Tu

Haide să vorbim putin despre umerii tăi,

Pentru ca sunt atât de rotunzi, atat de moi si atât de roz!

Uite că mai există, totuși, o urmă de perfecțiune în lumea asta mare si goala...


...Da, trăiesc un paradox, un paradox al iubirii năvalnice si de temut

Și n-am să mă plictisesc niciodată, știu asta, acum ca îți dezmierd alene degetele-ți fine și lungi,

Aș vrea să îmi canți niște Chopin la pian,

Sau poate, Sonata Lunii, asta dacă si tu ai vrea.

Cum, nu știi să cânți, iubito? Dar ai încercat? 

Fii fără grijă! Iubirea îți va desena partiturile direct pe suflet.

Te iubesc.

Tu esti....

-          - Uite ca iese soarele, iubitule!

-          - Mai devreme ningea, iubito, ce tot, tu, spui acolo?

-         -  Iubitule, zau ca eu pot sa il vad, zau! Ii simt lumina, ii simt atingerea duioasa, are si gust chiar! Da, da! Are aroma de ambrozie, e dulce si parfumat…Si e si logic sa fie astfel, doar locuieste aproape de zei! Adica eu pot sa vad dincolo de ceata deasa, de burnita asta inghetata si rautacioasa ce pare fara de sfarsit, eu pot sa vad…

-          …Si poti sa vezi si dincolo de mine, dincolo de noi? De fapt, ce vezi tu, iubito? E ceea ce vrei sa vezi cu adevarat, sau e un alt joc al tau, un joc misterios, stii tu de care?

-          - Nu, iubire, nu, taci! Ma gandeam la soare si la caldura-i blanda, si desluseam in minte o vara cum stii ca am avut, si iti vedeam chipul luminat in amurgul de atunci, stii tu de cand si de unde…Nu visez, iti spun, eu vad si mai ales te revad!

-   - Ma speriasem, iubito! Vremea neprietenoasa ne mai joaca feste din cand in cand. Intriganta de ea ne face sa vedem uneori mai mult decat am vrea, sau poate ca ne face sa vedem tocmai ce am vrea, offf, e asa de complicat si e si foarte devreme acum! Nu mai sunt sigur de nimic la ora asta…Nici nu stii unde incepe iluzia, unde se termina visul, sau unde se inchide golul ingrozitor ce-mi ramane cand tu pleci sa infrunti vremea si vremurile, cand ma lasi singur cu gandul meu…

-          - Dar plec cu soarele in suflet si cu tine la brat, iubitule! Si mai voi intoarce tot la fel, cu lumina si cu dragoste pe chip si in trup. Ma intorc cu palmele pline de miez, de unde ne zambeste mandra, desenata cu linii fine, dorinta acuta de noi…

-          - Draga mea draga, imi pare cumva ca in jurul nostru totul devine subit iubire, tumult, asteptare. Asa esti tu, asa faci tu sa fie lucrurile, sa se transforme totul in pulbere de stele! De data asta soarele ti-a fost complice, dar data viitoate cine iti va fi? Ploaia?

-          - Da, iubitule, ploaia va fi urmatorul nostru joc inceput ad-hoc, un joc de puzzle prin care iti voi spune din nou - si previzibil, stiu - “te iubesc”. O sa ne jucam incitant printre picaturi de ploaie si lacrimi de bucurie, printre nori de sus si de jos, in miresmele pamantului jilav si roditor si printre ganduri de lume…

-          - Asa esti tu, iubito, asa esti tu...de fapt tu esti noi si e de vina si ploaia pentru asta, sa stii!

Am intins mana si mi-am rasfirat degetele catre tine

Am intins mana si mi-am rasfirat degetele catre tine si catre norul de acolo, de mai sus.

Tu mi-ai scapat usor, mult prea usor printre degete, dar norul l-am prins si l-am dezmierdat, iar apoi mi l-am atarnat in jurul gatului ca pe o esarfa albastra a sperantei.

Inainte sa il trimit la locul lui, in cer, l-am intrebat de tine: Ce faci, cum esti , de ce fugi.

“Pentru ca nu stie sa aduca ploaia”, imi scrie norul pe frunte, lasand in urma lui toti ceilalti nori, norii aceia de mai jos.

“Dar tu ce crezi, ca Soarele nu a fost dezamagit la inceputurile sale? Poate ca nu dadea atata lumina si caldura asa cum o face azi”, raspund eu increzatoare.

Norul cel mereu vorbaret acuma tace. Tace si se teme, se teme si tace. Soarele, Pamantul sunt prea mult pentru el. Emana prea multa putere, si el evita sa le infrunte, pentru ca el e un nor mai de sus, un nor mai sensibil, mai emotiv, si pe semne ca asta inseamna ca el e un nor mai slab, cel putin asa crede el...

Numai ca azi norul acela esti tu iar marea aceasta sunt eu, doar ca nici Soarele si nici norii – nici cei de sus si nici cei de jos - nu au aflat-o. Inca.

Totusi, poate ca ploaia o stie (doar asa sunt defel ploile, ele stiu tot), poate ca ploaia e mai norocoasa decat noi, poate…

Ce mai e normal in ziua de azi?

A fi normal a devenit o chestiune desueta. Dar da, e si o chestiune la fel de relativa ca mai tot ce misca pe lumea asta, total de acord. 

Si totusi, se intampla, paradoxal, ca atunci cand vedem ceva care nu sfideaza sub nicio forma sfera anormalului in intelesul sau cel mai mundan cu putinta, sa ne minunam, ajungand sa ne holbam la “bietul" om de parca ar fi inghitit un elefant!

In schimb, nu se intampla la fel si nici la fel de paradoxal nu reactionam cand lucruri nu tocmai placute se desfasoara nestingherite in imediata noastra vecinatate. In astfel de cazuri, de obicei, alegem - cel mult - sa ne “holbam” si sa ne revoltam mai degraba pe interior, evitand orice manifestare exterioara imediata de teama vreunei riposte venite neasteptat din partea celui "vizat”, a atacatorului mai mult sau mai putin inchipuit, mai mult sau mai putin nesabuit.

In sprijinul celor de mai sus, o sa zic ca e evident ca se poate si evident ca e si normal:

- Sa calatoresti cu transportul in comun prin oras, sau la clasa “economy” atunci cand iei avionul  - chiar daca nu te cheama “Gica” sau, ma rog, te cheama Gica dar esti si un important om in stat. Girofarul si circulatul in coloana cu masina nu sunt nicidecum acte de noblete ci, din pacate, s-au dovedit a fi chiar acte criminale la un moment dat. Tot istoria a demonstrat-o si p'asta;

- Sa nu arunci cojile de seminte pe jos si cutiile de bere, ci sa le arunci frumos in cosul de gunoi aflat la numai un metru distanta de tine. Si e la fel de normal ca eu sa iti pot atrage atentia cand scuipi seminte in dreapta si in stanga, seminte care intr-un viitor mai mult sau mai putin apropiat tot pe jos vor ateriza. O zice fizica, nu eu. Si ar fi normal ca eu sa iti pot atrage aceasta atentie fara sa risc sa primesc vreo doza de bere direct in moalele capului, sau vreun raspuns de genul: “Dar ce, sunt singurul care face asta?” Raspuns: “Nu, nu esti singurul, dar ai putea sa fii primul care nu mai face asta, si uite asa, cu voia lui Dumnezeu dar si cu putina bunavointa din partea ta poate ca maine s-o mai gasi si un al doilea cu care am putea forma o intreaga echipa de “strajeri” ai curateniei!
Nota bene: E valabil si pentru la bloc: Resturile menajere se arunca exclusiv la ghena, ca de aia exista o ghena pe scara aia si in blocul ala! Pe geam ar trebui sa arunci cel mult cu privirea ca asta inca nu a omorat pe nimeni, in schimb sticla sau un ghiveci sunt sigura ca au facut-o deja;

- Si ca sa continui in aceeasi nota obsesiv-compulsiva a curatentiei de prin imprejur, sa aduni de pe jos rahatul "emanat"de al tau caine e de-a dreptul o obligatie, zau asa! Si asta nu ca ti-o zic neaparat io, o “Gigica” din alea despre care mentionam anterior, ci ti-o zice chiar statul insusi, prin vocea sa si prin felul lui special de a spune lucrurile: Ti-o spune printr-o lege clara care iti interzice sa iesi cu "latratorul" la plimbare, daca nu ai si de gand sa si aduni dupa odoru-ti cel (ne)fioros) si patruped, folosindu-te de pungi de plastic. E adevarat ca nici amenzile nu curg garla pentru neconformare si atunci aproape ca te inteleg de ce esti asa de nesimtit (doar nu patesti nimic niciodata). Si e clar ca nu te gandesti ca eu, bipedul de mine, as putea sa nimeresc cu unul din cele doua ale mele picioare – sau si cu ambele, de ce nu? – fix in mizeria lasata de cainele tau. Dar vezi tu, lui nu ii pot reprosa in mod direct ca e needucat si la fel de nepasator ca si stapanul, ca nu e treaba lui de caine sa stie unde are voie sa isi faca nevoile si unde nu. 

Dar, totusi, gandeste-te, mai, omule, ca poate data viitoare tu vei fi bipedul/bipeda cel/cea mai putin norocos(oasa), care va testa “marea cu propriul (sic!) deget”, atunci cand un alt compatriot al sau, neglijent si fara pic de simt civic, isi va lasa odrasla sa se usureze in plina strada. Ei, atunci ce o sa mai zici? O sa iti convina sa calci cu Lubutanii tai rosii, de lac, cu toc cui in plin caca-ul lui maro, moale si foarte stinky? I guess not, so you’d better think twice next time.

Ok, hai ca am terminat cu tematica "jeg urban" pe ziua de azi. Mai departe, o sa mai continui si cu cateva alte tipologii  din zona (a)normalului (in)contestabil:

- Da, e normal sa iti pastreziconversatiile private la telefon pentru acasa, sau pentru mai tarziu cand vei putea beneficia de o minima si binecuvantata intimitate. Pentru ca pe mine zau ca nu ma intereseaza de ce te sicaneaza pe tine seful, sau sotul, sau celebra “ma-sa” cea profund nerecunoscatoare si care nu te-a iubit niciodata desi tu chiar te-ai straduit in cei doispe ani de casnicie.

Si nu ma intereseaza nici ce ti-a mai mancat copilu’ la micul dejun, si nici ce tratament “revolutionar” ai mai descoperit tu pentru hemoroizii tai nenorociti. Capisci? Chiar deloc nu ma intereseaza chestiile astea ale tale foarte private si care asa ar trebui sa si ramana! Dar ce pot eu sa fac, daca m-am nimerit fix langa tine in metrou? Ah, am inteles acum. Da,da, imi e foarte clar acum. Adica, daca nu imi convine, ar trebui sa mai indur cele inca trei statii pana la destinatie. Sau mai bine sa iau taxi-ul data viitoare. Mersi, esti dragut. I hate you!!!

- Si daca tot veni vorba de metrou: Da, e chiar foarte normal ca, atunci cand vezi o viitoare mamica, cu o burtica evidenta care si vine in sprijinul sustinerii viitorului sau statut maternal, tu sa ii decenta si sa ii cedezi locul, care oricum ii este rezervat, chiar daca tu nu ai tinut cont de asta defel cand l-ai ocupat cu japca. In special daca singura ta treaba e sa stai in sezut ca sa butonezi mai abitir un telefon mobil sau si mai rau, esti si barbat;

- Si e la fel de normal, tot la metrou (am o obsesie cu asta, stiu, dar ce sa fac daca il utilizez zilnic si ochii mei au vazut multe???!!!) sa urci sau sa cobori pe partea dreapta a scarii rulante, asta daca nu te grabesti cumva, evident, ca atunci ar trebui sa folosesti partea stanga; si sper sa nici nu te grabesti vreodata nu de alta, dar aproape ca mi-ar fi mila de tine in cazul asta. O sa vina din spate sigur altul mai putin grabit decat tine, care o sa iti “ia fata” taman pe partea aceea pe care tu ai mare nevoie sa o parcurgi in pas alergator, partea aia castigatoare stanga! Si o sa tooot stea el asa, balabanindu-se de pe un picior pe altul, utilizand abuziv o treapta de pe stanga aia devenita acum proprietatea sa personala (daca se poate si cu o valiza voluminoasa folosita drept stalp de sustinere). Si o sa continue sa faca asta pana ce va fi ajuns jos, pe peron, si pana ce tu vei fi pierdut deja metroul. Hmm, de fapt, daca stau sa ma gandesc mai bine, eu chiar iti doresc sa ti se intample si tie una asta, ca sa vezi si tu pe propria-ti piele cat de nasol e. Ca nu degeaba am ajuns eu sa consum timp si spatiu virtual ca sa scriu despre unii din astia asa, ca si tine;

- De fapt, circulatul pe partea dreapta e o chestie - in principiu - generalizata (chiar si cand unii intra pe peron iar altii ies, culmea!), dar na, cine sa te mai creada si cu asta, la cat suntem de mintiti zilnic si cat de organizat. Ah, si sa stii ca la coborarea din vagon eu am prioritate in fata ta. Eu, aia care vrea sa coboare, in fata ta, tu ala care vrei sa urci dupa. Iara no zic io, ci altii mai dastepti decat mine si mai eficienti chiar. E clar ca daca imi faci mie loc sa cobor, o sa ai si tu mai mult loc cand te urci, nu? Ce zici? Te-am convins? Nu cred, dar mai perseverez si o sa verific maine cum sta treaba, “la cald”; 

Hai sa mai zic inca o vorba, una legata de shopping, “pasiunea” noastra cea de fiecare zi. Una si gata si ma opresc cu mustruluiala cel putin pe ziua de azi, promit: 

- In spatiile comerciale (si nu numai) e normal sa aiba prioritate cei mai…”slabi”, cum ar fi cei cu un handicap, familiile cu copii nerabdatori si plangareti, de exemplu. De aia exista locuri de parcare dedicate si case de marcat semnalizate taman in acest scop. Nu, nu sunt facute la “oha” cum ai crede. Dar na, daca atat te duce capul si nici de data asta nu se gaseste nimeni sa te urecheze nitelus, e clar ca vei persevera intru-ti nesimtirea care te-a consacrat si te-a facut…”lepra” si nu om, cum ar fi trebuit. De ce? Pentru ca se poate.

Probabil nu m-as mai putea opri pana diseara cu polologhia asta, pana maine seara chiar, daca mai tot o sa continui cu acest exercitiu de memorie epuizant si fara sanse prea mari de reusita, dupa cum viata ne-o tot arata in fiesce chip si moment al sau.
Cine are urechi de auzit sigur a mai auzit si o sa auda si acum, doar repetitio est mater studiorum. Asa ca merita macar incercat, din perspectiva asta cel putin.

Cat despre cei care nu vor sa ma auda aia e, “ma“ risc si cu astia. Fie si doar cat sa mai faca niste trafic pe blog, si tot zic ca “s-a” meritat. Pe curand.

Open space-ul si ale sale reguli nescrise si nerespectate in veci

Draga colegule corporatist,

Iti adresez cele de mai jos cu speranta vie ca, poate, citind cele ce am de spus, ne va fi de acum incolo tuturor mult mai usor sa colaboram unii cu altii, cel putin eu imi permit sa mai sper. 

Ca, macar, va exista putina bunavointa si din partea ta, fie si numai pentru ca m-am apucat sa astern pe hartie cele ce urmeaza si care ti se adreseaza in mod direct.

Asadar, subiectul scrisorii mele deschise catre tine, stimate coleg, il constituie desfasurarea activitatilor comune in bune conditii, intr-un mediu deja consacrat la scara larga in companiile mari, pe numele sau OPEN SPACE, mediul de lucru de tip "spatiu deschis".

Da' ce m-a apucat sa iti scriu o scrisoare taman despre treaba asta? Ei, simplu! 

Daca mai toti stim ce inseamna open space si cam cu ce "se mananca acesta", nu la fel de multi sunt cei care se straduiesc cat de cat sa faca din acest mod de convietuire la comun un mediu de lucru eficient dar in acelasi timp si unul placut, un mediu care sa nu ii deranjeze - prea mult - pe cei din jur.

Totusi, hai sa ne reamintim - in doua vorbe - cam cum arata un open space tipic: E vorba de acel tip de birou imens, care seamana mai degraba cu o hala dintr-o fabrica, in care activeaza muuulti angajati laolalta, in care ocupa fiecare cate un locsor dedicat, "cubuletul" sau, despartit fiind de colegi doar de acele paravane, acele "gardulete" menite sa ofere un minim de intimitate. 

Da, vremea birourilor alea ca niste garsoniere, in care se lafaiau sefii nu mai exista, sunt istorie, au apus demult. Acu', fie ca faci parte din top management, middle management, sau no management at all si esti doar un simplu angajat cum ar veni, ei bine, nu mai exista reguli de izolare pe criterii ierarhice si privilegioase. Asta e o calitate a acestui tip de spatiu, toti suntem egali in fata...muncii.

Dar, pentru ca mai mereu apare in schema, subit, si cate un "dar", fiind vorba de un spatiu deschis cu multi oameni la gramada e necesar un minim de bun simt pentru a putea "supravietui" impreuna, ca sa nu ajungem cumva sa ne "mancam" unii pe altii (si sa nu uitam ca ne petrecem cel putin opt ore pe zi in astfel de conditii). E nevoie de un set de reguli basic care sa faca posibila acceptarea celorlalti si conlucrarea cu acestia in conditii decente.

Asa ca, draga coleg, uite cateva lucruri pe care m-am gandit sa ti le propun drept imbunatatire a mediului de lucru in mai multi, aspirand cu incredere catre acele conditii decente de care iti ziceam anterior si care sunt inca departe de a fi o realitate. 

Si avand in vedere ca, in ultima vreme, am remarcat o degradare perpetua a modului in care open space-ul este abordat si folosit, ar cam fi cazul sa luam niste masuri relativ urgente, asta daca ne si pasa de cel de langa noi, evident:

1. Fiind multi dupa cum spuneam, cand ne apuca pe toti si in acelasi timp sa ne strigam unul altuia - tare si cu forta si peste "gardulete" - mesajele urgente sau orice ce ne mai trece noua prin cap la momentul respectiv pentru ca pur si simplu avem noi chef de vorba, ei bine, iese o harmalaie si o brambureala de nedescris de nu se mai poate intelege om cu om! 

Iar ala, bietul, care incearca si el, na, din cubul lui stramt, sa isi faca treaba pentru care e platit lunar si care trebuia terminata de ieri, intelege cu siguranta cel mai bine ce vreau sa zic cu asta. 

"Garduletul" de care vorbeam nu are insa nicio legatura cu garduletul ala de la tara peste care strigi, tu, lung si tare la vecinu', garduletul ala de-l stii tu bine, ala care desparte curtile voastre intre ele si de unde, cand ai tu starea necesara cat sa iesi la poarta si sa mai pierzi vremea, ii strigi: 

"Ioaneee!!! Ba, Ioane, baaa!!! Haide, ma, la poarta sa mai schimbam si noi o vorba bai, Ioaneee, bai!!!" (Stiu, e avantajos in acest caz ca strigi doar la Ion al tau, dar te aude si restul de n alti Ioni de prin imprejurimi, si o sa curga si mai bine berea, iar limbile se vor dezleva si vor deveni si mai ascutite).

Noi nu suntem insa aici la tara si nu deci avem nici curti separate cu garduri, peste care putem striga dupa bunul plac si in orice conditii, maimutarindu-ne in fel si chip la cate o asa-zisa gluma buna. Suntem totusi la serviciu! Stiu, varianta asta nu suna la fel de bine, dar trebuie sa ne castigam si painea intr-un fel sau altul, si de la statul pe prispa sau comentantatul la poarta, in batatura nu stiu sa se fi imbogatit pana acum cineva, nici macar Firicel sau Celentano. Si astia doi chiar sunt buni! 

Drept urmare, draga coleg, cand ai ceva de zis, ceva ce nu mai sufera nicio amanare si care mai mult ca sigur ca nu le intereseaza si pe cele cateva zeci de oameni din jur, fa-o si tu mai incet, mai usurel, fara isterii si tonalitati inalte; fa-o decent, gandindu-te si la semenul tau ala care are mult de munca si tre' sa lucreze in liniste, pentru ca altfel ii mor ideile in fasa si isi pierde toata concentrarea.
Sau, mai bine, foloseste-te de toate mijloacele audio-video din dotare, de comuncarea scrisa chiar, si transmite-ti informarile discret, fara ca sa afle tot poporul ce ai manca tu la masa de pranz. Bine, e posibil sa avem aceleasi gusturi, e posibil chiar sa ne si lipim la o comanda comuna de mancare, dar mai asteapta si tu putin! Mai sunt vreo doua ore pana la pauza si mai avem de lucru destul pana atunci.

2. E clar, ma obsedeaza asta cu pastrarea linistii in zonele de spatiu deschis, asa ca si acest punct se leaga foarte bine si in mod direct de anteriorul. 

Toti avem telefoane mobile si conexiuni la internet. Toti, fara exceptie. Doar ca unii le folosesc mai rar, altii mai des, depinde de necesitati si nivelul de dependenta al fiecaruia.

Ei bine, nu stiu insa cum se face ca taman aia care folosesc telefonul mobil cel mai mult uita sa il treaca in modul silentios cand se afla in spatiu de lucru deschis. Sau recurg la varianta aia de mijoc cu pusul pe "vibratii", de se muta cladirea din loc la cat de tare se zgaltaie biroul cand posesorul e cufundat intr-o intensa discutie pe chat. Ai senzatia ca e cutremur si te-a prins taman cand munceai mai cu drag si mai cu spor...

Stiu, tu iti ceri scuze, si uneori, da, ti le accept, doar oameni suntem. Dar, spune-mi tu, mie, acu, cum de se face ca data viitoare, maine adica, se intampla fix la fel si iar imi spargi timpanul cu sunetul de apel parca intentionat ales cat sa sfredeleasca creierele celor din jur, creiere "chinuite", aflate in plina activitate de serviciu? O intrebare retorica, desigur.

3. Daca ti-ai ales un birou mai langa fereastra, asta inseamna - logic - ca iti si place sa stai mai la aer si mai ales, esti dispus sa tii fereastra deschisa, atat cat sa respire aer curat si tu si restul colegilor, ametiti de la caldura emanata de computerele astea care merg incontinuu, sau de la virusii colegului care n-a putut sa isi ia medical fiindca avea ceva urgent de terminat.
Dar ce sa vezi? Si de data asta, paradoxal, langa fereastra isi gasesc locul aceia care detesta cel mai mult aerul mai mult sau mai putin proaspat, aceia pe care ii "trage curentul" si vara si iarna si mereu. Solutia ar fi, evident, un schimb de locuri cu un coleg ceva mai putin sensibil si mai cooperant.

4. Daca exista aer conditionat in cladire e clar ca se recomanda si a fi folosit, mai ales in zilele cand atmosfera devine irespirabila din cauza caniculei ce se tot prelungeste. 

Faptul ca un coleg il porneste si peste nici doua minute un alt coleg vine si il opreste asta nu ajuta deloc pe nimeni, dimpotriva; nu ne ajuta nici pe noi cei care asistam perplecsi la al vostru du-te vino continuu intru accesarea rapida a butonului de pornit/oprit, dar nu va ajuta nici pe voi, alergatorii de cursa lunga, fiindca ca oricum se gaseste imediat altcineva care sa va schimbe chiar si voua optiunea clar exprimata, si asta tot in pas alergator (Doamneee, cat sport se face la munca, zau asa!)

Mai bine discutam intre noi si de comun acord identificam o temperatura optima, tolerabila pentru toti, si o mentinem pe asta cat de cat constanta pe tot parcursul zilei, fara sa transformam munca la birou intr-o proba de atletism si rezistenta a nervilor intinsi la maxim de la atata agitatie.

5. Si eu mestec guma, e racoritoare si ma ajuta si la calmarea nervilor. Dar sa te apuci sa faci baloane, pe care sa le spargi zgomotos in timp ce telefonul nu e pus pe silent si esti si in drum sa opresti aerul conditionat abia pornit de catre  colegul de langa, ei asta chiar mi se pare cam mult. Parol!
E urat si deranjant sa faci baloane, capisci? Nu e frumos, prietene, chiar nu e. Faceam din astea la gradinita. ma gandesc ca am evoluat ceva de atunci si pana acum. Sau poate ca...nu.

Cam la astea m-am gandit pana acum, draga coleg, de fapt de astea de mai sus m-am tot lovit. Nu sunt o optimista de felul meu, dar poate iti gasesti si tu timp sa citesti si sa iei aminte la cele ce ti-am povestit. 

Si poate chiar esti dispus sa completezi lista mea de recomandari si cu altele care poate imi scapa mie acum. Sunt cu siguranta binevenite! Ar fi mult mai usor pentru toata lumea. Ma jur!

"E usor a scrie versuri, cand nimic nu ai a spune"

"E usor a scrie versuri, cand nimic nu ai a spune", ne-o spune, atat de direct, Poetul. Si nici nu poti sa nu fii de acord cu Eminescu. Pur si simplu e imposibil, sau mie imi e pur si simplu imposibil sa nu fiu de acord cu el.

Pe langa cele atat de limpede intuite de marele poet, iti mai trebuie insa si cateva altele inainte sa te pui pe scris si sa aduni cititori "cata frunza, cata iarba". Vorba unei bune prietene: Nu oricine are si curajul sa isi astearna propriile ganduri pe hartie. Odata prins, insa, acest curaj nebun si frumos de a scrie, urmeaza sa devii si capabil de a produce un text "poetic", un text care sa placa. Altfel, "frunza si iarba"vor intarzia sa "creasca" pe campurile aride ale unei scriitor insuficient de matur literar.

Si daca, totusi, dorinta de a scrie nu-ti da pace si simti ca asta este ceea ce tu iti doresti, tu, novicele in ale scrisului, simti o nevoie acuta de a te exprima, ai vrea sa strigi chiar si nu iti mai poti tine in frau "chinul" interior, e clar ca ti-a cam venit vremea sa te pui pe treaba! 

Dar, mai intai de asta, eu ti-as recomanda sa cauti sa citesti cat mai mult cu putinta. Fa-ti rost de carti, de preferat unele bune, asa ca mai bine mergi - cel putin o perioada pana t eprinzi si singur cum sta treaba - pe recomandarile unora mai "cunoscatori" si mai "initiati" decat tine.
Citeste variat numai citeste, viitorule scriitor! Doar astfel iti vei exersa suficient imaginatia, cat sa poti incepe sa iti dezvolti si creativitatea, un bun atat de necesar in cazul scrisului. 

Citind mult, iti va spori si pofta de impartasi cu ceilalti experientele tale literare. Vei putea transmite mai departe mesajul propriu intr-un mod cat mai personal si cat mai atractiv, si mai ales cat mai placut ochiului cititorului versat si pleznind de asteptari. 

Cu alte cuvinte, lectura devine pretextul perfect de a te apuca de scris (asta daca mai aveai nevoie de de alte stimulente, si daca erai inca nehotarat daca sa scrii sau nu) despre ceea ce traiesti sau ai trait deja, despre ceea ce tu crezi ca ar merita sa ajunga la urechile intregii lumi.

Pentru ca, nu-i asa, daca nu te pregatesti temeinic in ale scrisului asa cum ar trebui sa o faci in cazul oricarui lucru nou si necunoscut, dupa cum spuneam mai sus Eminescu nu va ezita sa te viziteze si pe tine in gand in gand ca sa iti reaminteasca a sa celebra replica, evident la pachet cu ironia-i cea consacrata, aratandu-ti ferm si deschis ca nu te afli deloc pe calea cea buna si ca scrisul nu e o chestiune chiar asa de usoara precum pare.

In fine, odata depasite obstacolul lipsei de curaj si cel al "culturalizarii" imediate si pe repede inainte (conteaza sa citesti cat mai mult, nu e chiar asa de important daca nu ai facut asta in ultimii 5 ani, cel putin nu in faza de inceput), te pui pe scris, si incepi sa scrii cate ceva, orice.

Uneori o sa iti vina ideile mai usor, alteori nu. Uneori ideile vor exista, dar le vei pierde pe drum din varii motive, din cauza unor intreruperi mai mult sau mai putin inopinate. Dar sa ne rezumam la cazul ideal cand ajungi la performanta de a beneficia de idei inspirate inca de la inceput si pe care sa le poti pastra pe intreg parcursul actului tau de creatie, cand pare ca nimeni si nimic nu te mai poate tulbura, nimic nu te mai poate abate din drumul tau. 

Urmeaza, apoi, faza de cautare prin toate ungherele mintii, faza aceea in care incepi sa "sapi" dupa cuvintele si formularile "ideale". Dar si aici, ca si in etapele anterioare, dupa cum s-a vazut, pot aparea unele probleme: Fie nu gasesti cuvantul cel mai potrivit, fie ai un lapsus, fie pana sa ajungi sa asterni o fraza cap coada pe hartie urmatoarea fraza, pe care deja o aveai formulata in cap initial dar pe care o pastrai ca pe asul din maneca in asteptare pana la momentul 0 perfect cand va putea fi folosita, se pierde si ea in neant, o data cu ideea pe care o aducea cu ea.
O uiti de parca n-ar fi fost! Si previzibil, te pierzi si tu odata cu fraza cea buclucasa si instabila, taman pe la mijlocul textului! Eventual, daca textul si pleaca la tipar in forma asta "neferchezuita", va ajunge tot asa si la cititor, care se va pierde si el la randul sau intr-o noian al unei lecturi care nu se leaga si nu curge firesc, fara cap si fara coada, deceptionat fiind de ale tale "derapaje" nestapanite si neamendate la timp.

Si toata lumea va avea de pierdut in cazul asta. Tu, scriitorul, pe de o parte, pentru ca vei fi "taxat" cu prima ocazie cand vei mai incerca sa publici ceva. Pentru ca daca deja ai facut o greseala, cititorul tau isi va aminti mai intai fix greseala asta, si abia apoi de capodoperele tale literare.
Cititorul va pierde si el, pe de alta parte, pentru ca a facut o investitie  in tine - chiar si una minima - si considera ca tu nu ai meritat acest efort. 

Daca, insa, tu ai practicat suficient de mult arta scrisului si ti-ai insusit cu perseverenta, rabdare si abnegatie toate cele necesare acestei indeletniciri, riscul de a te intalni cu oprobriul publicului e unul minor, pentru ca ai fost un elev silitor si constiincios, care si-a facut cu temeinicie temele!
Numai asa poti avea, deci, puterea sa reiei scriitura din punctul in care ai pierdut-o si din punctul in care ea te-a pierdut pe tine. Si cu siguranta o sa continui, manat de inspiratie si talent, ceea ce deja ai inceput, ceea ce ti-ai propus sa realizezi la final.

Si pana la urma, chiar si tinut in loc, uneori, de catre toate oprelistile astea, tot vei ajunge sa inchei ce ai scris. Vei fi fericit ca ti-ai putut duce la bun sfarsit creatia, vei fi multumit de prestatia ta scriitoriceasca. 

Totusi, nu vreau sa iti stric "distractia", nu ma intelege gresit, dar nu a venit inca momentul sa te culci pe o ureche si sa sarbatoresti. Nu, nu inca. Mai intai, fa-ti timp si reciteste ce ai scris, cauta posibilele scapari si indreapta-le la timp, inainte ca textul tau sa ajunga la "lupul cel hamesit", la Maria-Sa publicul cititor.
Ei bine, cand te vei apuca sa revezi cele scrise, fii pregatit si nu renunta si nu te descumpani de cele ce le vei afla facand acest exercitiu! Probabil o sa zici: "Vai, dar cum de nu am vazut eu asta sau aialalta pana acum, cum, Doamne-iarta-ma, am scris eu prostia asta, vai dar nu, nu asta era cuvantul cel mai potrivit ci alalalt, hai sa rescriu bucata asta" si tot asa... Si o sa tooot recitesti si o sa te toot lamentezi si viceversa. dar cine obisnuieste sa scrie si e familiar cat de cat cu domeniul strie despre ce vorbesc si o sa imi dea dreptate.
Pentru ca acel cineva a trecut, cu siguranta, la randul sau, prin furcile caudine ale incercarilor si revenirilor epuizante si nenumarate, fara de care insa nu poate trece pragul catre acel "dincolo", catre acea lume a succesului pe care cu totiii ne-o dorim...

...Si pe langa toate astea, te va mai abate din drum si febrilitatea asta de a scrie cat mai mult si cat mai repede, te va consuma cumplit si nebunia de a pune cat mai rapid punct lungului sir de framantari si imbolduri interioare, care refuza cu obstinenta sa te elibereze din stransoarea acaparatoare...

...Pana la urma insa, cu ceva talent, cu suficienta practica, dar si cu putin noroc (de ce sa nu recunoastem), textul tau poate ajunge pe masa cititorului. Tu, de pe acum, ai incheiat partea cea mai grea. Textul tau e gata sa fie citit, apreciat sau criticat. Simti ca povestea ta curge acum fluent, pentru ca tu, intre timp, ai devenit un abil povestitor pentru care cuvintele iau, in sfarsit, formele cele mai potrivite, desavarsindu-ti lucrarea.

Ajuns in acest punct, cititorului nu ii mai ramane decat sa intre tiptil si pe nebanuite in lumea ta si a povestirilor tale, sa se identifice cu personajele tale si de ce nu, sa se identifice chiar si cu tine, scriitorul.
Pentru ca, nu-i asa, in fiecare bucata literara, fictiva sau nu, exista si o particica de adevar, o particica din tine, o particica mica dar importanta din scriitorul neobosit, frumos si foarte curajos care ai devenit.

Azi a fost una din acele zile

Da, azi chiar a fost una din acele zile, o zi din alea cand, dupa ce ca stai prost cu nervii, se mai gaseste cate unul care sa-ti puna capac definitiv, de ajungi sa te intrebi cu ce naiba ai gresit pe lumea asta de ti se intampla lucruri din astea taman tie. “Oi fi facut eu ceva naspa ieri?” Posibil, ca altfel zau ca nu imi explic de ce a trebuit sa traiesc toate cele ce urmeaza.

Ma duc si io la supermarket sa iau cate ceva de ale gurii, ca tot omu’, nah. N-ai incotro, tre 'sa te mai si hranesti, din cand in cand cel putin. Ma uit dupa ce am nevoie si apoi colectez de la raft cele necesare supravietuirii pentru o scurta perioada de timp, dupa care ma duc la casa sa platesc (cam asta ar fi parcursul firesc atunci cand iesi la cumparaturi, deci si al meu in cazul de fata). 

Tanti cu parul soios si nespalat care se afla in fata mea (si cu creierul deopotriva de naclait dupa cum se va dovedi ulterior) isi aminteste subit ca a uitat sa-si cumpere...o Fanta. Casiera inchisese deja bonul de casa cu ce cumparase pana acum muierea certata cu igiena, dar asta nu parea sa o deranjeze catusi de putin pe clienta hotarata sa ne scoata din minti pe noi, cei aflati la coada. Bonul, dupa cum spuneam, fusese deja inchis, din pacate nu si gura asteia care palavragea de zor cu casiera. Se stiau de dinainte, se pare. Dar nici macar conversatia aflata in plina desfasurare la momentul achitarii primei sarje de produse nu era suficient de “interesanta” incat sa atraga dupa sine renuntarea de buna voie la “pretioasa” sticla de Fanta, asa ca madama ne-a lasat pe toti balta si s-a repezit la raft.

“Iar te duci la tara? Vad ca iti faci aprovizionarea”, o intreaba casierita. Eu, in timpul asta, deja turbam de nervi. Ma grabeam. Aveam numai o ora la dispozitie, o ora in care sa cumpar mancarea si sa o si consum dupa. Dificila misiune, cand ai parte de cate una din astea in fata ta, la casa.

“Baga-ti-ai sticla aia de Fanta pana unde o intra si unde oi vedea cu ochii!!!”, imi zic in gand. Acu' si daca o ziceam cu voce tare probabil ca nu castigam mare lucru, dar macar mai starneam si nervii altora, ai dependentei de bauturi acidulate de exemplu, si nu numai pe ai mei. Pana sa apuc sa imi inchei gandul "ucigas", "diva" se intoarce, victorioasa cu sticla de suc in varf de bat. Dar, taman cand sa o si plateasca, se schimba tura de la casa! Evident, “noua” casiera nu aflase inca de treaba cu bonu’ deja inchis, asa ca incepe si dansa o tirada de intrebari al caror raspuns sa o puna la curent cu situatia de fapt. Si uite asa, ora mea disponibila se prelungeste fara voie si nedefinit.

“Pepsi nu e platit, nu e asa?“ o intreaba casiera numaru’ 2 pe casiera numaru’ 1, aia proaspat venita pe aia abia iesita din tura. Da, ati auzit bine, Pepsi! Duduia in cauza luase si un Pepsi! Dar ii lipsea Fanta, intelegeti? Fara Fanta nu se poate trai, e cam clara treaba. O sa ma gandesc mai bine la asta, in detrimentul altor hapuri pe care le-as putea identifica drept potentiale - dar totusi discutabile - elixire ale vietii vesnice.
Cine-stie, poate asta o fi baut Beligan toata viata de a trait atat, desi ma cam indoiesc. Pe vremea lui nu se inventase inca minunea asta de suculet. Dar totusi nu e exclus sa-si mai fi adaugat vreo cinspe’ ani la buchetul vietii datorita licorii portocalii si fara de egal. 

“Ba da, a platit tot, doamna! DECAT pentru Fanta trebuie sa-i mai incasezi!” zice casiera 1. Mama, dupa ce ca deja bateam din picioare de nerabdare, sa o mai aud si p’asta a fost apogeul momentului, va jur.

 “DOAR, tanti, DOAR!” ii zic ironic, dar evident ca nu ma aude. Nu ma aude nu ca e surda, ci ca replica damei de pica, ah pardon, de Fanta a strapuns aerul inainte ca bietul meu “DOAR”, ratacit intr-un colt si pedepsit incontinuu, sa poata sa scoata si el cornu’ din perna si sa dea o replica.

“DECAT Fanta asta o platesc, restul l-am platit deja!” Ne lamureste definitiv, iremediabil si pe toti madam portocala sintetica.

Deja nu mai gandeam prea limpede. Norocu’ ei a fost ca dupa faza asta s-a carat rapid de la casa, ca numai raspundeam pentru faptele mele ulterioare si sigur ma repezeam la gatul ei daca nu ar fi disparut de pe fata pamantului in urmatoarele 3 minute.

Dar aventura nu se incheie aici! Ajung eu cu sarsanaua de cumparaturi la scara blocului si il vad pe unu’ cu o geanta plina de chestii de bagat prin cutiile postale ale oamenilor.
Suna de zor la interfon, la nimereala, doar-doar s-o gasi vreun fraier sa-i deschida. Si se gaseste de fiecare data, stati linistiti.

“Iar veniti sa ne umpleti cutiile cu maculatura? ii strig aroganta, aflandu-ma inca sub efectul nervilor intinsi la maxim de mai devreme. Eu imi tin interfonu’ oprit din cauza voastra! M-am saturat sa tot sunati numai la mine!" plusez eu, patimasa si incinsa de atatea episoade "hot" traite pe propria piele.

Eu locuiesc la ultimul etaj, ultimul apartament de pe scara, si nu stiu cum se face, da’ parca astia stiu toate detaliile astea, si la numaru’ 36 nimeresc sa sune cel mai des! Asa ca, de la o vreme, m-am decis sa tin interfonul inchis, ca altfel o sa-nnebunesc cu totul.

“Ah, nu doamna, zice nenea cu hartoaga multiplicata de sute de ori si inghesuita intr-o geanta ce gemea mut de la atata greutate. E prima oara cand vin, si io nu aduc reclame din alea de tot primiti Dvs. in cutia postala. Eu vin cu altceva!” isi incearca el, stingher, norocul.

“Si cam cu ce veniti, asa?” imi incerc si io norocul la randul meu, cat sa ma dau curioasa desi nu eram neam.

“Altceva”, zice.

“Altceva, ce? continui eu, hotarata. Ia sa vad”.

Cand ma uit ce avea omu' in traista, tensiunea incepe iara sa-mi joace feste, crescand din nou parca mai vertiginos decat la magazin.
Era un ziar din ala de pocaiti, un fel de „Turnul de veghere“ din ala, dar de la alti pocaiti, ca pe ala il stiu si e tiparit pe hartie din aia de calitate, lucioasa. Asta era o doar fituica, vai mama ei (sau “DECAT” o fituica, asta asa, ca sa fim siguri ca intelege toata lumea inclusiv madamele de mai sus).

Ii mai strig astuia: 

„Bai, nene, sa stii ca sa imprastii din astea e mai rau asa decat daca aduceai reclame. Acum chiar ca m-ai convins sa nu te las inauntru!“ Dar cand dau sa deschid, hop si el sa intre.

„Nu cred ca ne-am inteles, ii mai strig eu, si mai infierbantata de pe acum. Dumneata ramai afara iar eu intru in bloc, intelegi? Sa iti deschida vreo baba daca vrea, eu n-am de gand sa te las! Am boala pe pocaiti, ghinionu‘ tau. Imi ies bube de la voi!“ Si pac ii inchid usa fix in nas.

In sfarsit, ajung acasa. Nici mancare nu-mi mai trebuie dupa asa evenimente memorabile adaugate la activ. 
Dar tocmai cand credeam ca nimic nu se mai putea intampla mai urat de atat si care sa joace bambilici si tontoroiul cu tensiunea mea si asa delicata, linistea imi e din nou tulburata. 

Niste nenici cu veste din alea fosforescente tocmai se apucasera sa dea gauri in asfalt cu picamerul! Exact asta mai lipsea, clar! Ah, si asta se intampla pe la ora 2 la pranz cand, in principiu, ar trebui sa fie liniste pana pe la vreo 5 asa, ca nah, unii poate se mai si odihnesc (ma rog, ma refer aici la principiile alea de toti le au in cap si chiar si scrise pe undeva, dar pe care numai unii le si respecta).

Ei bine, uite ca nici acu‘ n-o sa fie mai liniste, dimpotriva. Nici afara, si nici in capul meu. Din pacate. Sper sa apuc sa ma linistesc cat sa va povestesc si voua si sa ma mai si racoresc nitel.