Când am văzut
poza de la mama cu faimoșii macarons, colorați îndrăzneț, pur și simplu nu
știam ce să aleg: să fie de fistic, să fie de lămâie, să fie de ”barbe a papa”
(vată de zahăr)? Nu știu. Ce știu însă foarte sigur e că nu îmi place ciocolata
defel, sau cel puțin nu îmi place să o mănânc. Pentru alte trebuințe aș zice că
e chiar recomandată...
Deocamdată înghit
în sec și îmi beau cafeaua împreună cu un croissant fraged și bine rumenit cu unt, visând cu nesaț la acei
multicolori macarons plimbați de mama cu avionul de la Paris la București. (Oare
stewarzii i-or fi trimis la cală, orbiți de strălucirea vie din ochii lor de
macarons din Occident, sau i-au lăsat mamei în brațe, să le cânte și să le
vorbească ca unor bebeluși în culori vii?) Zâmbesc, nici băcar nu mai contează cum vor călători năstrușnicii colorați până aici...
...Pentru că, mâine, pe seară,
prăjiturica asta națională a Franței va ajunge la mine în cuib și cu siguranță
nu o să aibă o viață prea lungă acolo.
Până la urmă, uite
că viața poate fi și colorată, sau poate fi doar colorată, că nu știu sa fie pe lume macarons
negri sau gri. Sau poate că există pe undeva și din ăștia, dar eu în poza asta apetisantă de la mama nu i-am vazut...
