Bunica

E cinci si ceva dimineata. M-am trezit, dar nu aprind lumina. Luna imi bate direct in geam, laptoasa si grea asa cum e in zilele ei…“pline“. Imi vine sa intind mainile si sa o cuprind in palme, sa o fur de pe cer si sa o strang la piept, ca pe o persoana draga pierduta demult. Dar o las in pace, pentru ca stiu sigur ca ea ma vegheaza de acolo, de sus, din cuibul ei, lucru rar intalnit in anturajul meu “nelunar” de aici, de jos.

Se aude doar un tril de pasarele, restul e doar liniste, linistea aceea terapeutica de dinainte de trezirea lumii si a orasului sau zgomotos si prafuit.

Nu ma misc deloc, stau asezata in pat si imi mut ochii de la cer la tavan in speranta ca proiectia Lunii va aduce promisiuni de mai bine pentru o noua dimineata de aprilie. Urmele luminoase de pe tavan inchipuie fasii de ganduri de-ale mele din copilarie, cand bunica imi incalzea iarna, sub plapuma, picioarele intre ale ei in timp ce eu priveam la aceleasi jocuri de pe tavan, in nopti in care inca nu ma intrebam cum va fi a doua zi, pentru ca pur si simplu nu conta; si asta pentru ca, la culcare, stiam ca bunica va fi iar acolo ca sa ma tina in brate pana adorm si ca sa ma incalzeasca cu trupul ei cald de bunica.

In zilele astea de final de aprilie dorul imi creste, ma mistuie si tipa la mine sa il bag in seama. Ar fi fost ziua bunicii…

…Astazi o sa incerc sa transform umbrele din tavan intr-un chip de bunica blanda care ma vegheaza, asa cum era ea, asemeni Lunii. O voi renaste pe bunica din franturi de raze ce dureaza doar clipa, o clipa cat o eternitate pentru nepoata cu o iubire fara de sfarsit pentru un inger…

Despre oameni de neuitat si lucruri asemenea

Sunt unii oameni, cu ale lor lucruri venite la pachet, pe care pur si simplu nu ii poti uita. Bine, lucrurile astea anexe sunt de tot felul, bune ori rele, dar per total nu le poti uita pentru ca pur si simplu cumva, candva, s-au lipit de tine definitiv. Si doar stim ca marca chiar sta lipita de scrisoare.

Si poate ca ai facut incercari sa mai uiti din cand in cand, dar de acum amintirile alea fac parte din tine si ceea esti azi, asa ca nu mai merge sa te amagesti singur. E de ajuns sa simti o veche aroma – una aparent de mult uitata – ori sa vezi un chip asemanator aceluia zidit deja in tine, ca lumea incepe sa ti se dea cu totul peste cap. Busola incepe sa inverseze nordul cu sudul, somnul nu mai e somn, foamea aproape ca dispare si te trezesti ca traiesti doar cu…aer si cu…amintirea.

Si poate ca in toti anii astia te-ai schimbat, fie ca ai vrut, fie ca nu, in bine sau in rau, dar te-ai schimbat in ciuda, sau poate datorita si neuitarii. Fara indoiala ca viata a mers inainte in virtutea inertiei, cu vant la pupa si amintiri pe post de bagaj emotional.

Si a fost si o perioada lunga si plina de intrebari la care ai incercat sa-ti raspunzi singur (cum altfel?) - mai aproape sau mai departe de adevar – in functie de nivelul de imaginatie de care dispui. Zilele trecande reuseau pana la urma sa stearga unele momente, dar imediat, ca un bumerang, produceau altele noi si mai pline de intrebari, chinuite de torturi masochiste de suflet: De ce nu a mai vrut? Pe unde e? Cum a supravietuit fara mine? Mai sunt macar un gand langa tampla sa?

Si, deodata, tot intunericul lung, demn de o noapte polara se ridica. Incet, incet se face ziua, o zi care nu stii niciodata insa ce va aduce: vesti bune sau rele, amintiri demne de pastrat ori de lepadat.

Dar important e ca tu, spre deosebire de Pandora, ai apucat sa deschizi cutia cea faimoasa si ai reusit, in ultima clipa poate, sa eliberezi speranta, domnisoara asta vesnic virgina, capricioasa si surprinzatoare pe deasupra. Un mare noroc, as spune.

Pe curand.