Știu că doar dacă-ți scriu te regăsesc, și asta nu pentru foarte mult
timp. Ești acolo câteva clipe cât să mă citești, și poate încă pentru
câteva cât să mă înțelegi și să mă digeri cât de cât pe îndelete.
Apoi îmi vine mie rândul la așteptarea cu înfrigurare a unei reacții,
oricare, numai reacție să fie, sub forma unui răspuns, orice răspuns.
Poate fi și doar un rând, da’ sa fie. Sau măcar două cuvinte; fie, e bun
și unul...
...Când, într-un târziu, alegi să îmi scrii ceva, nici
nu mai sunt în stare să respir. Apare că tastezi, mor și învii de vreo
câteva ori în acele secunde parcă fără de sfârșit. Inima-mi nu-și mai
știe nici ea ritmul firesc. Ratează câteva bătăi, se revoltă de dor și
te strigă cu vocea ei de inimă gâtuită de emoție. E nerăbdătoare, dar se
și teme: Se teme de respingere, de lipsă de chef, de plictiseala ta
proverbială. Uneori, până apari, nici nu mai e cu adevărat o inimă. E
doar ceva așa ca o figură de stil uitată cumva între parantezele
existenței sale anoste.
Acum însă e din nou în pieptul meu ea, inima
cu pricina. Azi ai fost bun, pesemne, cu ea. Ai luat-o de mână și ai
iubit-o. I-ai adus înapoi bătăile pierdute.
Cu toate astea, niciunul
dintre noi nu știe ce va fi mâine. Poate că tu n-o să mai răspunzi, sau
poate că n-o să-ți mai scriu eu, cine știe. Sau poate că mâine inima
mea va lua forma ta pentru totdeauna.
Cine știe...