Visine cu dragoste

Am mancat o jumatate de visina. Pe cealalta, jumatatea ei mai buna, am strivit-o intre buricele degetelor si ti-am intins-o, zemoasa si sangerie, pe buze. Apoi te-am lins pofticioasa si te-am sarutat, reintregind un fruct perfect si refacand o lume carnoasa, aparent fragila, sustinuta bland de un miez tare si hotarat.
Dupa ce te-am savurat cu limba precum o pisicuta mustacind pofticios la bolul cu smantana pus pe dinaintea-i, ti-am impartasit si tie gandurile mele, pomenindu-ti nedumerirea mea: Cum poate un fruct, acrisor prin natura lui, sa transforme tot ce atinge intr-o dragoste atat de dulce?
Sau poate ca taman asta e farmecul dragostei, paradoxul ei: Dragostea poate fi oricum vrea ea, chiar si acrisoara pe alocuri. Cel mai important e insa ca ea exista. Exista si e unica, dragostea asta a noastra noua, rumena ca o visina data in parg, ce sta sa plesneasca de bucuria renasterii in palmele noastre, pe buzele noastre...
... Te iubesc. Visiniu si nitel acrisor...

Muscate rosii in Bucurestii de altadata

Sunt intr-o curte frumoasa undeva in Bucurestiul vechi, pe o straduta atat de mica, incat ma intreb daca chiar exista cu adevarat. 

Muscate rosu aprinse "musca" cu nesat din verdele crud al ferestrei, umpland-o cu iubire de floare acaparator de dulce. Ma gandesc ca de dincolo de fereastra cineva ma priveste curios, ascuns dupa draperiile grele, cineva dintr-o alta epoca, poate un print. Brocartul il pastreaza insa bine ascuns, nu ii vad bine chipul: Nu pot deslusi daca ma priveste pe mine curios, sau daca priveste undeva departe, in spatele meu, intr-un alt timp si poate pe alte meleaguri.
Se aude un pian dintr-o curte de langa, o muzica jazz care imi provoaca si mai intens visarea. Aproape ca as adormi pe treptele acelea gri, nevorbite de ani, ce par ca imi inteleg, mai bine decat oricine si orice, dorul.
Si cand nu te regasesc niciunde, nici in trup si poate nici in minte, camuflat sub greutatea gandurilor mundane si a ocupatiilor triviale, imi inchipui ca esti tu cel din spatele muscatelor indragostite, un tu dintr-o forma de noi inventata aici, pe loc, intr o curte frumoasa dintr-un vechi Bucuresti de poveste...

O roscata la fereastra

E roscata la par ca focul. O privesc cum sta asa, langa fereastra. Se face un contrast minunat intre albul ramei si rosul aprins al parului ei. Imi imaginez cum as cufuli-o, dar nu vreau sa ma misc. Din locul in care ma aflu am o panorama de vis, si asta ma incita parca mai rau decat daca m-as duce sa o ating. Cumva, daca as atinge-o asa, rapid, fara sa o ador in lumina dupa-amiezii, ar fi ca si cum s-ar ostoi…dorul de ea, de trupul ei…Ar fi ca si cum as calatori spre un loc minunat, inspre care drumul ar fi chiar mai interesant decat destinatia finala...Si asta poate si pentru ca un final asta si e pana la urma: Un capat de linie, ori eu nu vreau sa se termine nimic. Nu vreau sa se stearga imaginea ei asteptanda in partea opusa a camerei, nu vreau sa se termine nici dorinta mea pentru ea, nu vreau sa se termine nici calatoria iubirii noastre.

Uneori cred ca asa ar trebui sa fac ca sa nu ma satur niciodata de ea. Sa o privesc de la distanta

pentru o vreme si sa imi inchipui totul cu ea ca si cum ar fi o statuie sau poate un tablou care, desi nu face nimic, te duce cu gandul la tot felul de posibile interpretari, care mai de care mai savuroase, care mai de care mai diverse.

Maine poate am sa o vad ca pe o Madona cuminte si sfanta, alteori poate se va rupe dintr-un tablou viu colorat de Toulouse-Lautrec…
Partea cea mai frumoasa e ca nu voi putea controla niciodata cum am sa o vad data viitoare. Sper doar ca imaginatia va alege ce e mai bun atat pentru ea, cat si pentru noi doi…