Dragul meu,
Uite că a venit momentul și pentru o a doua scrisoare. Am
ales să scriu pentru că se pare că scrisul e singurul lucru pe care îl fac bine
și cu care nu cred că am supărat (încă) pe nimeni.
Plus că de vorbit limba oamenilor, pentru mine e din ce în ce mai greu. Am
vorbit atât de mult cu mine însămi, în timp ce mă uram de moarte, încât aproape
că nu mai știu să vorbesc cu un celălalt.
Ma doare enorm câtă suferință îți provoc și pentru care îmi pare enorm de
rău, sper din tot sufletul să mă crezi.
Mai întâi îmi fac mie rău cu propriile-mi gânduri, dar eu știu deja că sunt
masochistă. Mă păcălesc că am ajuns – după doar câteva luni de terapie – să mă
iubesc măcar puțin. Dar nu e adevărat, asta e o mare amăgire. Ar trebui sa
accept că nu mă suport și că nu mă mai vreau, ar trebui să pot să pun capăt
acestei nesfârșite suferințe pe care nimeni nu poate să o înțeleagă, nici chiar
tu, cel care ai trecut la rândul tău prin atâtea și atâtea încercări.
În seara asta, durerea a fost una foarte mare. Am reușit să scot un singur
Anxiar din folie și să îl înghit doar pe acela. De minute în șir țin toată
folia în mână și mă rog la Dumnezeu să nu fac ce mintea îmi urlă să fac. Dar
Camil nu mă lasă, îmi ține o mână la frunte ca să vomit mai ușor. Iar eu nu pot
să îi fac asta, știu că mă iubește pe limba lui și dispariția mea l-ar ucide,
și pe ceilalți la fel. Ei nu ar înțelege cât de ușor mi-ar fi dacă aș putea să
îmi depășesc teama asta îngrozitoare de moarte și să fac marele pas. Numai
acolo ar fi liniște, numai acolo nu i-aș răni pe cei ce îi iubesc din tot
sufletul, sufletul ăsta bolnav de atâta amar de neiubire. Dar nu am făcut-o și
nici nu am de gând să o fac, îmi ador copiii. Și te asigur că nici faptul că am
luat o pastilă nu are legătură cu tine ci doar cu mine, o femeie care speră că
va putea fi și ea iubită așa, cu toate fețele ei, albe și negre deopotrivă.
Tu nu ai nicio legătură cu nebunia, cu stările, cu nimic din toate astea și
aici ai toata dreptatea din lume.
Dar nu am apucat să îți explic, pentru că
te-ai enervat atât de rău. Tot ce imi fac eu mie are legătură doar cu mine, așa
este, ai dreptate, mereu ai avut. Doar că logica nu mai funcționează în momente
delicate ca cel din seara asta. Țin enorm la tine și asta a fost cauza
gândurilor negre, faptul că rănesc omul iubit, singurul bărbat care nu mi-a
făcut niciun rău vreodată. Nici măcar unul.
Te rugam și în gând să ai puțină răbdare, puțină, atât, pentru că pur si
simplu am uitat cum să mă port cu un bărbat minunat ca tine, am uitat cum să
fiu parte dintr-o relație atât de frumoasă ca cea pe care mi-o oferi cu atâta
drag.
Pur și simplu nu mai știu cum e viața dincolo de grijile de mamă singură
de zi cu zi și de lupta veșnică de supraviețuire. Nu vreau să spun că nu mai
știu să iubesc, pentru că simt că asta nu se uită niciodată. Doar că, până la
iubire, straturi și straturi groase de frustrări și de durere fac să pară că nu
mai e nimic bun dedesubt.
Traumele au fost multe și da, ai dreptate că m-am transformat în persecutor
și asta e oribil. Zilnic lupt cu această forță a răului, care încă mă stăpânește
și îmi întunecă mințile cât să mă gândesc la tâmpenii.
Te sunasem doar ca să-mi cer scuze și...să îți mai cer să mai ai puțină
răbdare cu mine. Tristețea că ne-am certat atât de rău pur și simplu mă distruge.
Sper din tot sufletul să nu fi ajuns încă în punctul în care să mă urăști, să
nu mă mai vrei, să mă părăsești...Am atâta dragoste în mine de oferit, atât de
multă, atât de copleșitoare uneori, dar încă umbrită de sumbrul meu trecut, pe
care sper să mă ajuți să îl depășim împreună...
...Dragul meu D, tu ești un om minunat, tu o știi, dar și eu o știu si am să
fac tot posibilul să fie așa cum îți dorești. Sunt atâtea neînțelegeri pe care
încerc să pricep eu mai întâi cum aș putea să le transform in favoarea
noastră. Te rog mai da-mi o șansă, te roagă din tot sufletul ei greu o femeie
tristă, care te iubește enorm...
