DOAMNA DIN TRAMVAI

Merg zilnic cu tramvaiul. N-am incotro, eu nu conduc o masina. In schimb, le admir enorm pe consoartele mele soferite, dar le si le invidiez, deopotriva, pentru curajul lor, eu nefiind (inca) in stare “sa iau taurul de coada” si sa dau de carnet.

Drept urmare, trebuie sa ma descurc cu mijloacele de transport in comun asa cum pot. In tramvai, am marele “noroc” sa impart spatiul lung si ingust cu restul calatorilor, probabil la fel de “nesoferi” ca si mine, din varii motive, dizabilitati, sau lehamite fata de circulatul vesnic cu masina “bara la bara” prin Bucuresti. Nu ma plang, cu siguranta m-as plictisi de moarte de la atata singuratate si alienare daca as conduce autoturismul personal, in loc sa fac schimb de virusi si pareri cu colegii de suferinta din serpuitorul mijloc de locomotie!

Mi se intampla, deseori, atunci cand ma aflu in mijloacele de transport public, sa asist la repetabile scene de disperare, in care o “doamna” (nu foarte in etate, de obicei), cum vede ca se elibereaza un scaun, se apuca sa si-l revendice prin diferite mijloace mai mult sau mai putin pacifiste, ca pe un bun personal pierdut si recastigat pe neasteptate. Daca, total intamplator, te nimeresti mai aproape de scaunul proaspat eliberat iar “disperata” se afla undeva, putin mai la departare, poti avea nesperata “bafta” sa te intrebe – pe un ton aproape calm si fara inflexiuni paranoice si paroxistice - cel putin de data asta – daca intentionezi (sau nu??!!) sa iei loc.

Cand te intreaba, o face cu ultima farama de politete ramasa in dotare (sa speram ca mai are resturi pe acasa, pentru binele victimelor ce vor veni), pentru ca, de fapt, in sinea ei, isi doreste cu tot dinadinsul ca tu sa fii cel care refuza sa se aseze, sedus de un val de politete ceva mai tsunamist decat al dumneaei. Acum, daca tu te nimeresti sa fii si nitelus mai tanar, cand te intreaba de intentiile de repauz temporar al propriilor oase, i se citeste in ochi flacara violeta si crescanda a dorintei sale de razbunare in caz ca raspunsul tau e unul pozitiv… Doamne, iarta-ma, cum sa te asezi tu, un june, pe scaunele rezervate pentru batrani sau femei cu copii in brate? Desi ea, "doamna", nu se incadreaza nici la una, si nici la cealalta din cele doua categorii, dar se considera indreptatita - de veacuri - sa ia loc. 


Si-apoi, tu ai oasele inca in crestere, mai bine ramai la verticala ca sa mai iei in inaltime! Nici nu ametesti chiar asa usor si nu esti nici operat… Pentru ca da, aceste individe vor etala, in modul cel mai cabotin si nedemn cu putinta, o mina asiduu schimonosita, pusa optim in valoare si de o durere inchipuita, adaugata drept bonus la intreg show-ul de rigoare. Ba, mai mult, va si schiopata, suficient cat sa te prinzi tu - lesne! - ca ea are probleme cu picioarele si tocmai a suferit a 14 a interventie nereusita la unul din genunchi!

”Vai, maica, cred ca se extinde (problema!) si la celalalt picior…maine-pomaine n-o sa mai pot sa merg deloc, nici macar pana la tramvai!” Lasa, zic in sinea mea si ca o sadica ce sunt, ca poate maine am noroc, cade suferinda la pat si ajung si eu cu nervii intregi la birou, si nu "pe bigudiuri" ca de obicei…

Sa nu uitam, insa, ca asta e cazul fericit in care discuti cu "doamna" ce se zbate in chinuri insuportabile si cazi si la pace! In cazul, mai putin fericit, in care “madama” nu este neaparat si binevoitoare (deh, boala ne inraieste!), la tentativa ta nevinovata de a te aseza, risti sa te trezesti altoit drept in moalele capului, cu acelasi baston in care mai adineaori se sprijinea, cu naduf, impricinata. 


Tu nu ai voie sa fi obosit, tu nu ai voie sa afisezi nicio durere mai putin vizibila cu ochiul liber, care sa te determine, pe buna dreptate, sa iti doresti sa iei un loc! Tu esti tanar si nu te dai batran, desi ai putea. Tu esti tanar si cedezi…Poate cedeaza si scaunul ei pana la urma, si atunci esti razbunat, macar azi...

Maine, insa,  vei fi nevoit sa o iei de la capat. De la capat, dar cu speranta - infima - ca urmatoarea devoratoare de locuri disponibile din tramvai n-o sa mai recurga la vreun “instrument” de sprijin cu care sa se avante in lupta castigatoare de trofee bune de odihnit rarunchii, si pe care sa il  foloseasca si la punerea la respect a tinerilor cu tupeu, certati cu cei sapte ani de-acasa.

NICI LATRATUL NU MAI E CE-A FOST!

In ultima vreme, presa se citeste preponderent online. Pana si cele mai exclusiviste, conservatoare publicatii au ales aceasta forma de prezentare si exprimare din motive usor de banuit…Asta este trend-ul, lumea a devenit din ce in ce mai comoda. Vrea sa aiba totul cat mai la indemana, iar informatia sa fie cat mai lesne de accesat.

Internetul pare sa ofere toate posibilitatile (ca, de altfel, si patria care l-a consacrat, cu aproape doua decenii in urma), reusind sa satisfaca chiar si cele mai exigente (sau simpliste???) gusturi, reusind sa ne monopolizeze tuturor viata din ce in ce mai mult. Internetul a ajuns sa ocupe unul din primele locuri in topul prioritatilor noastre de zi cu zi, daca nu chiar locul fruntas!

Citeam, zilele trecute, concluziile unui studiu recent, care indica faptul ca oamenii pot trai fara hrana sau sex bine mersi, dar fara sa se conecteze zilnic la o retea de socializare nu prea... Sincer, ma asteptam la asa un rezultat, nu pot sa zic ca ma surprinde.

Imi amintesc ca in ’95 s-a lansat un film, celebru la vremea lui, “The Usual Suspects”. N-am vazut filmul spre rusinea mea (A fost prezentat si la Cannes, i s-a facut si multa publicitate, pur si simplu l-am ratat, insa l-am trecut pe lista ca sa il vizionez intr-o buna zi. Multumesc pentru intelegere, cinefili de cariera!), dar mi-au placut la el doua lucruri: 1) In distributie aparea Kevin Spacey, pe care l-am vazut cativa ani mai tarziu in “American Beauty” si mi-a placut enorm si 2) mi s-a parut si foarte inspirata traducerea titlului: “Suspecti de serviciu”, motiv pentru care am si tinut minte povestea filmului, avand legatura, totodata, si cu subiectul despre care vreau sa scriu astazi.

Ei bine, dar nu suspectii sunt cei pe care vreau sa vi-i supun atentiei aici si acum (o las pe altadata), ci o varianta a lor, aceea a asa-zisilor “comentatori  de serviciu” ai mediului virtual, o specie in plina ascensiune mioritica si nu numai. “Comentatori” ar fi, sa zicem, un nume de alint. Eu le-as spune, mai degraba, “latratori”, pentru ca ei cam in sensul asta se manifesta, si nu in ultimul rand se auto denunta precum cainii asmutiti intentionat si umbland in haita (rog bietele patrupede sa ne scuze, dar pana la proba contrarie, oamenii ar trebui sa vorbeasca si nu sa latre, presupunand ca asta face o fiinta "superioara" in majoritatea timpului). Offf, si daca ei, cainii, ar putea vorbi....

A comenta, cred eu, presupune sa ai un subiect pe marginea caruia sa discuti, chiar si in contradictoriu, in baza unor argumente mai mult sau mai putin solide. Personajele la care fac referire sunt un fel de “vanatori-latratori”, niste specimene aflate non-stop la panda, hamesite si in cautare de prada noua si proaspata.

Vesnic nesatui, vampirii net-ului sunt mereu aici si acolo, sunt peste tot. Postezi, in sfarsit, un articol la care muncesti ore bune – chiar zile - sa il scrii, sa te documentezi, sa ii faci corectura, etc. Reusesti chiar sa te lansezi pe platforme online mari si foarte cunoscute, cu trafic zilnic incomensurabil. Apoi, fericit ca ai “prins” prima pagina, te asezi nerabdator in fata calculatorului, asteptand cu sufletul la gura sa apara ei, postacii, comentatorii efervescenti de serviciu, pentru ca de ei nu scapa nimeni indiferent de cat de pregatit, talentat si versat in a inghiti critici ar fi!

Postacii, insa, nici nu te dezamagesc, si nici nu intarzie sa apara. Se ivesc chiar mai multi si simultan, ca ciupercile dupa ploaie. Tu, cititor fervent al rubricii respective, ai inceput deja sa ii cam cunosti pe dumnealor, cei de pe margine. Acum ai sansa vietii sa te comenteze si pe tine, sa te rupa in bucati asa cum au facut-o mai ieri cu domnisoara necajita ce isi lansase, din disperare, povestea nefericirii ei pe net.

Ai ajuns deci, la randul tau, carne de tun, ispitit de tentatia marketarii rapide si facile a blogului tau mai mult sau mai putin literar, dar al tau, deci unic si demn de luat in seama, in ciuda subiectivismului personal ce pe toti ne caracterizeaza intr-o mai mica sau mai mare masura. Uiti, insa, ca pe ei nu prea ii intereseaza defel cat te-ai chinuit tu sa alegi cuvintele cele mai potrivite si sa formulezi frazele ce le mai frumoase. Nici pe deoparte nu ii preocupa astfel de detalii...tehnice. Ei vor, in schimb, subiecte noi si eventual controversate de discutie, pe marginea carora sa se mai  “contreze” cu colegii de breasla, la fel de activi, de plictisiti de viata si de prezenti la raport.

Era, la un moment dat, un postac ce-si spunea “hamham”. Isi facuse singur din acest “nick” un adevarat titlu de noblete, zau asa…Sau “cine se scuza, se acuza”, dupa cum bine zice o vorba din popor. Cum posta careva ceva de bine, de rau sau de ambele (Slava Domnului, macar nu isi dau numele real ca cine stie, poate postacul avea si pile pe la politie si se trezeau cu portretul complet realizat si devenit si disponibil pentru consultarea imediata pe net, spre deliciul lumii navigatoare!), domnul cu pricina se lansa in adevarate “analize”, ale carei metode pana si un economist versat s-ar putea simti tentat sa si le insuseasca.

O data ”analiza” lansata de “hamham”, divina doamna (domnisoara??!!) “lorelai” intra si ea in scena, aducand completari sau, dimpotriva, intrand intr-o polemica ce se anunta savuroasa si plina de imprevizibil. Se mai gaseste, apoi, si cate o doamna in etate care sa ii urecheze nitel pe astia mai tineri si cu gura cam mare. Nici preotii nu se lasa mai prejos si intervin si dansii in dialog, dar sunt imediat pusi la punct de catre “jandarmii de serviciu”, gata oricand sa apere mediul virtual de elementele sale potential perturbatoare.

Stiu, exista libertatea de exprimare. Acum oricine se poate exprima oriunde, oricum si oricand. Cum spuneam si intr-un articol anterior, sunt de acord si pot accepta orice forma de adresare catre publicul larg (chiar si una aflata la limita trivialitatii) daca mesajul transmis imi spune ceva, imi ridica vreo antena pe care sa o orientez catre taramurile curiozitatii si aviditatii sale inexorabile.

Dar daca, in loc de asta, doar alegem sa criticam, sa spulberam ce spun altii si sa lansam pure atacuri virulente la persoana, care mai e sensul, care e de fapt scopul unui astfel de demers? De ce sa pierdem atata timp pretios aruncand cu pietre si dand cu bata in balta, in loc sa ne canalizam energia catre activitati cu adevarat constructive, cu efecte reale si benefice, net superioare blamatului si boicotului pe web si la ordinea zilei?

Inchei cu pleiada-mi de intrebari retorice “de serviciu”, in speranta ca cei asemeni mie, care au fost victimele unor astfel de actiuni, se vor simti, daca nu razbunati, macar impacati la gandul ca cineva le-a intuit dar si sustinut, in acelas timp, punctul de vedere. Si asta, unde in alta parte, daca nu in inepuizabilul si neobositul mediu online, acelasi mediu in care au fost striviti fara voie sub bocancul "bolsevic", ca niste bieti gandaci de bucatarie indezirabili, de care cu greu mai scapi odata ce te-ai pricopsit cu cateva exemplare, suficient cat sa se inmulteasca, de acum, cu nemiluita.

Pentru copilul meu nenăscut

Heruvim purpuriu cu ochii de pluș coborât în palma-mi târzie,
Nu caut să mă reîncarnez în suflete reci, 
Nu mai vreau să mă afund în colbul mărunt,

În ploaia de gheață cazută sub streașina universului fraged de sticlă…

Aș vrea să mă cobori în cavernă de ființă-pandoră, 

Să oprești ciclul vieților fatidic curgânde.
Dă, Doamne, să pot auzi pulsul temător și angelic, scâncetul îndrăzneț și țipătul cald ca de miere
Dă-mi pace, atât cât să mă adap din vena și seva-i de sfânt neînceput, să nasc pui de lumină…

Unei mame

Minune răsarită din claustrofobe mirări
Dulcinee cu nume de înger și chip de madonă 
Îngenunchiată ești pe stropi de lumină
Așteptarea-ți-e irepetabilă, bătăile inimii straine sunt altora dar veșnice ție.

Toate visele vor colinda căile nepromise si neîncepute
Te vor atinge diademe de copil,
Obrazul de lume și apa de vers.

Despărțire

Uneori zborul unei păsări se sfărâmă în zale alergând slute păreri
Clopotul inimii blănde nu mai răzbate pe culmi.
Uităm să dezlegăm taina rătăcirii noastre diverse și mute
Scrijelind virtuos slova amorului înscris în cupole de rime.

Aruncăm chemări peste trup, ucidem glezne de stea
Ne lepadăm de sărutul nașterilor dezlănțuite în cuiburi de mierle.

Nu mai visăm la povara de lacrimi parfumate și mii
Limba maternă a sufletului neînceput se descrie subtil
Dospind în scoarța de veac încins în dulcele-mi strigăt.

Interior - văzut și nevăzut -

Începuturi dulci de nerăbdare verde
Plutesc pe un cer migdalat, suspendat de blânde viori,
Îți amintești când sub malul ochilor ne piteam?
Mă întrebai de forme, sorbeai din vena clipei de argint,
Mâinile frânte în zbateri amurgice recompuneau misterul.
Apleacă-ți stângul felin, topește frica
Acelei adieri de zăpezi reflectând miraculos
Lumina unghiului
Revers

Amantul meu, Parisul

-        - Mami, asta din poza e turnul Eiffel? ma intreaba Rares, fi-miu cel mare, privind la poza de pe desktop.

-          - Da, mami, ii raspund zambind, el e.

Da, pana si Rares stie ca ador Parisul. Probabil stie si Codrin (fi-miu cel mic), dar inca n-a adus vorba.

Privesc mai pe indelete la poza, si bineinteles, cad pe ganduri. Ma apuca, asa, o nostalgie pariziana cand imi aduc aminte de plimbarea pe aleile din jurul lui Tour Eiffel, care a insemnat, practic, primul meu rendez-vous cu Parisul, prima mea partida de amor cu cel care avea sa devina amantul meu pe viata.

Cred ca iubesc Parisul dintodeauna. Pornind de la ce am citit despre el si cu el, de la povestirile “la cald” ale francezilor sau ale altora care au impartasit experiente de tot felul cu francezii sau frantuzoaicele, am inceput sa il indragesc si sa devin din ce in ce mai nerabdatoare sa stau la taclale cu el, sa imi doresc sa il cunosc cat mai in amanunt si cat mai profund.

Pe viu si in persoana am reusit sa il cunosc insa abia acum 2 ani, cand mama, care stia si ea de pasiunea mea pentru el de si dorinta mea nebuna de a-l vizita si descoperi, mi-a facut cadou o excursie la Paris. Implineam 35 de ani si probabil ca s-a gandit ca ma va paste in curand criza varstei mijlocii, si e mai bine sa o tratam din pripa.

Si uite asa, mi-am invins frica de avion, am decolat si  aterizat deopotriva cu succes pe celebrul Charles de Gaulles sau Roissy, cum i se mai zice (am aflat asta de la un ghiseu de informatii din centrul Parisului, unde mama ma tot inghioldea sa intreb in franceza daca aeroportul Ch. De Gaulles e tot una cu Roissy, ca aveam eu  dilema asta).

Aeroportul e imens. Iti cam sta ceasul de uimire, mai ales cand te gandesti la al nostru Otopeni, si invariabil te apuca sa faci comparatii, sta in firea omului! Cand vezi acolo tabelele alea interminabile de plecari si sosiri, te cam bate un gand sa te reimbarci spre Cancun de exemplu, in Mexic. Pe mine asta m-ar fi tentat sa va spun sincer, dar am preferat, cel putin momentan, sa raman la Paris.

Bine, eu mai vazusem si aeroportul din Atlanta, SUA, cunoscut drept “hub” (punct de legatura cu multe alte destinatii si rute de zbor) in State. Asta se intampla in ’99. Ma gandeam, pe vremea aia, ca numai acolo poate exista ceva atat de mare. Ei bine, uite ca si Franta se poate mandri cu un aeroport pe masura celor de peste ocean, asta si pentru ca Parisul este si el un hub pentru restul lumii.

Dupa ce imi revin nitel din uimirea datorata dimensiunilor impunatoare ale Generalului, incerc sa ma orientez cat de cat in spatiu. Aveam indicatii clare si pretioase de la mama, care e ghid international si care a vazut Parisul cam de cate ori am vazut eu Piata 1 Mai. Si cum acolo am serviciul, e limpede cine iese in castig din povestea asta.

Ma iau, deci, dupa notitele facute impreuna cu mama dar nu numai, aleg sa recurg si la fler. Cineva spunea ca ma descurc bine prin aeroporturi nu si prin gari, din pacate. Oricum o sa ma descurc si de data asta (trebuie, nu de alta), iar cu trenurile nu prea am treaba.

Incep sa caut statia de metrou a RER. RER este metroul regional care strabate Parisul dar si suburbiile sale. Costa mai mult decat metroul citadin (care nu circula in exterior, si nu trece de celebrele porti (Portes), granitele catre banlieues (periferia Parisului, suburbiile). Oricum, cu RER-ul sigur iesi mai bine decat daca ai lua taxiul (adica  sa te “usurezi” de vreo 50 de euro, cu care mai bine iti achizitionezi o camasa de la GAP!)

E adevarat, drumul cu metroul regional dureaza vreo 2 ore, dar e foarte placut. Treci prin tot felul de localitati, unele dragute, cu case frumoase si ingrijite (care arata toate cam la fel fiind construite dupa un anumit tipic arhitectural si coloristic cu noima, nu ca la noi unde vezi o casa roz, o alta alaturi verde, basca si de vreo 2-3 ori mai inalta si mai lata decat cea a vecinului de peste gard). Trec apoi si prin localitati mai putin curatele, dar, pana la urma, toate orasele foarte mari au si astfel de zone adiacente, mai putin placute ochiului.

Mi se deruleaza prin fata ochilor tot felul de asezari omenesti: cartiere cochete, dichisite, elegante, dar si unele saracacioase si destul de triste. Asa e Parisul. Un paradox. E si da si nu, e si mult si putin, e si tot si nimic, dar si acel nimic inseamna ceva, daca ma intelegeti, e totusi un nimic parizian,nu asa, orisicum!

Ajung, in sfarsit, in Paris. Scot repede din geanta harta metroului pentru ca trebuie sa schimb linia. 1, 2,3, 6. Liniile, rutele sunt numerotate de la 1 la 14 si sunt reprezentate prin culori diferite. N-ai cum sa te ratacesti nici daca-ai vrea. Peste tot nu vezi decat indicatoare incotro sa o apuci. Simplu, simplu de tot. Metroul parizian e incredibil de bine organizat si de accesibil. Si in plus, poti sa ajungi oriunde si asta si suficient de rapid. Poti traversa orasul in vreo 45 de minute. Incercati asta cu masina si va garantez eu ca n-o sa va iasa, nici in Paris, si ca de altfel nici in Bucuresti (cam asta ar fi singura legatura intre marele Paris si mai liliputanul sau fratior)!

Schimb metroul si ajung cu bine la destinatie. Undeva in centru, aproape de le Tour cel atat de celebru.

Hotelul e o cladire extrem de ingusta. Camera e minuscula, abia de are loc un pat si tu in el, cel mult. Cand deschzi usa de la baie, lovesti, invariabil, patul. Ca sa zic asa, nimeresti din lac direct in put, pardon, pat. Dar nu conteaza. Sunt la Paris.

Imi trag putin sufletul si imi fac in minte planul de unde sa incep si cu ce. Aleg, evident, Turnul, ca e destul de aproape si nu m-as aventura din prima cine stie pe unde. Diseara, inainte sa ma culc, imi voi face planurile de batalie si cucerire de noi metereze pentru zilele urmatoare. O sa ma documentez cu tot ce trebuie, o sa imi notez, sa imi umplu geanta cu informatii pretioase si pe masura de utile. E mai safe, zic, doar filmul “Un American la Paris” nu putea sa nu aiba urmasi de nadejde!

Ies in oras in sfarsit. Sunt atat de fericita ca sunt acolo! Nu va puteti inchipui! Savurez fiecare straduta, casuta, alee, fiecare magazin! Pozez totul, zambesc, topai, alerg…Dar fac toate astea tot cu harta-n mana pentru ca sunt mai precauta de fel, chiar prea precauta uneori, as adauga eu.

Cand apare Turnul in zare, mi se taie picioarele de emotie. Il pozez din lateral, fata, spate, de dedesubt. Probabil l-as poza si din inaltul cerului, dar nu am un balon cu aer cald care sa ma propage pe verticala si suficient de sus cat sa iasa bine poza si sa si convinga privitorii ulteriori.

Prefer sa nu urc, totusi, in Turn. Nu azi, poate altadata. E coada mare si pierd timp pretios. Mai degraba, ma plimb pe aleile parcului din jur, respir aer parizian autentic. De undeva, din lateral, se aude cantand un cor de englezi, americani ceva. Lumea sta pe scaune comod si asculta. E linistitor, cazi pe ganduri, visezi. Afara e foarte cald, chiar neasteptat de cald pentru un Paris in luna lui august. Stiu, pare surprinzator pentru noi, dar in Paris nu e foarte cald in august. Doamnele si domnisoarele nu pleaca dimineata de acasa fara o jacheta pe umeri sau pe brat, depinde cum o cere vremea.

Dupa vreo cateva ore, epuizata de zbor, plimbari si canicula, ma retrag intr-un bistro cu scaunele si mesele asezate catre strada, si comand un confit du canard care va spun, este delicios. Merge si o bere, deci o comand si p’asta, cu pofta si nerabdare.

In zilele care au urmat, am incercat sa inspir pe nas, gura si prin porii excitati de curiozitate cat mai mult Paris. Cat mai mult posibil, si daca se poate, sa nu mai expir defel. Era asa, ca o noapte de dragoste plina de pasiune, in care cu cat dai si primesti mai mult, cu atat simti mai multa nevoie si mai multa dorinta sa continui, in ciuda faptului ca te cam lasa puterile, si nici trupul nu prea mai raspunde la comenzi. Cine iubeste si e iubit cu siguranta a prins idea, nu mai insist.

Am vizitat apoi Musee d’Orsay (am un cult pentru (post)impresionisti, nu il puteam rata defel!) Muzeul este, de fapt, o veche gara. In fata autoportretului lui Van Gogh, aflat la niciun metru de mine, am plans. E pictorul meu preferat! Il vazusem si la Amsterdam dar nu conteaza, oricum plangi in fata unui Van Gogh autentic. Nu ai cum sa nu plangi, poate doar daca esti de fier. Si eu, cel putin, nu sunt, slava Domnului.

La fel, un Renoir, inalt cat doi oameni pusi unul peste altul, m-a lasat muta de uimire…Trupuri unduindu-se intr-un dans sublim…Parca si auzeam muzica in urechi…

Merg mai departe si privesc adanc in ochii femeilor lui Modigliani…Port chiar si o conversatie in minte cu ele, cu acele femei oachese si cu acel je ne sais quoi in privire.

Nu ratez nici L’orangerie, “ce batiment la bas”, dupa cum imi indica un comerciant din gradinile Tuileries. Muzeul fost inchis destul de mult timp, si aici ma refer la accesul la celebrii nuferi ai lui Monet. Cateva sali cu peretii captusiti cu tablourile lui, cu nuferii lui…Puteai lua loc in mijloc, pe banchete, si sa privesti la ei o zi intreaga daca voiai. Eu insa am zabovit doar putin, preocupata fiind de cat de multe  imi mai ramasesera de vazut. Pun pe lista repede ceva de aprofundat pentru data viitoare.

Va spuneam de Tuileries. Parisul are multe parcuri, enorm de mult spatiu verde, statui, flori de tot felul. Nu le poti reda in cuvinte. Nici nu ar trebui, pentru ca ar fi o crima. Trebuie sa mergi sa vezi. Sa te convingi cu ochii tai ca intr-un oras atat de mare pot exista astfel de oaze de relaxare si frumusete absoluta. Place de Vosges (cu locuintele lui Victor Hugo, Alphonse Daudet sau Theophile Gautier), les jardins du Luxembourg te vor lasa fara glas si fara de suflu. La propriu. 

Cand am vizitat gradinile Luxembourg, am avut norocul sa ascult un concert live Chopin. Si iar am plans. Asa imi inchipui eu ca este in rai. Momentul Chopin rasunand deasupra gradinilor Luxembourg si completandu-le splendoarea printr-un cantec sublim. Alte comentarii ar fi de prisos. Va invit sa veniti sa vedeti si sa si ascultati cu putin noroc, daca n-ati facut-o deja, si atunci o sa intelegeti de ce “bat atat apa in piua” cu Parisul si ale sale comori inestimabile ce abia asteapta sa fie descoperite!

Va spuneam ca nu am urcat in turnul Eiffel. Am preferat, in schimb, sa urc pe L’arc de Triomphe. Panorama este senzationala, totala. Le Louvre, Montmartre cu a sa Sacre Coeur, Champs Elysees si La Defense, cartierul nou financiar. Totul imi apartinea. Puteam sa intind mana si sa strang, tot ce vedeam si respiram, in pumni. Ca si cum Parisul ar fi fost doar o bucata de hartie, o vedere pe care o strecori  pe sest in buzunar si fugi cu ea, uitandu-te mereu peste urmar sa vezi daca nu te-a observat careva, nu ca sa te certe, ci mai degraba ca sa te imite, invidios pe jocul tau solitar si atat de nastrusnic!

Spunea cineva ca, atunci cand aterizezi la Paris, primul gand care iti vine in minte este ca vizitezi un oras plin de cultura. Poate fi asta, dar poate fi, foarte bine, si altceva.

Parisul e romantic, erotic, pervers, gol, plin, vulgar, elegant. Parisul e mirosul de ambra al negrilor si amprenta magrebienilor pe care ii intalnesti la tot pasul. Tot Parisul iti arunca, peste batrana Sena, excentricul Pod Alexandru III sau te indeamna la o croaziera, ori te momeste sa cumperi carti vechi de la buchinisti sau viniluri originale. In Paris, poti alege sa fii orice, sau chiar sa fii acum ceva, si peste o clipa sa te schimbi, prada ispitelor ivite in drum la tot pasul, pe nesimtite. Poti sa privesti la pictorii din Place de Tartre sau sa trisezi nitel, dand o fuga pana la Moulin Rouge, ori sa tragi cu ochiul la "madamele" din Pigalle.

Eu zic nu ratati nici o plimbare prin Le Marais, cochetul cartier central al gay-lor bancheri parizieni. Stati linistiti, nu se “da” nimeni la voi. Mamici cu copii in carucioare se plimba si ele pe acolo. Nu risti sa te “agate” nimeni. Amorurile interzise in teorie se consuma doar in intimitatea unor apartamente de lux, al carui pret de inchiriat poate ajunge la ametitorul pret de 10.000 de euro /metro patrat.

In loc de incheiere, va mai spun doar ca iubesc acest oras si tot acest iures al sau, acest spectacol fara de sfarsit. Iubesc Parisul si stiu ca si el mai iubeste la fel pe mine. E acel amant ce nu te inseala niciodata, dezvaluindu-ti-se pe dinaintea ochilor mereu surprinzator, mereu neobosit, mereu unic.

Iar eu sunt acea amanta care nu il va dezamagi nici ea vreodata, vrajita de farmecul sau inconfundabil, si care va cauta sa i se bage in propriul asternut ori de cate ori va avea ocazia. Si voi mai cere, poate, pe langa noaptea de amor nebun cu el, si un pahar de vin rose pe care sa-l beau in cinstea lui, mon cher amant, Le Paris.