Verde nud

Parcul răspândea în jur un verde proaspăt de primăvară intrată tiptil în nobilele-i drepturi. Mi-aș fi dorit să pot atunci, pe loc, ca inspirând o dată adânc, să cuprind în mine cu totul acel verde îndrăzneț, să înceapă să îmi curgă clorofilă născătoare prin vene și să devin un copac peren și fără așteptări inutile. Soarele blajin, prăfuit mi-ar fi fost complicele supus. Aș fi putut astfel să capăt forțe noi, multă răbdare și putere, virtuțile de netăgăduit ale unei naturi binevoitoare. Aș fi putut să prind rădăcini răsfirate ca niște picioare lungi și fine împlântate în solul cleios, strigătu-mi de disperare coborând din gâtlejul înalt până la câțiva metri sub pământ. 

Inima mi-ar fi devenit una de lemn și nepăsătoare, o inimă care și-a pierdut pe de-a-ntregul bătăile neascultătoare ce obișnuiau să o înfioare, renunțând la emoțiile de tot felul care o tulburau și o subjugau fără încuviințarea ei și fără măsură.

Aș fi putut, ușoară de pe acum, să mor ca om și să renasc sub noua-mi formă împrăștiindu-mi suferința-cenușă într-o mie de zări.

Aș fi putut să îți las o amintire în scorbura săpată, nu din întâmplare, lângă așa-zisa-mi inimă care nu mai știa să facă aproape nimic. Aș fi putut să îți spun că nu te mai iubesc. Sau aș fi putut să mint, resuscitată de la  atâta verde nud.

Foto: Mădălina Vlăsceanu

Puzzle

Am văzut un film minunat. Puzzle, așa îi spune, și are treabă, în principiu și aparent, chiar cu asta: cu jocul de puzzle.

Povestea e destul de simplă: o mamă casnică de provincie, foarte religioasă, dedicată complet soțului și celor doi fii, primește în dar de ziua ei un puzzle. Încet-încet, descoperă frumusețea jocului, o captivează cu totul. Află întâmplător despre cineva care își dorea un partener de joc cu care să participe la un concurs. Și de aici, povestea devine una destul de previzibilă: Partenerul de joc este un bărbat șarmant, un tip exotic, extrem de inteligent, diferit, care vede în ea o femeie nouă, minunată, cu o personalitate rebelă. Previzibil, între cele două personaje se naște o promisiune de dragoste sublimă. Despre deznodământ nu o să spun însă nimic. Filmul este absolut splendid și merită văzut, nu vreau să îi stric farmecul, sau vouă să vă influențez așteptările.

Mi-am pus diverse întrebări existențiale și de tot felul pe când vizionam filmul. Am și plâns, am și râs, și mă gândeam cum un hobby e capabil să îți schimbe viața așa, într-o clipă. Cum poți ajunge să te autodescoperi cu adevărat și să îți dai jos măștile una câte una, măștile sub care te ascundeai de atâta amar de vreme și despre care aproape că nu știai că există, sau că sunt atât de multe. 

Jocul de puzzle e tratat în film ca fiind unul dintre puținele lucruri complete de pe lume. Deși poți să nu nimerești din prima piesa potrivită, la final, când vei termina, vei avea în fața ochilor o imagine perfectă. Nici succesul, nici averile și nici chiar dragostea nu pot oferi astfel de satisfacții totale. Viața e un haos, sau, vorba lui Forrest Gump, celebrul personaj: “ My mamma always said, “Life was like a box of chocolates. You never know what you're gonna get “.

Am rezonat cu personajul principal mai tot filmul. Pasiunile sunt flăcări, iar flăcările se întrețin, dacă nu, cum era și de așteptat, mor. Sau le stingi tu din proprie inițiativă pentru că, într-un final, o viață bazată pe rutină e mai convenabilă, e mai simplă, e mai ușor de suportat și de întreținut, e mai la îndemână. 

Știu exact cum e. Scrisul este pentru mine o veșnică frământare. Și dacă scriu și dacă nu o fac, mereu e prezentă acolo o neliniște, care poate influența intr-un fel sau altul dorința mea de a scrie sau aceea de a renunța. Și dacă totuși scriu, despre ce să fie? Ce subiect, ce gen literar, ce stare am, ce stare vreau să transmit etc etc. Astfel de întrebări mă macină la nesfârșit.

Uneori înlocuiesc pasiunea pentru scris cu o posibilă îndrăgosteală. Și se aseamănă întrucâtva. Până la un punct ești dispus să faci orice, să sacrifici totul pe altarul dorințelor de tot felul. Până când însă vine și acel moment când intervine rutina sau egoismul și jocul nu mai exact asta: joc, ci doar ceva cunoscut prea bine și prea pe dinafară. 

Ce avem acum nu ne mai e suficient, nu ne mai motivează, nu ne mai ajută. Da, așa e, puzzle-ul e complet. Cu toate astea, încep să ne lipsească momentele acelea frustrante, imperfecte când piesele nu se potrivesc din prima, când poate că îți vine să arunci cu ele de pereți de ciudă și de oboseală. Cumva ne lipsește esenta: piesa cu numărul 1, sau piesa cu numarul 435. Am vrea să retrăim clipele de perseverență întru încercare, timpii aceia mai vii decât restul în care nu mai există nimic altceva pe lume decât o masă, un joc de puzzle și o inimă pulsândă, gata să cucerească un viitor previzibil, dar unul deloc comod și pe masură de complicat.

Against all odds

Plutește în aer îndrăgosteala mea pură. O simt fizic prin tot corpu-mi tremurând ca salcia pe un mal tăcut și alunecos. Simt cum sângele îmi clocotește în vene, artere și gânduri. Inima-mi tresaltă, aproape ucigându-mă la câte bătăi pe minut ratează senină și nesolidară cum o știi.
Vezi, chiar se poate muri din dragoste. Sau din singurătate, sau din disperare, ori din nedorința de a mai încerca pentru că ai căzut de prea multe ori și nu mai poți (nu mai vrei, ohhh!?) să te mai ridici și să mai tot încerci. Cam așa ne cere însă viața asta confiscatoare de libere arbitre: Să ne ridicăm cu aparent ultimele puteri din colb, să ne scuturăm haina durerii și să o luăm de la capăt, fredonând zănatec în cap imnul răbdării și supunerii totale în fața sorții. Altfel o să ajungem să bem cucută pe post de cafea pe stomacul gol, dimineața, ca să o terminăm mișelește și pervers cu toate. Un altfel de drog, unul ceva mai capabil.


Uite că îți mărturisesc: Nu vreau să mor nici de tine și nici de alții. Mai bine îmi iau iubirea la spinare și plec cu ea peste mări și țări. Poate că, acolo, departe, ai alt glas și neapărat un alt gust. Poate că acolo, în deșert, mă lepezi cu îngăduință de povara unor sentimente greu încercate, și îmi pui în schimb în poala așteptândă și pe brațele moi ceafa ta iubită, cu fruntea-ți măreață și sfidătoare în sus. Poate că așa o să mă privești simplu și adânc în ochi strigând emoționat “Există!”


Nu, nu sunt un soare. Sunt o lună împachetată în fuioare groase de nori pe post de plapumă protectoare împotriva neiubirii. De aia îți spun: Dezvelește-mă, vreau să dorm așa, înfrigurată, cu picioarele pe-afară și cu cornul în perna lumii. Te iubesc. Nefiresc, malefic, nedrept și dulce. Așa iubesc eu. Tu fă-mi mai bine un semn divin, clipește pentru mine. Soarbe-mă melancolic cu paiul pe post de cucută prietenoasă, sau următoarea bătaie de inimă neconvingătoare îmi va fi cu adevărat fatală. Eu te-am avertizat. Cumpără-ți ceva negru. Ne va veni vremea și culorile vor muri odată cu noi, sfârtecate de dorinți stinghere neîmplinite.

Roz de nisip

Valurile își întețiseră vuietul, deși nu crescuseră în înălțime. Aroma sărată ne gâdila nările cu nesațul ei marin.
Zăceam pe plajă îmbrățișați și muți. Aerul încărcat și cleios de vară târzie în pârg ne lipise unul de altul și mai mult. Eram acum două trupuri bine sudate ale mării.
Atlas pătrunsese în noi și susținea, ca întotdeauna, cerul de un albastru perfid și îndrăzneț. O făcea mai cu îngăduință de pe umerii mei, și mai cu forță și fără milă de pe ai lui.
Buzele ne erau calde și pline de nisipul roz purtat de vânt. Scoicile mărunțite adunate pe buza ei de jos îmi cântau un Rachmaninov dulce la ureche.
Soarele încă strălucea, nu dogoritor, ci doar cât să ne țină de urât și de sete. Desenase umbre de jur-împrejur, pus pe șotii. Făcuse chiar și un cerc în jurul nostru. Ne simțeam recunoscători, la adăpost de fierbânțeala neprietenoasă și de fiarele hămesite ale pamântului.
Ne încrucișasem degetele pudrate cu nisip în chip de inimă cu vârful un sus. Un pescăruș în zbor ne urmărea curios, captând mesajul nostru și transmițându-l pentru restul.
Liniștea tulbure de plajă înmuiată în valuri ca de șampanie ne învăluise cu totul, ne acaparase simțurile și gândurile. Ne vorbea șoptit și ne cerea sfaturi lumești de tot felul.
Orizontul portocaliu se înecase în marea verde iar tu mă iubeai simplu, umed și sărat. Aici era punctul unde se sfârșea lumea și unde începeam noi.

Nu mai...

“Momentul suprem al iubirii nu vine când spui te iubesc, el așteaptă tăcut între cearceafuri, în fiorul care-ți trece prin piele, în vena care palpită de-a lungul brațului, în buza rubinie care surâde, în pudoarea sacra care, deodată, ne aureolează nuditatea“

Nu mai spune te iubesc, taci. Atinge-mă, soarbe-mă și aspiră-mă în tine cu totul. Lasă-mă să îți fiu sânge. Nu te mai hrăni decât cu mine, fluidă, roșie, ca o năframă care nu se potrivește niciunei ținute, ci doar unui trup gol.

Îmbracă-te în mine și dorește-mă în fel și chip și în mii de culori. Facem dragoste în văzul lumii, deși simt că ne și ascundem, în același timp, unul în altul.

Când începem să vorbim, cuvântele ne sunt buze, iar buzele ne sunt scut împotriva absurdului mundan și ucigător de rece. Nefirescul dintre noi se topește, ne naștem sub o nouă formă. Iau chipul tău pentru o clipă, încă mă zbat să înșel exteriorul prefăcut pudibond. Aproape că mă cerți că nu rămân pe veci așa, transpusă în trăsăturile tale. Începi, învins, să mă desenezi cu nume de tine. Mă agăți tablou pe un perete din vis, mă păstrezi ca amintire masculină, focoasă și dulce în același timp.

Mai bine fii tu femeie. Mă topesc după senzualitatea ta de muiere răsfățată, alunecoasă, îndrăgostită de o altă femeie. Ți-as frământa acum pulpele ca pe un aluat bine crescut și dolofan de cozonac. Mă îmbăt cu aroma de carne și coca dospită, mușc din restul sinelui tău ca dintr-un măr, cu o poftă nebună de acru, moale și divin. Rescriem cântecul dragostei pe ritm de madonă și cavaler înfășurați într-o armură dansantă și grea.

Când o să îmi ții locul de damă nebună o să te învăț jocul de-a șoarecele și pisica. Nu îl știi, te asigur….

Pe când era o operă de artă

I se făcuse, deodată, foarte cald. O urmăream cu câtă grație își dă jos sacoul galben-pai, primăvăratec. Era ca o pasăre măiastră plictisită de frumusețea de suprafață, care își leapadă veșmântul incomod dezvăluind, fără urmă de pudoare, grația trupului delicat, fin, ca de marmură albă, sculptat cu răbdare și precizie de o natură prea binevoitoare.

Purta o cămașă din mătase neagră, diafană, ușoară ca un penaj de porumbel purtat cu mândrie. Sfârcul drept, neastâmparat și grăbit, împungea cu hotărâre prin materialul îngăduitor, parcă încercând o impresionantă evadare. Era perfect rotund și erect, ca și când vreun bărbat îndrăgostit abia își marturisise – șoptit – iubirea. Mă dureau ochii de la atâta splendoare. Urma pieptului cu pielea tânără și pulsândă îmi gâdila vioi simțurile precum un giulgiu inedit de Torino descoperit recent. Aș fi putut să mor chiar atunci, sclavă a beatitudinii femeiești.

Despre așteptări și alte utopii

Aștept cu mare interes ziua când n-o să-mi mai pese aproape de nimic. Nu am încă vârsta ideală pentru “jemanfișism”, sau poate că asta e doar o scuză penibilă, pentru că încă pierd timp și îmi bat capul cu tot felul de tâmpenii mundane și inutile.
Nu că aș vrea cumva să îmbătrânesc mai repede, dar pur și simplu m-am săturat să mă afecteze una sau alta în diverse măsuri:
- Vreau să mă doară fix la bască dacă sunt părăsită rapid și fără vreun motiv major de vreun bărbat rămas imatur pe viață; ducă-se, are balta pește;
- Nu mai vreau să mă stresez sau să mă simt vinovată la culme că încă n-am citit toate cărțile importante ale lumii, sau alea pe care le-am început nu le-am mai și terminat, din plictiseală sau pentru că pur și simplu nu-mi plăceau;
- Vreau să nu mai citesc nicio știre rea, vreau să aud doar de bine; nu era vorba aia că dacă o dăm pe negativ, vine potopu’ peste noi? Uite că vreau să mă protejez de eventuale cataclisme;
- Nu mai vreau să îmi pese care cu cine s-a mai cuplat, sau care s-au decuplat și recuplat în altă schemă aparent mai convenabilă, fie că e vorba de politică sau de relații de alcov;
- Nu mai vreau să-mi pese că vreun cocalar a dat peste mine pe stradă și nu mi-a zis “pardon”; până la urmă dacă nu o făcea nu mai era cocalarul suprem ci vreun domn, iar eu nu mai aveam acum de ce să mă plâng la voi;
- Nu mai vreau să mă apuce toate nebunelile când vreun angajat care mă servește în calitate de client, care îi plătește lunar salariul, mă tratează cu dispreț, se uită urât la mine când îi atrag atenția că-mi vorbește nepoliticos și îmi dorește în gând să crăp cu prima ocazie; dacă nu e ceva de viață și de moarte schimb furnizorul și gata, s-a rezolvat și asta. Nu mai mor cu sau fără el de gât.
Ar mai fi multe de care îmi doresc enorm să nu-mi mai pese, dar nu vreau să vă plictisesc.
Pentru că, dacă am ajuns să scriu despre toate astea, e clar că încă îmi pasă, e clar că mai am de lucrat la mine și la capitolul “zen total”.
E nițel prea devreme, așa că mă duc să mai trăiesc pentru încă o clipă.
Promit să revin și să vă spun că în sfârșit nu-mi mai pasă. Nu știu cum și când o să și fac ce zic aici, dar scriind-o e ca un fel de “commitment” că o să mă țin măcar de promisiunea asta.
Pe nu foarte curând.