Dragoste cu aroma de migdale si vanilie

Iti adulmec mireasma dulceaga a pielii si nu imi dau seama daca simt aroma de migdale, sau mai degraba de vanilie. Sunt asemanatoare. Imi amintesc cand am incercat niste lichior cu aromele astea doua si mi-a fost la fel de greu si atunci sa le deosebesc, desi migdala are un miros ceva mai intepator. Pe pielea ta insa diferenta asta nu se sesiza; eu doar ma imbatam cu gustul tau, ajungand sa imi doresc sa sug din tine toata seva ca sa iti pot fura parfumul; si asta doar din gelozie. 

Atunci te-am intrebat la ureche cum miros eu, iar tu mi-ai raspuns: “A cirese amare”. Mi-a placut, si raspunsul tau mi-a gadilat indraznet narile aproape instant. Dintr-odata nu mai eram geloasa, desi se stie ca gelozia tine cumva oamenii legati si nu prea as fi vrut sa pierd conexiunea asta dintre noi, chiar daca nu e ina dintre cele mai sanatoase. 

Acum, în schimb, te adulmecam si pe tine, dar si pe mine in acelasi timp si deodata pierderea acelei conexiuni nici nu mai conta. Castigasem altceva cu mult mai bun, cu mult mai fin. Se crease un melanj olfactiv ce imi cutremura pur si simplu trupul de placere si mintea de extaz. Ti-am atins cu varful limbii buzele. Eram atat de excitata, ca abia m-am abtinut sa nu te musc pana la sange. Eram ca un vampir infometat si agresiv. Cu greu am reusit sa nu o fac, indesandu-mi cu nesat limba în gura ta aproape fara acordul tau. Ai gemut usor surprins, dar m-ai sarutat inapoi cu aceeasi pofta dezlantuita. Apoi ai coborat usor cu buzele pe gat si m-ai lins ca si cum eram data toata cu miere. Ma strangeai de fesele dospite ca niste cozonaci dolofani si ma trageai în tine cu o forta pe care nu as fi crezut-o vreodata posibila. 

Iubirea are aceasta virtute: Ne face sa crestem prin ea si cu ea. E ca un menage a trois binemeritat, castigat insa cu un efort sustinut si cu multa dorinta. 

Ai terminat în spasme vulcanice strigandu-ma infiorat pe nume. Am terminat si eu aproape imediat dupa tine, zambind si fara sa spun nimic. In acea clipa cuvintele au încetat sa mai existe pentru mine, cuvintele devenisera pur si simplu de prisos. Totul se putea exprima, de acum, doar în senzatii si fluide. Restul lumii murise în timp ce noi doi cantam pe doua voci refrenul de iubire traind...

Epistola catre mine insami

Chere, Madeleine

Cum as putea sa ma adresez altfel, daca nu frantuzindu-ma nitelus, asa? Doar imi plac atat de mult Franta si Parisul, imi plac francezii si imi place Macron (sexual, desigur, pacat ca e insurat si mai grav e si foaaarte indragostit de Brigitte). Ma autointitulez Madeleine de Paris, desi numele imi provine de fapt de la celebrul si foarte-romanescul personaj din Ciuleandra lui Rebreanu. Chiar daca nu prea are de-a face cu patria lui Flaubert, scriitor pentru care, la fel, am o afinitate speciala, tot nu ma las. Si Proust iubea madeleinele, deci ceva legaturi cu neamul asta profund legat de sloganul Liberte, Egalite, Fraternite tot ar trebui sa existe pe undeva. Ca prea ma simt la Paris ca acasa, ce sa mai!

Dar, totusi, ce as putea sa imi scriu eu mie? Iaca, taman mi-am lansat o noua provocare. Sa imi pun o oglinda in fata, sa ii vorbesc si apoi sa o intorc si spre voi, cititorii mei…Mda, nu e usor, dar ce-o fi usor pe lumea asta? Oare sa ma apuc sa imi fac urari de sezon, sau mai bine sa imi pun pe tava defectele si sa sper in ca in douazeci douazeci nu o sa ma mai doara atat chiar fiecare chestie cat de cat neplacuta, care se intampla pe planeta asta in orice moment? Da, ar fi o posibilitate, mai ales ca sanatatea e recomandabil sa ti-o urezi cat mai des si cat mai abitir (sperand ca ai si sustinerea atat de necesara de la Cel de Sus), ca nu stii cand naiba se termina ata de pe mosor.

Sau as putea sa le scriu barbatilor din viata mea in general, si sotilor mei in special. Asa, si ce sa le spun acestor vajnici masculi? Pai uite: As putea sa le marturisesc ca i-am iubit pe fiecare in parte suficient cat sa nu imi para rau ca i-am luat. Dar tot acum o sa le mai declar, la fel de public, ca tot pe iubitul meu de dupa ei l-am iubit cel mai mult chiar daca a fugit cu banii mei si m-a si lasat singura cu un copil.

Oare cum functioneaza de fapt universul asta de ajungem sa atragem in viata noastra astfel de indivizi certati rau cu moralitatea, cu bunul simt, cu iubirea, cu decenta, cu adevarul? Eu nu imi explic...
Un raspuns clar n-am de unde sa scot, e o realitate, dovada incontestabila in acest sens constand in numarul mare de indivizi cu boi scapati pe camp peste care am dat de-a lungul timpului. Iar Universul nu are gura sa imi raspunda asa ca next topic.

Mai, Mada, ia sa te intreb eu acu' altceva: Cum de nu te omoara, mai fata, sensibilitatea aia a ta incredibila? Cum reusesti sa ii faci fata zilnic, luptandu-te cu lacrimile care iti sar prin toti porii, si cu tot felul de pericole, care mai de care mai inchipuite? Da, stiu ca scrii poezii, ca esti creativa, ca ai doua bloguri…Dar totusi! Cum rezisti fara sa clachezi, draga M? Esti de fier sau asa ceva? Ai un ceas in loc de inima din ala automat? Mai, dar si aluia i se termina bateriile! Ei, lasa, mai bine nu-mi raspunde; o intrebare poti lasa fara raspuns (ca sa nu plangi iar, de asta zic). Ca oricum nu ma pot supara pe mine insami, ce-ar mai fi! Bine as putea sa nu raspund la nicio intrebare fie vorba intre noi, dar nu si-ar mai avea sensul aceste randuri. Chiar deeeloc.

Si daca tot stam acum de palavre, ia zi-mi tu care crezi ca iti e cel mai mare defect, M? 

Pai…Nerabdarea. De as fi mai rabdatoare, nu mi-ar mai fi calcati in picioare atatia nervi cum mi se intampla in mod constant. Desi probabil ca n-as rezista nici in atata liniste la cat de agitata sunt de fel, asa ca pentru moment nerabdarea mea nu a omorat pe nimeni, nici pe mine si nici pe altii. Cred. Adica de mine sunt sigura ca sunt inca vie, dovada ca imi scriu acum chestii singura si ma analizez pe interior, asa cum am facut si la munca la cursul ala, River of life. 

Am desenat io acolo tot parcursul vietii mele, eu care la desen am talent zero spre minus doi. Bine, n-a fost greu sa pun o nota muzicala ca sa imi marchez copilaria cand obisnuiam sa cant la microfon in sufragerie, iar tata ma inregistra la magnetofon in timp ce developa fotografii pe intuneric, in bucatarie, cum era pe vremea aia. Apoi am adaugat pe foaie niste carti ca doar ele imi sunt cele mai bune prietene si datorita lor nu am luat-o inca razna, si mai stiu si ca nu o sa ma lase niciodata la greu. Am incropit si capete de bebelusi ca deh, sunt o mama eroina cu 3 flacai in dotare, mici si mari. Am mai pus si niste pungute cu banet, nu ca as fi eu vreo bogatana (opulence, gen sic!) ci pentru ca aproape douajdeani lucrai la banca. In fiecare dimineata treceau pe langa mine carucioarele alea cu caramizile de bani, iar eu mai adaugam in palmaresul mintii alte si alte idei de lucruri pe care le-as fi putut face if I had that kind of money. Cum nu ii aveam, imi dadeam doua palme si ma intorceam la birou, impingand nitel mai in spatele creierului visele-mi de imbogatire spulberate, pentru a nu stiu cata oara, doar intr-o clipita.

Si de final asa, o sa mai zic si ce mi-ar placea mie maxim sa mi se intample in raurile si vietile mele de acum incolo. Pai, uite, imi doresc enorm sa public o carte. De fapt o sa plusez si o sa declar sus si tare ca mi-ar placea enorm sa ajung sa traiesc din scris, undeva in Provence. Sa am acolo o casa cu gradina si un iubit de nelepadat (macar de data asta, Doamne-ajuta!), unul care sa nu mai vrea sa fuga si care sa vrea (si sa poata, marea provocare!) sa ma suporte pana la sfarsit cu toata nebunia mea cu tot, care e si buna pe alocuri. 

Si iubitul asta va trebui sa fie neaparat sincer. Ca de la atata minciuna era sa ma inec, si peste asta chiar nu as mai trece vreodata. Ah, ca nu e el inalt, brunet si barbos cum visez eu asta mai treaca-mearga. Hai ca nu’s absurda, pe bune acum. Si nu’s neaparat nici fan patratele pe abdomen. Patratelele sa ramana in excel ca acolo le e locul. Eu prefer sa adorm pe burtica lui dragalasa seara de seara, iar dimineata sa ma trezesc tot acolo si sa ii spun: Iubire, facem o cafea?

Si daca n-are chef de facut cafea chiar n-o sa ma supar, desi sunt mega, super suparacioasa. In schimb, am sa ma dau jos din pat sa o fac eu pentru ca daca el e in continuare acolo inseamna ca o merita si ca La vita chiar e bella.

The end…Pentru moment.

Epistola intru imprietenire cu a mea depresie

Draga D(epresie),

M-am gandit sa iti scriu si sa te si invit la o cafea, desi mi-e greu sa iti spun pe nume. Dar uite ca am ajuns, dupa destul de mult timp, sa pot sa iti spun: Draga. Si asta fara sa mai sufar, fara sa-ti mai cer indurare, fara sa ma mai zvarcolesc in propriile-mi tristeti greu recuperabile.

Mai mult chiar, mi-ar placea sa ne impretenim cu adevarat, sa povestim din cand in cand. Sigur, le ai si tu pe ale tale, cum si eu le am pe ale mele, si poate nu iti e chiar confortabil sa te destainui victimelor tale; dar vezi, tu ai marele avantaj ca ma cunosti pe mine foarte bine, lucru cu care eu inca nu ma pot lauda, asa ca avantaj tu, iarasi tu. Cu toate astea, am ales sa iti intind acum o mana. Hai sa ne vedem in oras zilele astea, ce spui?

Ok, vad esti de acord, ma bucur. Recunosc insa ca nu mi-e usor, cel putin nu inca. Ma lupt in continuare cu o lipsa destul de acuta de incredere in tine, avand in vedere cat de parsiva mi-ai tot fost de-a lungul relatiei noastre, suficient de lungi si de tensionate. Dar fie, cum eu astazi sunt solul pacii, sa zicem ca te cred si chiar sunt dispusa sa iti dau o sansa, desi tot nu uit cum m-ai facut ultima data sa beau un whiskey dupa ce inghitisem si un Anxiar…Ahhh, ce m-ar mai fi certat doamna doctor psihiatru la faza asta, dusmanul tau de moarte! Oricum, stai linistita ca ai castigat tot tu, pentru ca nu am sunat-o. Am preferat sa ma droghez (ca deh, narcotice, alcool, stii tu mai bine cum sta treaba) si m-am culcat apoi plangand, trezindu-ma tot la fel cu lacrimile curgand suroaie pe mine. Rautacioasa ai fost iar, dar uit si asta, ca vorba aia: “De Craciun, fii mai bun!”

Ma gandesc ca e cel mai bine asa: Sa pufaim amandoua din pipa pacii, sau dintr-o narghilea daca preferi. Si eu demult voiam sa o incerc, de cand cu turcul asta cu frizeria de vis a vis, care sta zilnic cu narghileaua parfumata la nas, desfatandu-si trupul si simturile exotice. Doamne, ce miros de vanilie se simte cand trec pe acolo! Si stii ca eu nu sunt fumatoare, dar tot imi face o pofta nebuna. Asa ca poate fi si asta o optiune pentru cand ne-om mai vedea. Gandeste-te si spune-mi, chiar m-ar bucura si o idee venita de la tine.

Stii ce ma gandeam? Nu stiu daca, de exemplu, Macron si-ar dori sa dea mana cu vreo Vesta Galbena, desi poate ca ar trebui sa o faca, ca uite ce prapad e pe la ei pe acolo, pe la Paris! Sau poate ca, dimpotriva, ar merge sa fie mai ferm si sa ii mai bage nitel si la zdup, ca prea au luat-o razna. Vive la France, totusi, aia sunt doar niste scelerati. Emanuel, nu ceda, je t’adore vraiment et pour toujours!

Doar ca stii care e problema? Eu nu pot sa fac asta cu tine, pentru ca nu sunt de fel o beligeranta. Sunt un suflet sensibil care insa nu isi mai doreste sa vada asta ca pe o slabiciune, ci dimpotriva, sa ii devina virtute. Eu prefer sa iti scriu un mesaj de pace si de impacare decat sa mai continui sa ma lupt cu tine. Pentru ca pierd cam de fiecare data bataliile…draga mea. Uneori ma intreb daca nu cumva ti-ai facut un obiectiv din a ma elimina cu totul de pe fata pamantului, pe mine si pe altii asemeni mie…Cu unii chiar reusesti, dar vezi, eu am copiii astia trei minunati. Datorita lor am pus mana pe telefon atunci ca sa ma salvez…Dar sa lasam acum asta, nu asta ne e scopul, e prea trist.

Bine, daca tu insisti…Zici tu ca atunci te-am invins? N-as fi chiar atat de convinsa, dar da, ala a fost cu siguranta un mare pas inainte, ce-i drept. Am primit un tratament, cam dur fie vorba intre noi, asa ca doctorita mi l-a schimbat rapid. Dadusem in palpitatii, si am sunat-o speriata de la birou sa imi spuna ce sa fac. Mi-a taiat unul din medicamente de pe lista, si situatia s-a imbunatatit simtitor: Dupa vreo sase luni deja era mai bine. Ti-am inchis tie usa in nas cum ar veni, dar n-am de gand, totusi, sa imi cer acum scuze. Nici tu nu ai facut-o deloc, si uite ca tot te iert, ba mai mult iti cer si prietenia, sper sa fii si tu de acord. Ce-a fost, a fost. Ar trebui sa apreciezi ca mi-am calcat pe inima si ti-am scris.

Ma intrebi acum ce mai fac? Pai uite, iti scriu tie, de fapt scriu si in general. Ma tot bate la cap un amic ziarist sa scriu, sa scriu si iar sa scriu. Se lauda ca vrea sa ma si publice…Probabil crede in mine, nu neg, dar nu e numai asta, mai mult ca sigur. Dar ce mai e gratis pe lumea asta? Mai nimic, stiu. Oricum, bine ca ma bate la cap si imi reaminteste din cand in gand sa nu mai stau sa imi pierd timpul cu toti idiotii, si ca mai bine scriu in timpul asta. Si cata dreptate are! In fiecare dimineata imi spun: Azi nimeni si nimic n-o sa imi futa mie zen-ul!” Bai, da’ nu trec cateva zeci de minute si sigur se gaseste vreun dastept pe strada care sa imi ridice tensiunea instant la douazeci printr-un comportament total inadecvat si necivic.

Mai, fata, mai Depresio (am zis cu litera mare, da? Si asta nu e putin lucru, sa tii minte!), tu care le stii pe toate, mai ia zi-mi tu mie cum sa fac sa nu mai consum atat de fiecare data si pentru orice lucru minor si sa nu mai enervez atat de usor? Ai tu vreo reteta secreta, ceva? Vreo potiune magica, niste picaturi din alea de pus in ceai si gata, omu’ devine pe loc mai simpatic sau io mai toleranta? Zi, ai?

Cum? Sa ii strang de gat ca altfel “iarba rea nu piere”? Hmmm, clar asta ar fi cea mai buna solutie, doar ca ti-am zis, eu nu le am cu violenta si basta. Mai bine ii trimit la tine ca vad ca tie iti iese destul de bine. Ii arunci tu de pe un pod ceva si ma mai linistesc si eu, ca tare agitata mai sunt in ultima vreme!

Ah, si inca ceva, sper sa mai ai putin rabdare cu mine. Dar te avertizez ca asta nu o sa iti prea placa, nu e chiar genul tau. Uite, eu cred ca pe mine doar dragostea ma mai poate salva. Da, chiar asa. Poate ca suna a utopie ce spun, cine naiba mai cauta iubire in ziua de azi, daramite sa o mai si ofere?

Eu cred ca nu este imposibil, totusi. Uita-te la mine cum creez, pe hartie, lumi frumoase si diverse…De ce nu as putea sa o fac si in realitate? Sa nu subestimam puterea unui gand, zic! Poate putem adauga si putina magie, mai ales acum in prag de sarbatori…

Chiar ma intrebau, deunazi, colegii ce imi doresc de la Mosu', si le spuneam ca mi-ar placea sa primesc un print pe un cal alb, dar nu stiu daca o sa vrea si calul sa vina! Si atunci, evident, mi-au sugerat cum ca bine ar fi sa revin cu picioarele pe pamant, macar nitelus asa, si sa imi doresc ceva mai…acceptabil. Vezi, asa sunt oamenii…Nu mai viseaza, sunt doar pragmatici si imediati…si daca tot nu pot sa primesc ce imi doresc, mai bine sa aleaga Mosu' pentru mine. Nu stiu daca o sa imi placa sau nu cadoul, dar macar stiu ca cineva se gandeste la mine (brainwash in my favor, nu mi-o lua in nume de rau cum ca as fi prea pretentioasa sau ceva ca nu e cazul).

Poftim? Te deranjeaza ca vorbesc prea mult? Hai, mai, ca asa am fost dintotdeauna. Pe cand eram copil mi se spunea “gura bogata”. Apoi am crescut, si uite ca tot mult vorbesc. Uneori am senzatia ca gandul imi e mult mai rapid decat cuvantul…Asta mi se intampla si in scris; pana tastez ce am in cap, aproape ca imi uit ideea.

Da, unde iesim la cafea? Stii cafeneaua aia de pe bulevard, nou-deschisa, unde putem citi din cartile lor din biblioteca? Ar fi cumva ca un Craciun intr-o familie islandeza…Aud ca la ei asa e traditia: beau o ciocolata calda, isi daruiesc carti intre ei si citesc apoi din ele…Da, stiu, noi nu suntem nici islandeze si ne si place cafeaua mai mult decat ciocolata calda, dar tot ne mai raman cartile. Si speranta. Si de azi inainte ne avem si una pe alta. Si sper asa sa si ramana.

Deci mergem?

Îți scriu cât să te regăsesc

Știu că doar dacă-ți scriu te regăsesc, și asta nu pentru foarte mult timp. Ești acolo câteva clipe cât să mă citești, și poate încă pentru câteva cât să mă înțelegi și să mă digeri cât de cât pe îndelete.

Apoi îmi vine mie rândul la așteptarea cu înfrigurare a unei reacții, oricare, numai reacție să fie, sub forma unui răspuns, orice răspuns. Poate fi și doar un rând, da’ sa fie. Sau măcar două cuvinte; fie, e bun și unul...

...Când, într-un târziu, alegi să îmi scrii ceva, nici nu mai sunt în stare să respir. Apare că tastezi, mor și învii de vreo câteva ori în acele secunde parcă fără de sfârșit. Inima-mi nu-și mai știe nici ea ritmul firesc. Ratează câteva bătăi, se revoltă de dor și te strigă cu vocea ei de inimă gâtuită de emoție. E nerăbdătoare, dar se și teme: Se teme de respingere, de lipsă de chef, de plictiseala ta proverbială. Uneori, până apari, nici nu mai e cu adevărat o inimă. E doar ceva așa ca o figură de stil uitată cumva între parantezele existenței sale anoste.

Acum însă e din nou în pieptul meu ea, inima cu pricina. Azi ai fost bun, pesemne, cu ea. Ai luat-o de mână și ai iubit-o. I-ai adus înapoi bătăile pierdute.

Cu toate astea, niciunul dintre noi nu știe ce va fi mâine. Poate că tu n-o să mai răspunzi, sau poate că n-o să-ți mai scriu eu, cine știe. Sau poate că mâine inima mea va lua forma ta pentru totdeauna.

Cine știe...

Just a click away from me

Te-am întâlnit într-o clipă, un click și gata. Mi-ai intrat în viață tiptil și frumos, pe ușa din față, nu ca alții înaintea ta. 

Te-ai adăugat așa-zisului meu tot, unul incomplet de fapt. Tu ești piesa de puzzle cu numarul o mie, piesa aia cu efect absolut care te face să urli de bucurie după ore sau chiar zile petrecute încercând să ajungi la ea. 

Mă uit acum la puzzle-ul ăsta cu adevărat norocos și vibrând de tine și de noi și încă mă întreb cum de am putut să îmi pierd speranța că îl voi mai vedea vreodată terminat. Nu, nu să-l văd terminat, ci mai degrabă gata. Pentru că puzzle-ul ăsta nu va fi înrămat și agățat pe un perete tăcut ca amintire a unei reușite aparent imposibile așa cum se întâmplă de obicei. Nu. Acest puzzle are suflet, are culoare și are multă dragoste. Dragoste de oferit și de primit iar și iar. Acest puzzle are inimă. O inimă de mine și de tine cu formă de noi.

Uite că totuși n-a murit speranța. Se ascundea doar într-un trup și o minte așteptânde și împăcate cu singurătatea-i drept unică parteneră de taifas. Dar, paradoxal, uneori viața bate filmul, definitiv și iremediabil. 

Îți mulțumesc că ai ales să cobori într-o gară pustie, una uitată de lume, pe care ai umplut-o într-o clipă cu sens. Și o să mai zic încă o dată “mulțumesc”, deși probabil n-ar trebui să mă opresc niciodată din asta. O meriți. Din plin.

Marți ieri

Îți simt frăgezimea obrazului pe tâmpla-mi de omăt

Respirația noastră, la unison, parfumată, mă gâdilă duios pe lobul urechii mici de madonă.

Pielea ta, caldă spre fierbinte, umedă și colorată în roz fondant, mă soarbe ca pe un vin bun, unul roșu si greu.

Cu buricele degetelor lungi și fine îmi atingi, atent, lacrimile uleioase, sărate

Iei urma nisipului cu scoici rămas de pe tălpile tale, acum strivit pe chipul meu.

Zgârii ca o pisică nervoasă, plângi, îți mâzgălești pe chip lacrimile copiate de la mine.

Sonata Lunii se aude de undeva dintre noi, pianul vechi al minții mele cântă – e semn de revoltă

Muzică surprinsă de tremur și de vise rotunde, de răsfăț absolut

Sunt amețită de amor, de crunta-mi durere-plăcere.

N-ai cu adevărat un nume, ești mai mult un cântec simplu, unul cu refren clasic

Ai gust și consistență de noapte lăptoasă.

Fur cerneală de la tine și-ți scriu un “Te iubesc” umil cu stiloul

Pe umăr.

Nu plânge, nu acum. Fă-o la noapte, duelează-te cu strigoii petrecăreți…

Verde nud

Parcul răspândea în jur un verde proaspăt de primăvară intrată tiptil în nobilele-i drepturi. Mi-aș fi dorit să pot atunci, pe loc, ca inspirând o dată adânc, să cuprind în mine cu totul acel verde îndrăzneț, să înceapă să îmi curgă clorofilă născătoare prin vene și să devin un copac peren și fără așteptări inutile. Soarele blajin, prăfuit mi-ar fi fost complicele supus. Aș fi putut astfel să capăt forțe noi, multă răbdare și putere, virtuțile de netăgăduit ale unei naturi binevoitoare. Aș fi putut să prind rădăcini răsfirate ca niște picioare lungi și fine împlântate în solul cleios, strigătu-mi de disperare coborând din gâtlejul înalt până la câțiva metri sub pământ. 

Inima mi-ar fi devenit una de lemn și nepăsătoare, o inimă care și-a pierdut pe de-a-ntregul bătăile neascultătoare ce obișnuiau să o înfioare, renunțând la emoțiile de tot felul care o tulburau și o subjugau fără încuviințarea ei și fără măsură.

Aș fi putut, ușoară de pe acum, să mor ca om și să renasc sub noua-mi formă împrăștiindu-mi suferința-cenușă într-o mie de zări.

Aș fi putut să îți las o amintire în scorbura săpată, nu din întâmplare, lângă așa-zisa-mi inimă care nu mai știa să facă aproape nimic. Aș fi putut să îți spun că nu te mai iubesc. Sau aș fi putut să mint, resuscitată de la  atâta verde nud.

Foto: Mădălina Vlăsceanu

Puzzle

Am văzut un film minunat. Puzzle, așa îi spune, și are treabă, în principiu și aparent, chiar cu asta: cu jocul de puzzle.

Povestea e destul de simplă: o mamă casnică de provincie, foarte religioasă, dedicată complet soțului și celor doi fii, primește în dar de ziua ei un puzzle. Încet-încet, descoperă frumusețea jocului, o captivează cu totul. Află întâmplător despre cineva care își dorea un partener de joc cu care să participe la un concurs. Și de aici, povestea devine una destul de previzibilă: Partenerul de joc este un bărbat șarmant, un tip exotic, extrem de inteligent, diferit, care vede în ea o femeie nouă, minunată, cu o personalitate rebelă. Previzibil, între cele două personaje se naște o promisiune de dragoste sublimă. Despre deznodământ nu o să spun însă nimic. Filmul este absolut splendid și merită văzut, nu vreau să îi stric farmecul, sau vouă să vă influențez așteptările.

Mi-am pus diverse întrebări existențiale și de tot felul pe când vizionam filmul. Am și plâns, am și râs, și mă gândeam cum un hobby e capabil să îți schimbe viața așa, într-o clipă. Cum poți ajunge să te autodescoperi cu adevărat și să îți dai jos măștile una câte una, măștile sub care te ascundeai de atâta amar de vreme și despre care aproape că nu știai că există, sau că sunt atât de multe. 

Jocul de puzzle e tratat în film ca fiind unul dintre puținele lucruri complete de pe lume. Deși poți să nu nimerești din prima piesa potrivită, la final, când vei termina, vei avea în fața ochilor o imagine perfectă. Nici succesul, nici averile și nici chiar dragostea nu pot oferi astfel de satisfacții totale. Viața e un haos, sau, vorba lui Forrest Gump, celebrul personaj: “ My mamma always said, “Life was like a box of chocolates. You never know what you're gonna get “.

Am rezonat cu personajul principal mai tot filmul. Pasiunile sunt flăcări, iar flăcările se întrețin, dacă nu, cum era și de așteptat, mor. Sau le stingi tu din proprie inițiativă pentru că, într-un final, o viață bazată pe rutină e mai convenabilă, e mai simplă, e mai ușor de suportat și de întreținut, e mai la îndemână. 

Știu exact cum e. Scrisul este pentru mine o veșnică frământare. Și dacă scriu și dacă nu o fac, mereu e prezentă acolo o neliniște, care poate influența intr-un fel sau altul dorința mea de a scrie sau aceea de a renunța. Și dacă totuși scriu, despre ce să fie? Ce subiect, ce gen literar, ce stare am, ce stare vreau să transmit etc etc. Astfel de întrebări mă macină la nesfârșit.

Uneori înlocuiesc pasiunea pentru scris cu o posibilă îndrăgosteală. Și se aseamănă întrucâtva. Până la un punct ești dispus să faci orice, să sacrifici totul pe altarul dorințelor de tot felul. Până când însă vine și acel moment când intervine rutina sau egoismul și jocul nu mai exact asta: joc, ci doar ceva cunoscut prea bine și prea pe dinafară. 

Ce avem acum nu ne mai e suficient, nu ne mai motivează, nu ne mai ajută. Da, așa e, puzzle-ul e complet. Cu toate astea, încep să ne lipsească momentele acelea frustrante, imperfecte când piesele nu se potrivesc din prima, când poate că îți vine să arunci cu ele de pereți de ciudă și de oboseală. Cumva ne lipsește esenta: piesa cu numărul 1, sau piesa cu numarul 435. Am vrea să retrăim clipele de perseverență întru încercare, timpii aceia mai vii decât restul în care nu mai există nimic altceva pe lume decât o masă, un joc de puzzle și o inimă pulsândă, gata să cucerească un viitor previzibil, dar unul deloc comod și pe masură de complicat.