Nu esti nici necopt, dar nu esti nici vested. Esti taman bine perpelit, esti copt, esti rumen si parfumat ca o para data in parg. Esti bun de savurat la orice masa, neaparat cu un pahar de vin rosu langa. Esti o incantare pentru papilele gustative pofticioase si flamande, esti implinit si satisfacut deopotriva.
Ei bine, dar si asa tot o sa lasi ipocrizia deoparte si o sa recunosti ca ti se face uneori dor de zaharul caramel al copilariei si tineretii, cu toata explozia lui de arome si senzatii (perfect e caramelul sarat in compensatie cu dulcele extrem, hmmm deliciooosss!!!). Dar tot ipocrizie ar fi si sa nu admiti ca nu sunt de lepadat nici experienta de viata, gandirea open-minded si acceptarea inexorabilului cu demnitate, apanajele tipice ale middle age. Asa ar fi corect, desi pana la urma toate trec si incet, incet “amarul” te ajunge si pe tine din urma. Si n-ai ce-i face oricum o dai.
Incepi sa imbatranesti, te dor oasele si restul, ai insomnii si strigi de la balcon dupa trecatorii suprinsi si buimaci. Usa de la intrare o lasi mereu deschisa, cat sa pandesti la cine intra sau iese din bloc. Copiii nu mai suna, de vizitat nici atat. Cand iesi afara, iti e mai intotdeauna frig, chiar si vara. Baia, la al carei obicei zilnic ai renuntat pentru ca nu mai esti in stare, nu mai poate alunga izul greu al pielii zbarcite. Vorba aia cu „cine n-are batrani sa ii cumpere“ nu te mai convinge nici ea defel, daca nu cumva ai si uitat-o in urma instalarii simptomelor tarzii ale unui Alzheimer instaurat in capul tau de timpuriu.
Singurii tai prieteni au ramas pisicile din jurul blocului pe care le hranesti cu abnegatie zi de zi. Ti-au mai ramas si vecinii de o seama cu tine, cu care iti petreci timpul liber pe o banca, pana cand dispar si astia rand pe rand, afli tu citind cu ochii mijiti sub ochelarii cu dioptrii uriase afisul lipit pe geamul intrarii de la bloc pe post de necrolog.

Batranetea e grea si inevitabila si da, e si amara. Si o sa ne prinda pe toti din urma, intre timp, asta daca nu cumva stresul cotidian al vietii la limita suportabilului nu ne va distruge cu totul.

O veste buna ar fi ca mai avem ceva "de tras" pe aici pana la point of no return. Bine ar fi sa nu lasam acreala prolifica sau amareala senectutii sa ne desfiinteze si sa ne anuleze cu totul, fara macar sa apucam sa lasam si cate ceva si in urma.

Timpul mai are rabdare cu noi, zice optimistul, dar ar fi bine sa nu abuzam de asta, ca nu se stie niciodata.


Monday, May 30, 2016

De ce imi (nu-mi) plac Anglia si englezii ei


O sa incep cu ce imi place in Anglia, desi nu stiu daca o sa sa reusesc o compensatie satisfacatoare in comparatie cu ceea ce nu imi place, dar macar incerc. Mental nu mi-a reusit, mai bazez ca sunt mai buna la scris, cel putin.

Pai o sa incep aiurea, asa, fiindca cel mai mult in plac parfumurile. Bine, tuturor ne place un parfum sau altul, dar eu sun tinnebunita dupa Jo Malone! Pe unele dintre arome le-am descoperit intamplator la o colega, fan si ea declarat al acestui brand suficient de exclusivist. Restul (aroma de tuberoze e una dintre ele) m-au vrajit si convins direct la “sursa”, adulmecandu-le pe toate, pe rand, drept la “botul calului”, adica in magazinul lor din terminalul 5 al aeroportului Heathrow. Numai aici se gaseste gama asta de parfurmuri (imi pare rau de colegii din Budapesta ale caror decolari spre Marea Britanie au loc din terminalul 3). Ei mai pot incerca sa cumpere de pe site, dar la un cost evident mai mare, sau direct din magazinul din Londra, desi bataia de de cap e in crestere, la fel si agitatia, zic, desi nu neg ca merita orice cale ai alege.

Acum in mod surprinzator (sau poate ca nu), de la parfumuri o sa trec la somn si o sa va spun ca ador paturile din Anglia, de fapt saltele. Datorita lor dorm asa de bine acolo, desi hotelurile sunt mediocre. Dar confortul - cel de pe timpul noptii macar - e asigurat. In rest, ei traiesc intr-un trecut victorian mai mult sau mai autentic, care insa are si el hibele lui, evident. Mai ales cand te incapatanezi sa utilizezi si instalatia de la WC provenind tot din acele vremuri! Ei bine, aici se complica putin treaba, fiind nevoit sa recurgi la aruncatul de apa cu galeata, si asta nu suna deloc a tehnica a la “Belle Epoque” dar na, ca un roman autentic ce sunt, prefer metodele mai rudimentare de adaptare. Nu de alta, dar la check out risc sa fiu trasa la raspundere ca si cum eu as fi “distrugatorul” de toalete hoteliere, desi am dubii ca s-ar intampla chiar asa intr-un final.
http://orig15.deviantart.net/64db/f/2011/089/5/8/british_pride_by_melciah1791-d3ctgbo.jpg

Mergand mai departe cu placerile anglofone ajung cu gandul si la transport. Transportul public, privat, de oricare ar fie el tot costa mult. Ce  imi place insa e ca poti face combinatii de variante de transport: tren + metrou de exemplu, si sa platesti totul o singura data in gara. E interesant ca daca alegi sa calatoresti dupa peak hour, costul scade la jumatatate, ceea ce iar e ok si deci foarte convenabil. De taxi n-are rost sa pomenesc, e extrem de scump, mai ales daca il iei de la aeroport incolo. Invers mai merge, dar oricum costa enorm si asa.
Ca tot veni vorba de transport, imi place ca au masini cool si foarte curate. Bine, si strazile sunt impecabile, de unde atata praf pe capota? N-are de unde.
Ambuteiajele sunt semnalate din timp pe autostrada, se circula foarte bine, chiar si cand este aglomerat (cel putin stii cat o sa intarzii daca chiar nu se poate altfel).
Ce ma enerveaza rau si chiar ma face sa ma tem sunt masinile lor cu volanul pe dreapta si condusul pe cealalata parte a drumului! Mama, cat de atent trebuie sa fii la traversat! Groaznic! Dar uite ca am scapat si de data asta, slava Domnului!
Nu inteleg nici de ce la ei Opelul se numeste Vauxhall. Probabil sunt englezii mai cu mot, cine stie, dar astea sunt deja detalii.

Transportul l-am bifat, sa trecem si la mancare. Aici sunt putin lucruri care imi plac. As semnala doar existenta hypermarket-urilor gen Tesco, Aldi mai ieftine si a mai restransului dar foarte acceptabilului si chiar cochetului Marks & Spencer (la ei gasesti si mancare la M&S, nu neaparat haine). Din toate locurile astea poti cumpara mancare decenta, si ca pret si ca gust.
Ciocolata Cadbury e foarte buna. Probabil ca o apreciez mult si din virtutea faptului ca la noi nu se prea gaseste.dar astea iar sunt detalii.

Incet, incet, uite ca ajung si la partea cu ce nu imi place, ca na, oricum ajungeam si aici anyway.
In primul rand, totul e extrem de scump dupa cum v-am spus, mult mai scump chiar si decat in alte tari mari din Europa.
Hotelurile sunt scumpe (v-am mai spus si asta), iar conditiile de cazare sunt modeste, desi nu chiar imposibile, asta ca sa nu pierd pe drum nota minima de optimism cu care am pornit initial.
De exemplu, gradina hotelului la care am stat era una frumoasa si foarte verde. Trecea si un paraias pe acolo, erau si ceva vietati, copaci impozanti, era dragut si placut, te simteai revigorat strabatand curtea interioara. Pacat ca dupa relaxarea din mijlocul naturii, intrai in hotel si realitatea cruda te ciupea nitelus de fund!

Mancarea englezeasca - pot sa o afirm cu tarie! - nu e variata mai deloc, cel putin nu in comparatie cu alte bucatarii consacrate, cu stelute in palmares provenind de la evaluatorii importanti in ale gastronomiei.
Daca nu iti place fish & chips (sau mancarea servita la restaurantele internationale, cel peruan din Londra a fost unul de exceptie, de exemplu) e posibil sa faci un pic foamea prin Anglia, asta daca nu esti foarte descurcaret din fire sau foarte putin mofturos. Chestiile lor traditionale sunt grele la stomac, colcaie de colesterol prost si nu sunt deloc gustoase. Ba as spune chiar ca sunt oribile la gust, mai ales cand vine vorba de celebrul black pudding, un fel de sangerete de al nostru, dar unul mult mai scarbos! O englezoaica zicea, totusi, ca depinde mult si cum e gatit, ca poate fi foarte bun daca e facut de cine trebuie si cum trebuie. Posibil, nu neg, dar eu a doua oara nu cred ca mai incerc, mi-a ajuns. Si nici fasolea cu carnati la micul dejun nu mi se pare deloc o idee tentanta si stimulatoare de pofte. Eu am preferat ouale ochiuri, painea cu unt si cu niste gem, suc de portocale si cam atat.

Despre vremea englezeasca, spun doar atat: Ploua, ploua si iar ploua, dar asta nu e o noutate pentru nimeni. Norii se plimba pe cer cu viteza, ai zice ca pedaleaza de zor, grabiti sa ajunga...numai ei stiu unde si mai ales de ce. Avantajul ar fi ca mai poate sa se arate si bietul soare din cand in cand, oricum e depasit de situatie indiferent care ar fi conditiile impuse de mai fratii sai norii.

Una peste alta, Anglia, Londra pot fi experiente agreabile si care merita incercate daca nu cumva esti unul din ala care iti pierde rabdarea usor, sau unul pentru care banii sunt grija de baza. 
Iar daca ploaia ti se pare romantica sau/ si utila, cu atat mai bine te incurajez sa incerci Marea Britanie "cu degetul", si chiar si cu spiritul, lasat liber sa cutreiere in voie prin lume purtat pe aripile lungi si pline ale vantului insular...











Wednesday, May 25, 2016

Draga viata

Vine o vreme, draga viata,
Cand nu mai conteaza mare lucru din ceea ce iti tot repetam
Ca e important, fundamental, acel ceva care uneste sau care dezbina.

De ceva timp ma tot uit inspre cer – ah, ce-as mai musca cu pofta din norii astia ca o vata de zahar!
Intuiesc, in schimb, o furtuna...
Le impartasesc taina cerului incruntat si celor care ma inteleg, si celor care ma asculta.
In carti nu regasesc mereul raspunsul, desi nu m-am oprit inca sa-l caut…

Nu mai am nici rabdare sa explic, crede-ma, e totul atat de simplu si de viu, uita-te in jur!
Doar am deschis mai bine ochii si am vazut lumea, de data asta inchipuind-o cu susul in jos si mai fericita ca oricand!
Le-am spus-o si lor, minunilor mele, i-am spus-o si copilului meu,  si tie, nevasta, ti-am tot spus-o.
Si mi-ai dat dreptate!

Ca poate ploua si in sus daca asta vrem, cerul are si el nevoie de o ploaie zdravana din cand in cand...
...da, nevasta, erai pe o banca in parc cand iti tot povesteam ce mai face cerul si ce mai vrea el de la noi...

Si sa stii ca de data asta nu mai e loc nici de concesii, nici de inclestat pumnii, nici de scrasnit din dinti, si nici de abtinut de la nimic! Acum sunt (in sfarsit!) liber!

Sunt liber sa iubesc, sunt liber sa vreau si sunt liber sa pot!
Sunt liber sa prind soarele in maini si sa nu ma frig, asa, ca la Inviere, daca chiar asta vreau sa fac!

Ce-i drept, nu stiu inca sa-ti cant, draga viata,
Dar promit sa ma revansez pana la anul...

Monday, May 16, 2016

Pana cand, domnule primar, pana cand?



Asa e, domnule primar, aveti dreptate! Mersul pe jos pe langa metrou si pe langa masina e cu adevarat bun si foarte sanatos, si ala pe bicicleta e la fel de bun, si ala calare, si chiar si ala in pas alergator face bine! Miscarea, dupa cum ati spus, „fortifica“ si „tonifica“, nu zic nu, nu va contrazic. Dar de la asta si pana la a te folosi de restul lumii ca sa iesi tot tu, in fata, ca un cucui de treaba care nu il supara pe posesor, ei bine, asta chiar e aiurea.
Pai sa vedem despre ce fu vorba.
 Citam de pe Facebook, de pe pagina domnului primar:
“Atât eu, cât și familia mea, susținem folosirea mijloacelor alternative de transport, astfel că am acceptat bucuros să dau startul ieri festivalului Skirtbike 2016. Vă invit să citiți bucuria din ochii oamenilor! În mandatul meu, vom amenaja 10 kilometri de piste de biciclete în principalele parcuri din Sectorul 4. Mișcarea fortifică, tonifică, iar renunțarea la mașini are un dublu câștig: aer curat, pe de o parte, și organism sănătos, pe de altă parte.
De fapt, ce nu ni se pare OK noua, cetatenilor de rand si non-primari,  ca sa nu zicem ca e de-a dreptul deplasat si lipsit de bun simt sa te apuci sa iti faci campanie electorala pe spinarea unor oameni iesiti sa se relaxeze, unor oameni veniti sa faca miscare si de ce nu, sa mai uite si de voi, politicienii lu’ peste prajit!
In timpul desfasurarii unor evenimente publice in aer liber, evenimente ca SkirtBike si Semi Maraton, consideram ca ati folosit o manevra odioasa de manipulare, marsaluind printre noi in numele PSD-ului si al trandafirilor vostri!
Participantii la maraton serveau o cauza umanitara, o cauza nobila, domnule primar! Alergau ca sa ajute niste copii care in viata lor n-au avut parte nici macar de o alergatura din asta organizata in buricul Bucurestiului, daramite de alte multe bucurii ale vietii, strict necesare unui trai minim si decent unele dintre ele.
Dar, oare, stii, matale, cei aia o cauza nobila si cu ce se mananca ea? Cred ca nu, ca altfel nu cred ca apareati ieri, ca din senin in mijlocul nostru, tu si cu gasca ta de zeci de oameni “rosii”, gata sa va amestecati printre biciclistii si spectatorii prezenti in Parcul Copiilor, si sa strigati ca vreti voturi, cand scopul nostru era sa pedalam, sa ne bucuram de viata si sa ajutam!

Tu, domnule primar (ma scuzi ca te tutuiesc, dar daca tot vrei sa fii asa apropiat de mine, sa ma sustii, sa ma alini cand ma doare ceva, cel putin asa te lauzi, mai bin eta iau pa per tu) tu esti inca la stadiul in care ne crezi atat prosti ca inca n-am aflat ca Piedone nu mai candideaza, si permiti sa i se faca inca reclama pe la usile tuturor babelor din bloc, asa ca sunt convinsa ca mai ai mult pana sa intelegi si sa accepti ca, in anumite situatii si contexte, a face politica nu e necesar si nici de dorit nu e, si ca e bine si decent sa stai in banca ta, daca tot n-ai altceva mai bun de facut!

De fapt, pe langa constiinta curata si dorinta de a ne mentine sanatosi care, cu siguranta, ne ghideaza actiunile, ne adunam la toate evenimentele astea si ca sa va aratam voua, voua politicienilor, voua coruptilor, voua astora care nu va mai saturati sa roadeti acel os smuls la nesfarsit din cornul abundentei, ca ne-am saturat de politica si politicieni, de minciuni, de manipulare si de prost gust! Nu vrem decat sa ne vedem de ale noastre si sa fim lasati in pace, fara sa vedem steaguri/tricouri rosii la fiecare 10 m patrati in jurul nostru!
Cat o sa va mai faceti ca nu intelegeti mesajul omului de rand iesit in strada, fie sa planga pentru Colectiv, fie sa alerge 20 de km ca sa isi ajute semenii, aflati, din fericire, inca in viata?
Pana cand sa va mai explicam iar si iar ce vrem si de ce avem nevoie, domnule primar? Pana cand?