Malleriada de a doua zi

Va suna cunoscut cuvantul asta, "malleriada"?  Da, nu va inselati. Suna a "mineriada" si la propriu, si la figurat, din pacate. E drept, din goana prin mall n-a murit inca nimeni, sau nu sunt eu la zi cu stirile, desi asta chiar e imposibil.

Mallomania e o boala grea si contagioasa. E de ajuns sa iti stranute un malloman in nas, si gata esti, nici aspirina saracului nu te mai vindeca. Eu am avut bafta sa inhalez niste stropi infectati si iata-ma si pe mine gata sa cuceresc cel mai mare, un mare mall din Bucuresti.

Da, stiu, e convenabil sa stai post factum si sa analizezi cum s-au desfasurat ostilitatile in teren. Cand razboiul e in toi lupti ca n-ai incotro, desi, repet, eu nu stiu sa fi murit - cu adevarat - careva din shoppingareala, dar sigur nici mult nu mai avea. Dupa ce s-a terminat batalia, si evident daca n-ai murit, stai si povestesti mama ce mi s-a intamplat mie, razand sau plangand, depinde in ce nota alegi sa transpui eveninmentele.

Si daca, totusi, se moare din boala asta, ma intreb cum ar fi sunat necrologul unei domnisoare ucise de talpa de bocanc misogina aterizata in plina figura. Hai ca de fapt nici nu vreau sa stiu, nu sunt curioasa, sau acum nu mai sunt, sunt prea obosita dupa asa o lupta. Ieri inca eram curioasa, da, ieri, ieri cand cretinoida mea de inspiratie mi-a jucat feste si m-a trimis sa fac shopping la mall.

Si io, fraiera, am ascultat de vocea mea interioara ragusita, ca sa nu zic altfel, si m-am dus. 

Am ajuns la mall gen dupa ora de deschidere, pe la unspe, cu catel, purcel, plod, iubit si mama cu ramele ei Dior cu tot. Da, mama zice ca isi cumpara ochelari care ii vin bine, firma nu conteaza. Eu m-am gandit chiar sa ii propun sa incerce si ceva marca Star Wars. E pacat, cine stie ce lentile foarte eficiente in forma de nava spatiala or fi lansat astia in urma succesului fulminant obtinut cu filmul in care moare Harrison Ford, sotu' lui Ally Mc Beal aia funny si mult mai tanara. 

Ca sa revin la povestea mea nedemna de a fi povestita (desi e necesar sa mai facem si haz de necaz din cand in cand) ne urcaram cu totii in masina deloc de fite datand din anul de gratie 2007...cred (iubi, please confirm) si porniram inspre mall-ul al carui nume incepe cu A de la AFI, sau cu A de a A FI, adica a fi tampiti ca am avut asa o idee proasta de petrecere a timpului liber si putin acordat de sarbatori.

Malleriada de a doua zi de dupa Craciun a fost clar o idee proasta, au aratat la televizor ce aglomeratie era si mi-au zis si colegii. 

Bine, pastila de a doua zi functioneaza daca o iei chiar a doua zi. Ei, si el, mallul, a inghitit pastila si nu s-a strambat, dar tot a ramas gravid, saracul. Si s-a ales, in schimb, nea molu' cu noi, fraierii, dar niste fraieri hotarati sa se inhame la o plimbare neverosimila pe Champs Elysees, in detrimentul uneia mult mai tentanta prin parcurile scaldate in soare si pline de ghiocei surprinsi.

Va intrebati, poate, ce dracu am cautat eu la mall taman in perioada asta, cand cadourile evident ca n-au fost destule, n-au placut sau n-au nimerit marimea? Bai, fato, tu chiar nu stiai cum e la mall cand e lumea libera? Ei, nu stiam...Ba stiam, dar am sperat si io ca atatia altii care au luat teapa ca si mine si o data cu mine ca poate s-a saturat romanu' de atata dus la cumparaturi non-stop, deci si de Craciun si post Craciun si de ante Craciun si de viitor si de trecut Craciun!

De fapt, la mall nu cautam mai nimic substantial, sau ma rog, imi cautam o geaca, na, ca am auzit ca se duce caldura si ne intoarcem la vechile metehne hibernale. Ah, si mai incercam sa fac si un
buy-back la un ifon. E acolo e un magazin stupid care are in titulatura ceva cu style si ceva legaturi cu marul muscat si ispititor, desi n-are nicio treaba cosmelia bengoasa in discutie nici cu stilul si nici cu ifoanele, cu I de la stii voi ce.

Buy-back nu facui, dar facui in loc niscaiva crize de nervi in cautarea gecii model full moon 2020. Cum ce treaba am eu cu imbracamintea viitorului?

Pai a ajuns atat de greu sa imi gasesc ceva in materie care sa imi vina si bine, care sa si arate si cat de cat decent, si care nici sa nu coste cat juma' din salariu, incat am inceput sa cred ca e mai la indemana sa gasesc de cumparat imbracaminte spatiala din aia inca nedescoperita, neinventata sau neconceputa pana ieri. Pare, de departe, mult mai simplu.

Drept urmare, in cautarea gecii perfecte, intraram noi, toata gradinita cu carucior cu tot intr-un magazin de haine, unul caruia ii expirase timpul (pour les connaisseurs, da, stiti voi la care ma refer?!) unde dadui peste niste geci relativ simpatice. 

Cum io nu sunt asa chiar asa de silfida - "lunga, slaba si zaluda, botezand natura uda" nu e chiar caracterizarea mea fizica super realista, mai degraba aia suprarealista :D (dar am pastrat "manunchiul de ciumafai", deci aviz amatorilor!) - geaca pe care pusesem ochii nu m-a nimerit si nicio pe ea, ca ea era prea stramta si io prea nehotarata si frustrata ca tot n-o sa pot sa renunt la piftie diseara. 

Dar geaca cu pricina era chiar simpaticuta, asa ca am perseverat in naivitatea mea, ca sa nu zic altfel, sperand ca voi gasi un exemplar si pe masura mea. Cum un asa exemplar era imposibil de identificat la raft - deci la vedere - si manata totodata de forta nestavilita a dorintei de a-mi achizitiona "harnasamentul" ideal, o intrebai si io pe tanti consiliera de vanzari (nu, nu se mai numeste vanzatoare, expiratilor si retarzilor care sunteti, acum se numesc consiliere retail, mama voastra de suckeri imbecili si needucati ce sunteti!), o intrebai, zic, daca nu cumva exista in depozit, in spate si ascunsa vederii mele mioape, vreo gecuta mai ampla, asa, cu o marime mai mare cum ar veni. 

Fatuca abordata si experta in retail mai era si gravida (o fi ratat pastila de a doua zi?). Dupa ce ca habar n-avea pe ce lume e ea insasi si nici de unde a aterizat ea fix pe pamant printre noi, muritorii incapabili de intelegere si acceptare, s-a gandit sa mai faca si plozi perfecti asa ca ea. Vorba' ceea: Mama prostilor e mereu gravida.

- Avem DECAT o marime, zumzaie ametitor albinuta-consiliera-de-vanzari-ratate-si-viitoare-mamica incapabila sa isi creasca copilul din lipsa de timp (vorbea la telefon non-stop). Va trebui, in schimb, sa-si intretina si sa-si hraneasca propriul telefon mobil in detrimentul copilului din dotare. Frate, pana la urma si tamaguchi traia pana i se termina bateria, ce daca mai uitai sa ii bagi biberonu' in gura.
Nu-i bai, daca i-ai pus duracell, obectu' merge si se si alimenteaza singur cu strictul necesar.

- DECAT o marime aveti? zice si iubi, incitat de vraja ineptiei deslusite si debitate de pitzi-mami pe post de oac-oac (sa ma scuze broscutele care imi sunt chiar simpatice, by the way).

Intelegand in like a second cu cine am de a face, am preferat sa o las pe tanti intr-ale ei vanzari de top si sa ies afara, purtandu-ma tipic mioritic, adica renuntand dupa primul esec previzibil.

Dar mama, ei bine, cu mama e altceva, mama nu a renuntat asa usor. Nici nu avea acum, ca la ea shoppingu' se face DECAT la galeriile La Fayette (nu, nu alea din Paris, si io tot de alea stiam) ci alea din Biaritz, in puii mei, si acolo consilierul e pe bune, cica. Mi-a zis mie, odata, un francez ca la Biaritz e locul ideal de vacanta, ca acolo e "patria" francezilor bogati si cu multe zile libere primite de dinainte de Hollande.

Oricum, Biaritz-ul e la mama dracu si zici ca daca te hotarasti sa te duci pana acolo iti mai trec nervii. Ei bine, de data asta, mama nu a ales sa viziteze perla turismului francez ca de obicei, ci a preferat sa ramana loco pentru cumparaturi la mallul de militari, ca sa se certe si nu ca sa cumpere, ca oricum stia din start ca n-are nicio sansa in sensul asta, dar de ce nu? 

Mama, ramasa in zona cum spuneam, si-a oprit cu ea si cheful consacrat de harta si practicat frecvent, al carui scop unic declarat il reprezinta repunerea in drepturi a tuturor consumatorilor romani in frunte cu mine, prostii aia care tac si inghit in loc sa faca reclamatie (bine, nici daca faci nu obtii mai nimic, dar macar te consolezi cu faptul ca ai incercat).

Si a stat mama vreo juma' de ora ca sa termine tot ce mai avea de zis lu' tantica de la magazin, pe cand io am iesit sa o astept afara, e drept, putin ingrijorata ca mama o sa puna prea mult "suflet" si ca e posibil sa iasa cu scantei, si chiar nu as fi vrut sa ii se faca rau celei mai cool mame-cu-rame-Dior-care-chiar-ii-vin-si-bine.

Cu mama a fost pana la urma OK. Despre partea adversa nu stiu ce sa zic, ce s-a intamplat cu interlocutoarea dupa tete-a-tete-ul avut cu ma mere va ramane un mister de-a pururea (e clar ca mama o sa zica ca e bine mersi si ca n-a patit nimic). Oricum, inclin sa cred ca a fost bine si cu ea intr-un final. N-am auzit nici tipete si nici interjectii nelalocul lor dupa neplanuita "altercatie". 

Tot ce a reusit sa obtina mama, insa, dupa a fost o imagine jpg pe tel cu o hartie rupta dintr-un caiet de matematica cu numele "criminalei".

- Tu chiar crezi ca asa o cheama, mama? Intreb, cu voce joasa, ca sa nu o enervez si mai rau.

- Ei, macar m-am racorit, zice. Am speriat-o nitel.

"Oare?" imi zic in gand. O doare la basca, data viitoare o sa faca la fel, doar exerseaza zilnic. E tanara si are timp. O sa se descurce bine si la scoala la sedintele cu parintii, are atitudine cum s-ar zice, iar la gramatica exceleaza, deci e bine, norocoasa naibii!

E adevarat ca dupa experienta efervescenta de la magazinul cu timpul expirat, suspendat sau whatever, imi cam pierise cheful de cautat geci. Am continuat, totusi, si asta s-a dovedit a fi decizie buna, singura de altfel pe ziua de ieri. Am reusit sa gasesc o geaca rezonabila, dar numai dupa vreo 4 ore de cautari intense si scuipat shopperi ca sa ii tin cat de cat la distanta, nu de alta.

Cu ce pret mi-am gasit geaca aia, ati prins ideea deja. Toata omenirea din comunele si satele din jurul Bucurestiului si nu numai pareau ca vor si ei o geaca ca si mine, sau mai multe, sau alte cadouri pentru ei, pentru Stefani si Stefane, sau pentru Sfantul Duh, in prima, a doua si a treia zi de Craciun! Doamne, ce zi, am ajuns epuizata acasa si fara pic de saliva in gura, ca blestemele le terminasem deja de la iesirea din parcare.

De mancat la mall n-am mancat nimic (ca sigur sinteti curiosi sa aflati daca am fost romanca pana la capat si daca am bagat si niste fast food, acum, ca aveam si geaca noua ;)), ca doar are si cheeseburger-ul mandria lui, nu se lasa mancat asa, de oricine. Nici cafea n-am mai vrut. Imi era sila sa o beau cu vreunul sau vreuna suflandu-mi direct in ceafa. 

Doar mersul romanilor la mall inseamna turism, frustrare si entertainment, zice unu' mai dastept ca noi. Gresit: entertainment-ul ori ori n-a existat, ori s-a terminat exact in fata mea si nu mai aprovizioneaza astia pana dupa anul nou, cel putin asa cred.

Asa ca, poate, data viitoare o sa beau si cafeaua aia care arata dragut si mirosea bine si care chiar merita si o sa ma si distrez, culmea! (Mama, bebe ramane la tine, ne-am inteles, nu te mai iau la mall, ca te certi). 

De data asta fost prea mult, chiar si pentru una care isi face cumparaturile mai mult local, ca la Londra e prea scump.

Hai va pup,

M

Taramul nimanui

"Stimati calatori, va rugam sa va indepartati de la marginea peronului!", ne indeamna calm, dar totodata cu fermitate mecanicul de tren de la metrou.

Din pacate, tonul cald al mecanicului nu pare sa aiba vreun efect. Invariabil si previzibil, calatorii sunt, si de aceasta, data la fel de grabiti si de inconstienti, asa cum sunt in fiecare dimineata dupa ora 8.

Nemultumirile de zi cu zi au dezvoltat in oameni un mod de supravietuire impenetrant, ce nu lasa loc de concesii, corectii sau acceptari neconforme cu lumea lor, a acelora care iau zilnic metroul ca sa ajunga la servici: Niciodata metroul nu circula suficient de des, peroanele sunt pline de ochi de corporatisti metodici doar la locul de munca. Restul e inconstienta in forma sa cea mai pura: Ce rost mai au toate task-urile de peste zi, daca nu se stie daca mai apuci orele de program? Culmea, inconstienta asta matinala chiar te poate ucide si s-ar putea sa o fi apucat-o deja pe "ultimul drum" fara sa iti dai seama, asta daca nu te duce capu' sa fii nitel atent.

"Stimati calatori, viata e prea frumoasa ca sa o petreceti atarnati de un tren!", isi incearca mecanicul din nou norocul, de data asta pe un ton ceva mai inflacarat, apeland si la niscaiva umor. 

Succes total, cel putin din perspectiva calitatii glumei. Toate chipurile gri, abatute, apasate de inefabilele greutati zilnice se transforma instant si intr-un mod miraculos in ceva cu totul nou. Zambetul isi face loc pe fetele impasibile cufundate in e-book-uri, telefoane si carti reale cu foi si pagini. Apoi zambetul devine, cu pasi repezi, un adevarat hohot de ras clocotitor. Rumoarea veseliei si hlizelile crescande invadeaza vagoanele si asa gemande de calatori si aer irespirabil ca de sauna.

Gluma, am spus, e una buna, are si un alt efect pe langa amuzamentul declansat in faza initiala a lansarii apelului. Calatorii din metrou rad acum, cei aflati pe peron rad si ei la randul lor in timp ce se indeparteaza ascultatori de la marginea peronului...

Reusita este deplina, mesajul a fost receptionat, lumea reactioneaza la indemnurile mecanicului. Nu mai e nimeni agatat de tren, inca un metrou reuseste sa plece fara sa omoare pe nimeni, cel putin pe cei care nu cauta, de bunavoie, “obstescul sfarsit”.

Metroul asta a fost unul norocos, insa. Oamenii se tineau scai de el pana cand o gluma bine plasata a taiat cordonul ombilical, corect si la timp. Dar ce ne facem cu restul de atarnari carora le cedam neconditionat si de care nu ne detasam nici macar in gluma? 

Gasim cate un obiect, un job, sau chiar cate un partener/o partenera de care sa ne "lipim" cu totul, trup si suflet. Cream un asa-zis tot, un mar cu doua jumatati perfecte ce isi gaseste in sfarsit perechea ratacita prin lume...

Dar de ce ar avea nevoie intregul sa se imparta in jumatati? Nu este fiecare dintre noi un intreg care nu are nevoie de nicio o alta bucatica - jumatatea partasa, sau sfert, sau ce o mai fi ea - ca sa se desfasoare? De ce nu poate cauta un tot un alt tot caruia sa i se alature si cu care sa faca, cu adevarat, o echipa si o casa bune?

Mereu ne credem incompleti, neimpliniti si singuri. Cautam in celalalt un ceva ce pare ca ne lipseste. Si aparent, gasim acel ceva, dar apoi o luam de la capat cu cautarea absolutului, supremului.

Pentru ca, nu-i asa, niciodata nu putem avea totul, desi, culmea, toata viata suntem in cautare de particele de perfectiune, de farame de speranta...

Ritmul vietii e din ce in ce mai alert, cautarea fericirii depline a devenit o adevarata cursa de formula 1, la care daca ratezi startul si iti ia semenul "fata" te simti trist, te simti slab, te simti invins. Nu ne invata unele reclame TV ca locul 2 nu conteaza? Mesajul lor e clar: Unde exista o competitie in derulare, numarul 2 nu exista.

Competitia permanenta e un alt efect al vanatorii de himere. Alergi dupa "minuni" uitandu-te insa mereu peste umar sa verifici daca nu cumva vei fi prins din urma si intrecut. Te uiti in stanga, te uiti in dreapta, si daca ai noroc, reusesti sa termini cursa pe primul loc.

Daca nu ai atata noroc, ori ajungi printre ultimii, ori, si mai rau, te impiedici si cazi. Si acum, fie mai poti sa te ridici pentru ca ai vointa si/sau poti inca fizic, fie ramai cazut la pamant, rapus de imposibilitatea de a invinge...

Si ce se intampla odata ce ai ramas acolo jos, inert si infrant? Cred ca nu se intampla nimic special. Esti doar un alt individ care a incercat (pentru a cata oara?) sa atinga cerul si a ratat...

Dar cel care trece primul linia de sosire, invingatorul, campionul, el, oare, cu ce se alege? A putut el sa atinga cerul, luna, stelele, infinitul cu trupul, cu sufletul, intr-un cuvant cu totul? Nu cumva a reusit doar o victorie efemera intr-un razboi care nu ii apartine nici lui, nici stramosilor lui si cu siguranta nici urmasilor sai? 

Este vorba, in fond, de un razboi al nimanui pe care poate numai Dumnezeu ar putea sa il priceapa cumva, si asta numai daca ar vrea…

Pana la urma, nici noi nu putem intelege chiar totul, si nu cred ca ar trebui sa se intample asa. E inca o dovada ca nu suntem defel pregatiti pentru nemurire, cel putin nu inca.

La coada la fastfood

Tanti da din coate de parca inoata. E hotarata sa ajung in fata, indiferent de impedimente (impedimentele eram noi, fireste, fraierii care asteptau la rand sa infrupte de la Mac).

- Da, da ce sa iau, iubitica mea? Fata lu' mama, zi repede ce vrei, da' repede ca ajung acu' in fata si nu stiu ce sa cer! Dar sa fie ceva ieftin, ca am tras pe la secand hend azi dimineata si mi-am luat niste bluzite si niste sandalute din piele eco misto de tot! Ti-a luat si tie mama niste pantalonasi draguuuuti...Un vis, mama!

- Sar'na mami! Pai, mami, ia-mi si mie un meniu dublu big mac! Da' dublu sa fie, da? Sa nu'cumva sa gresesti, mami, ca mi-e foame rauuuuu!!!

- Stai, fato, ca nu tin minte, stai ca ajung acu' in fata si ceri tu direct lu' baiatu', ca io nu tin minte!

- Bine, da-mi-l la telefon, ca ii zic io eczact ce vreau, tu sigur te incurci si ceri meniu simplu si zau ca o sa lesin daca nu mananc cat am nevoie!

Ajunge muierea mama in fata, rosie ca racul de la caldura si de la stress. Se intinde peste tejghea si ii lipeste telefonul direct de urechea baiatului pe faza si ghinionist. Se lamureste si el ce vrea interlocutoarea, bate in casa comanda si ii returneaza madamei telefonul asudat si plimbaret.

- Alo, mamica, gata, ai comandat? Intreaba muica surescitata.

- Da, mami, da' o fi inteles ca vreau dublu? Rasufla agitata in telefon ploada cea flamanda.

- Aoleu, fato, nu stiu, pai nu i-a zis ca vrei dublu? E deja nervoasa madam imi zic, dar nu-i arata asta si odorului, doar noua, prostii de la coada.

- Ba da, i-am zis, dar daca e prostovan si n-a inteles sau daca e surd? Mi-l mai dai o data la telefon?

- Nu, nu ti-l mai dau, ca daca iar n-aude? Stai ca ii zic eu...

- Domnu' vanzator! Alo, alo! domnu' vanzator! Deja persoana care platea intre timp zacea pe jos, intr-o balta de sange, strivita de talpa uzurpatoarei scelerate. Fata mea vrea nu stiu ce, ceva, dar sa fie dublu!

- Da, doamna, dublu i-am pus, stati linistita! Raspunde, pe nerasuflate, za Mac guy.

Pachetu' e gata de livrare, tanti il insfaca cu pofta, si inainte sa plece isi aduce aminte ca mai vrea ceva si striga iar la vanzator:

- Auzi mai, baiete, mai ai niste  frappe din ala?

- Shake, doamna, nu frappe!

- Asa, asa vreau si unu din ala!

- De care sa fie doamna?

- Pai shake, de care sa vreau? Nu asa zisesi? De care ai, ce, sheicul asta e de mai multe feluri?

- Da, doamna, avem de ciocolata, de vanilie, de capsuni...De care sa fie?

- De vanilie, da, de vanilie vreau! Nu asta e cel mai bun? intreaba nerabdatoare mama care da junc fud la copii.

- Nu, doamna, ala de ciocolata e cel mai bun! O lamureste nefericitul de la casa, sperand sa o multumeasca cat de cat, pe duduia infocata.

- Da-mi din ala, atunci, da-mi de ciocolata, din ala vreau! Incheie, satisfacuta, madam cumparatoarea de ocazie.

Tantita isi primeste intr-un final si frapeul deghizat in shake si inchide si telefonul cu fie-sa (ramasese si ea pe fir, just in case, daca mami nu se descurca cu frapeurile). 

Nu ma pot abtine sa nu ma uit pe display-ul telefonului sa vad si eu cine e la capatul firului, cu cine se converseaza fomista nebuna care sare randul. Poate are vreo poza cu mandra, ceva...Vad una pe tot ecranul cu numele My love, un dulap de muiere mare de zici ca il inghitise pe Roland cu totul..Da' e mare, frate nu asa, e huge fata, cum ar veni. Cred ca, de obicei, manca cvadruplu, nu dublu, dar se temea probabil ca ma-sa n-o sa se descurce si o sa ia naibii meniu simplu si sa te tii atunci foame!

- Du-te cu Dumnezeu, My love, si ia-o si pe ma-ta cu tine si carati-va la Obregia amandoua! Imi zic in gand, dupa ce iau o tava direct in freza in timp ce cocoana cu plod degenerat incearca sa prinda rand si la iesire. Ma intreb pe cine o sa mai sune si pentru asta.

Epoca negarii absolute

E cool sa fii la moda, e cool sa fii altfel, bine nu chiar altfel-altfel adica gay, ca asa de "altfel" e prea mult si prea greu de acceptat :D

Adăugaţi o legendă

Numai ca a fi cool se traduce prin a-l lua pe "NU" in brate, in a nega tot ce exista si care avea de gand sa existe mult si bine si de acum incolo, daca nu ne apuca - pe unii dintre noi - plictiseala si o dorinta nestavilita de schimbare...

Aproape ca am ajuns sa ma rusinez ca am avut indrazneala si tupeul sa imi vaccinez copiii! Ieri chiar m-am intalnit cu o fosta colega a carei fetita facuse apa la plamani drept complicatie a varicelei. Dar nu, pentru nimic in lume nu i-ar face mamica ei vaccinurie recomandate de doctor nici de acum incolo, doar au fost numai 2 cazuri de apa la plamani cauzata de varicela in toata tara, unul din cazuri fiind taman fiica-sa! Oricum varicela vietii a facut-o, bine si o operatie pe masura ulterior, dar ce mai conteaza! Viata merge inainte, fara vaccinuri, evident.
Nici macar n-a vrut sa-mi spuna daca a facut vreodata vreun vaccin celor 3 copii din dotare. Pai daca a nu-ti vaccina copiii e legitim si crezi cu tarie ca faci ceea ce trebuie, de ce e secret daca le-ai facut au ba? Nu am invatat noi ca, atunci cand facem o boacana, ne ascundem de frica unei potentiale pedepse divine sau de care o mai fi ea? Ei bine, se pare ca nu e chiar asa si uite ca ne ascundem si cand suntem - in aparenta convinsi - ca actiunile noastre vor avea un rezultat pozitiv!

Tot la capitolul "altfel" intra si obiceiurile alimentare devenite din ce in ce mai nesanatoase odata cu trecerea timpului.
Nu mai mancam, frate, un mic, un cartof prajit...Mai stiti parizerul ala teribil de gustos, facut doar din zgarciuri, de pe vremea raposatului? Mama, cum era...Ups, sper sa nu dati cu oua, chiar era bun!

Nuuu, acuma suntem cu totii vegetarieni si mancam numai legume verzi, daca se poate, cel mult roadem la morcovi in calitate de snacks-uri. Ciorba n-o mai fierbem, ca cica prin prin prelucrare termica legumele devin "fara fond" iar industria raw-vegana moare "de foame" si noi nu vrem s-o lasam sa crape, desi despre morti numa' de bine!

Ca sa intind si mai mult coarda, ma "iau" si de bautura. Nu mai bem cafea, bem ceai verde. Cu berica cred ca mai merge o vreme, iar tuica n-o sa moara niciodata, stiu eu. De la sucuri carbogazoase gen Cico am trecut la sucuri naturale si mai mult, suntem "ispititi" mai nou sa degustam cocktail-uri care mai de care mai tamaduitoare, facute din seminte cu denumiri si texturi ciudate si germeni de tot felul, cu lapte de la vaca devenit lapte de cocos, soia sau migdale...

Depasind spectrul medicalo-culinar, trecem si pe la scoala, si constatam ca si aici s-au cam schimbat cutumele. Copchiii primesc tablete fara net in loc de manuale scolare, invatatorii incropesc fise de lucru bazandu-se pe memoria colectiva pedagogica fiindca n-au incotro, iar parintii fac temele in locul copiilor acolo unde inteleg - cat de cat - cerintele abracadabrante ale exercitiilor trecute in caietele de lucru cumparate "pe gratis" si care tin loc de manualele obligatorii.

Pe langa scoala, copilul ar trebui sa se si joace, nu? Cel putin asa ar fi firesc intr-o lume normala (naturala, vorba unei amice). Bine, el ar vrea sa se joace numai la calculator si numai dupa ce discuta cu prietenii pe facebook despre noile features adaugate la GTA versiunea noua. Doar e cool sa ai cont de facebook, chiar daca esti caine, pisica sau minor cu parintii plecati de dimineata pana seara la serviciu.

Pai si ce sa faca ei in parc? Ati vazut cum arata parcurile, ale mici, dintre blocuri? Tartanul de pe jos a luat-o la sanatoasa ca sa elibereze nisipul de dedesubt, leaganul nu mai e leagan ca si-a pierdut "bretelele" ca sa tina loc de poarta la fotbal pentru copiii care ar vrea sa bata si ei mingea undeva, de preferat pe un teren dedicat, daca ar exista asa ceva. Cum, insa, nu exista, mingile zboara direct pe langa urechea mamicii iesite la plimbare cu bebelusul in acelasi parc cu "multiple" posibilitati de recreere. Asta ca sa nu fiu sadica si sa spun unde ar mai putea nimeri mingea aia, daca mami nu ar fi atenta. Doamne fereste de vreo nenorocire, desi mamicile de azi sunt atente mai mult la telefonul personal decat la bebe. Macar, daca e o mamica isteata, aseaza si ea carutul cu spatele la "teren", evitandu-se astfel o potentiala catastrofa in atac...

Mergand mai departe pe drumul firesc al negarii, constat cu tristete si ca am ajuns sa "casapim"" valorile nationale, promovand in schimb in mass-media toata mizeria umana ce poate fi adunata la un loc intr-un timp direct proportional de scurt cu prostia si cu abjectiile derulate pe ecran.
Pai poate concura Maia Morgenstern cu Biana Dragusanu? Sau Andrei Plesu cu Leo de la Strehaia? Nicio sansa...

Tot din perspectiva maselor si a gandirii tipice de turma, am "invatat" si ca intoleranta nu e nicidecum opusul tolerantei, ci e ceva mai degraba  trendy si "bun la toate".

Negrii aveau pielea neagra si acum 200 de ani, dar atunci erau sclavi si erau tratati ca atare; azi sunt
liberi", liberi si expusi violentelor si furiei conationalilor "caucazieni", gata sa ii linseze numai pentru ca exista.
Papa o fie el un lider normal la cap, puternic si cu autoritate, dar daca te nimeresti in locul nepotrivit la momentul nepotrivit, risti sa treci inot Styxul numai pentru ca tu crezi ca Isus o sa vina pentru a doua oara pe pamant ca sa te mantuiasca pe tine.
Ce manios o fi Allah la cum i se rastalmacesc invatamintele! Coranul a devenit manual de utilizare pentru Kalasnikov, iar caricatura nevinovata a devenit semnalul care poate declansa bomba, facand loc urgiei teroriste.

Pana la urma, ne uram si ne negam unii pe altii din considerente absolut banale: ala e grea gras, aia e prea inalta pentru o femeie, iar grupul ala militeaza pentru drepturile minoritatilor alea stupide si tupeiste. Ura e generalizata: eu contra lor, eu anti lume, eu anti Dumnezeu...Desi EL ne-a lasat lucrurile intr-o oarecare ordine (offf, marul ala, bata-l vina! Ar fi putut fi perfect.).

Ce naiba ne-a apucat sa dam totul peste cap si sa reinventam totul?
Pe de alta parte, suntem muti intru nepasarea noastra, iar daca, totusi, urlam si ne revoltam, o facem doar in sinele nostru ratacit si perplex, fara pace interioara, temandu-ne de reactia unui univers razvratit si razbunator la fel ca si noi.

Pana cand, lume, pana cand?

Mi-am castigat dreptul de a nu fi de acord cu voi

Tocmai am citit stirea cum ca SUA a votat legalizarea casatoriilor gay, ceea ce e destul de surprinzator pentru o tara care a cenzurat filme ca Basic Instinct si inca o face.

Cum astfel de stiri sunt suficient de controversate si isca reactii rapide si de tot felul, evident ca si de data asta cetatentii romani n-au stat degeaba si au tinut sa "ia cuvantul", si sa "iasa la rampa" mult, tare si prost ca de obicei.

Din sutele de comentarii postate la stirea respectiva, numai vreo 2-3 nu neaparat ca aplaudau, dar cel putin apreciau initiativa si deschiderea Americii, o tara suficient de conservatoare in esenta ei. Restul  internautilor aruncau cu oua, ori foloseau un limbaj greu de reprodus aici. Un rezumat al mesajelor anti ar fi ca "America e o natie de bulangii". Habar n-aveti voi in cate moduri se poate spune acest lucru! Poporu' roman devine atat de creativ cand e vorba sa ii critice pe altii, mai ales pe aia care au uitat sa mai vina  pe la noi acum 70 de ani.

OK, or fi americanii pro "bulangii", dar noi ce-om fi? Ce sa fim, suntem o tara de oportunisti, de hoti si de corupti! Si de pupatori de moaste, sa nu uitam si de aceasta categorie aflata in plina ascensiune.

Suna mai bine asa, nu? 

Nu cumva e vorba, totusi, de o chestiune de alegere personala? Aleg sa fac amor cu o persoana de acelasi sex tot la fel cum ajung sa vand tablouri sub pretul pietei fraudand evaluarile expertilor. Nu ma pune nimeni sau fac una sau alta sau ambele, pur si simplu vreau eu sa fiu gay si/sau sa mint si sa fur, na! Asta cum se  mai numeste? Nu e tot un fel de "bulangeala" smechereasca si perfect aplicabila in societatea romaneasca si "democratica" de azi? 

Folosirea banului public pentru bunastarea matale si a familiei matale nu e si asta tot un "futut in cur" in dulcele grai romanesc? Doar cu asta se mai alege "moralistul" popor roman de pe urma alesilor si a unor astfel de practici oneroase desfasurate la liber si oricat.

Ce bine ar fi daca toate jegurile alea din parlament ar fi toate gay, macar sa voteze ce si cum trebuie! Zau ca nu m-ar deranja cine cu cine si-o trage la senat, daca orientarea sexuala "inversa" ar atrage obligatoriu dupa sine si niscaiva onestitate. Ar merita sa inchidem ochii si sa ii lasam in pace macar de data asta.

Revenind la "oaia" cu casatoria anapoda, daca declari legale casatoriile gay inseamna ca si tu si tot neamul tau sunteti gay? Si cum ar veni, tu, ala care te opui cu vehementa legislativ si mioritic homesexualilor, esti mai putin gay? Nu, draga, plimba-te seara prin parcul Operei si s-ar putea sa descoperi ca nu e chiar asa. Si daca nu legalizezi prostitutia, soseaua de centura nu va mai fi traversata de altceva decat de tir-uri? Sau Piata Romana va ramane noapte de noapte doar cu  reputatia ei de zona centrala a capitalei, "fara flori, fete, filme sau baieti", ca sa ne exprimam asa, mai poetic? N-as prea crede. Gay-ii exista de cand lumea si pamantul si vor exista si in America, si in Romania, si pretutindeni. Se schimba guverne si pareri, dar gay-ii tot vor supravietui, tot asa cum supravietuiesc oamenii in general si "lichelele" in particular.

In fond, romanul e anti homeosexualitate, nu neaparat anti casatorii "altfel". Casatoria e doar un pretext ca sa ne mai dam nitel "dastepti" si moralisti. Religia e pretextul de a nu accepta ceva diferit, in timp ce pacatele noastre non-gay curg in voie ca laturile, nestavilite nici macar de smerenia cabotina manifestata in timpul Liturghiei de duminica, sau de promisiunile desarte de genul "Iarta-ma, Doamne, ca n-o sa mai fac, ca nu stiu ce fac!".

Chiar suntem un popor de tampiti, incat nu putem intelege ca numai Dumnezeu are dreptul sa judece si nu noi? Pana la urma, El a lasat lucrurile asa pe Pamant, el sa le "descurce"...

Ati vazut ca de cate ori ies gay-ii la parada, ies si homofobii repede la atac pe trotuarul de langa? De ce nu ies, frate, in strada si ca sa dea jos un premier urmarit penal, sau un fost presedinte miner-sef, si criminal pe deasupra? De ce? Pentru ca nu vor! Pana nu demult credeam ca e vorba de comoditate, ca le e lene sa iasa si sa strige "Jos!". Acum nu mai cred asta. Am ajuns sa ne acceptam conditia de a fi condusi si manevrati de altii dupa bunul lor plac. Iesim sa protestam doar cand aia tot ca noi, semenii de aceeasi "teapa", ridica si ei putin capul deasupra apei si striga: "Nu,  noi nu suntem la fel ca voi! Omorati-ne, suntem homo, da-ti cu pietre!" Lucru care se si intampla, din pacate.

Dincolo de toate astea, in intimitatea caminului lor familiar "ireprosabil", mitingistii care scuipa cu injuraturi la adresa diversitatii umane de cate ori le se iveste ocazia, se gandesc de zor ce o sa spuna ei copiilor lor cand vor vedea 2 barbati pupandu-se in plina strada. Dar daca copilul o sa isi intrebe tatal or muica de ce oamenii aia de le televizor fura miliarde si nu patesc nimic, parintele iubitor ce le va raspunde? Sau daca, fere Doamne, intr-o buna zi, o zi frumoasa, de vara, pe plaja la mare, la Mamaia, adolescentul-fiu ii va marturisi tatalui ca el e..."altfel" si ca nu suporta personale de sex opus prin preajma, ei bine, atunci ce se va intampla? Sper ca nu  vreo tragedie cum numai in serialele turcesti mai vezi, cu traditii criminale incestuale, perpetuate de sute de ani si savarsite in numele onoarei. Vorba lui Noica: "Oamenii te iarta daca faci crime, dar nu te iarta daca esti fericit".

Pentru ca asta vor si oamenii astia...altfel. Sa fie lasati in pace si sa fie putin fericiti. Pentru ca, de exemplu, talentul nu vine la pachet si cu fericirea: Freddy Mercury canta sublim, Oscar Wilde era un scriitor cu mult peste vremurile lui, matematicianul Turing spargea codul Enigma al nazistilor salvand Europa de la dezastru, lucru de care insa s-a aflat abia de curand. Si ca ei sunt si multi altii...

Dar, pentru ca personajele astea celebre erau si gay, toate au platit un pret al orientarii lor sexuale, un pret mai mic sau unul mai mare in functie de necesitatile de moment ale publicului hamesit si avid de scandal, dar totusi un pret. Oricum ar fi platit ceva, stim asta, toti platim; dar ei macar nu ar fi fost si umiliti, cel putin nu si pentru meritul de a ramane cu ceva, candva, in istorie.

Ce e cinstea?

Asteptam, cuminte, sa intru la dentist. Asteptam la fel ca oricare pacient obisnuit, care n-are incotro si tre' sa mai dea si pe la doctor din cand in cand. In sala de asteptare eram doar eu, ca pe receptionera si pe femeia de serviciu nu le numar.

Receptionera statea cu ochii bagati adanc in computer (ca asta fac receptionerele), eu stateam si asteptam ca asta fac pacientii inainte sa intre la consultatie, iar femeia de serviciu dadea cu mopul de zor, pentru ca asta face o femeie de serviciu printre multe altele, e adevarat.

Si pentru ca nu prea aveam ce face in timp ce asteptam (mi-era ca pana pornesc netu' pe telefon si pana intru pe FB ma striga doctorul :D), o urmaream pe femeia de serviciu cum lustruieste podelele. Podelele fiind acoperite cu un linoleu din plastic ce parea usor de curatat, mopul parca plutea pe el, adunand orice urma de mizerie. Aproape ca i-as fi smuls mopul din mana femeii aleia, si sa incep sa patinez si eu nitel cu el, asa de placuta parea activitatea asta la o prima si superficiala vedere!

Dar, la un moment dat, mopul o ia razna si pare ca nu mai face fata...Drept urmare, tanti de la curatenie se decide sa insface o carpa albastra ca sa curete ceva mai insistent si mai punctual zona naravasa care nu se lasa cucerita cu una, cu doua, o zona care se afla fix in fata mea.

Isi inmoaie tanti carpa cea albastra in apa din galeata de la mop, si incepe sa frece abitir linoleul. Succes total!
Apoi ia din nou mopul, se baga pe sub scaune sa curete si acolo - inclusiv sub scaunul pe care ma aflam eu. Ridic ascultatoare picioarele cat sa fac cale libera in timp ce ma si gandeam:
"Ce harnica e! Da cu mopul asta peste tot, chiar si cu mine de fata, chiar si aici, sub mine, asa da, frate!" N-apuc insa, bine, sa imi duc gandul la bun sfarsit, ca ochii imi pica pe scaunul de vis-a-vis. Privirea imi coboara incet-incet inspre podea. Ma uit mai atent, si ce vad: Un praf de toata frumusetea trona dedesubt, ce-i drept, intr-o liniste deplina! Nu striga si el, saracul: "Curata-ma, curata-ma, tanti Aglaia!", ca doar-doar l-o auzi careva si o lua masuri.

Pe scaunul ala nu statea nimeni, deci lejer mopul putea sa curete in pasi de dans si prin zona aia, asta daca il si puneai sa aca treaba asta, desigur. "Bai, femeia chiar nu vede ce jeg e acolo, sau se face?"
Ei nu vede, vede. Asa, si? Mare paguba. Eu am vazut, asa, si ce? Am vazut si n-am facut nimic, am tacut, deci e pace in lume. Razboiul poate va fi starnit...altadata, de catre o alta sau altul, care poate nu mai tace si bravo ei/lui!

Dar nu, nu era important sa fie totul cu desavarsire curat, cel putin nu si pentru femeia noastra de serviciu. Pentru ea conta sa fie curat doar sub scaunul meu, si e simplu de ce. Pai e simplu! Eu eram unicul martor la modul de desfasurare (discutabil) al procesului de spalare a podelei (receptionera nu se pune, ca e de a casei si ea oricum nu vede ca v-am zis ca sta cu nasul in calculator, nu vede si n-aude mai nimic) care ar fi putut sa vada cu adevarat cum merge treaba. Eu eram SINGURA care putea sa constate daca tanti e harnica sau nu, eram singura care putea, eventual, sa o "toarne" vreunui superior, cuiva care ii putea strica feng shui-ul. 

Probabil opinia clientilor - a pacientilor in cazul de fata - conteaza cel mult pentru seful ei. Pentru femeia de serviciu insa, nu conteaza cat de bine sunt executate sarcinile de lucru aici, in sala de asteptare, cata vreme seful se afla pe undeva departe, in "neantul" unui birou administrativ stralucind de curatenie (sic!). Si nu prea face el verificari, ca are incredere.

Ce vreau sa spun, de fapt? Ca mi se confirma inca o data (de parca mai era nevoie!) ca romanul este un etern trisor. Daca cumva nu se afiseaza vreun balaur cu sapte capete prin apropiere care sa il ameninte pe lenesul nostru  ca il va arde cu flacarile sale scoase pe guri daca nu isi face treaba ca la carte, romanasul nostru va profita la maxim de situatie! Va profita si va trisa. Si va fura.
Va taia si el putin din "livrabil", asa cat sa arate ca poate si sa dea bine pe sticla. Doar salariul vine intreg la sfarsitul lunii, nu fractionat, in functie de performante, nu? "Cineo sa stea, acum, sa imi taie mie din loeafa ca nu am adunat tot praful de sub scaune? Hai sa fim seriosi ca ne se uita nimeni..."

Ca sa extrapolam, si ce daca omu' asteapta la ghiseu o hartie de la o institutie a statului, iar tanti de la ghiseu musca din senvis in fata lui cu nesimtire, in loc sa semneze si sa parafeze hartia aia blestemata?
"Sa astepte, frate, ce Dumnezeu! De azi dimineata tot fac hartii si imi e o foameee!!!", isi spune in gand functionara, pe cand infuleca zgomotos o bucata de carne din care i se scurge usor, pe langa coltul gurii, zeama de la rosia cea nabadaioasa.

Sursa: forum.b-zone.ro

Pai nu invatam noi, o viata intreaga, ca tre' sa "luam fata" cuiva ca sa putem ajunge in acel loc denumit "sus"? (nu stiu de ce ii zice asa, ca n-are nicio legatura cu Dumnezeu!)
Cati ajung prin munca cinstita undeva? Cati aleg drumul drept, cel fara ocolisuri partinitoare si smecheresti? Cati? Retorica intrebare.

Sa mai pomenesc de alesii nostri? Mai are rost? Sa mai pomenesc de parlamentarii cei cu "stea in frunte", care fura pana nu mai pot respira de la cat si-au burdusit buzunarele, aia care intra p eusa din dos si evita coada din fata, la care asteapta doar "prostii"? 

Eu sunt doar o platitoare de taxe cinstita, ca si voi de altfel, care isi plateste inclusiv biletul RATB. Culmea, ar zice unii.
Stiti cati isi mai platesc calatoria cu tramvaiul in ziua de azi? Vreo doi-trei calatori ceva mai responsabili. Ceilalti nu ezita sa sara de fund in sus cand ii intreaba controlorul de "sanatate", si tot ei sunt aia ofuscati ca de ce ii "deranjeaza" nenea controloru', si le cere si buletinu' cat sa puna de o amenda, una meritata de altfel.
Dumnealor, calatorii incognito, se grabesc sa ajunga la destinatie pe banii statului si ai "prostilor" ca mine care cotizeaza cinstit, luna de luna, an de an...

Da, si eu mai trisez din cand in cand, doar sunt si eu om! Dar macar incerc sa nu imi fur singura caciula si mai ales incerc sa nu ranesc pe nimeni. Ca e pacat, mare pacat sa sufere si altii din cauza ta.

Pe cine mintim, de fapt? Pe noi insine, evident. Si asta iar e mare pacat.

Pana la 40 de ani...

...a trebuit sa astept ca sa inteleg ca un barbat te poate iubi si foarte tarziu, chiar si dupa ce viata ti-a fost traita, suferita, imbacsita cu reprosuri si cu ura...si asteptarea asta m-a facut sa simt si eu acelasi lucru atunci cand credeam ca rezervele de iubire s-au epuizat pana la mine...si atunci cand nu ai chef nici macar sa te dai jos din pat, daramite sa te mai si aranjezi cu placa la par si sa pleci, el e tot acolo, gata sa iti ofere o mangaiere si o vorba buna...si chiar daca nu putem sa batem Parisul de la un capat la altul in fiecare an sau sa ne „duelam” in nuci de cocos pe vreo insula exotica, ei bine, aia tot iubire e...

sursa: Descopera.ro

...am invatat ca poti sa fii o mama buna si la 20, si la 30, si la 40 ani, numai sa ai curaj sa incerci, dar in primul rand, sa iti doresti sa mai faci un copil. Poate ca la 40 pare putin tarziu, dar la 20 nu pare devreme? Important e sa vrei...

...am priceput, in sfarsit, ca daca ai un acoperis deasupra capului, sanatate, o paine de pus pe masa si o familie esti mai fericit decat milioane de multi altii...

... dar inca nu mi-a intrat in cap (promit solemn ca la 50 de ani sa ma reevaluez!) ca banul chiar e ochiul dracului, si ca e mai importanta sanatatea ta si timpul petrecut cu familia decat un job bine platit care te dezumanizeaza complet, te distruge psihic si te face sa devii un robot manevrat cu agilitate de catre un sef intolerant, cretin si dezechilibrat...

...am invatat ca daca ai putin talent la scris, asta e terapie pentru suflet si minte si e bine sa o practici...o poezie incropita noaptea cand tot orasul doarme, cateva randuri despre orice si oricat asternute pe hartie pot face minuni...tot e mai bine decat sa ajung dependenta de prozac...Iar daca nu am chef sa citesc ceva ce e prea lung, citesc pe diagonala si e ok, nu mai fac un caz din asta si nu ma mai consider o inculta... 

...am inteles insa, din pacate, ca e mai bine sa ii povestesti unui copac ce ai pe suflet decat sa ii spui cuiva secretul tau, doar asa simtindu-te in siguranta.Tu ai vrut sa te descarci nu neaparat ca sa primesti un feedback, mai ales ca acel feedback poate sa nu fie unul sincer, si sa fii aspru judecat, si tu nu asta cauti...vrei doar sa fi ascultat, tacerea ca raspuns iti risipeste tenebroasele temeri...

...am fost surprinsa sa constat ca unui prieten – oricat de bun ar fi – tot ii aplici si tu punctul anterior (il judeci, doar esti si tu om) atunci cand face ceva cu care tu nu esti de acord. Ti-a spus ce are de gand, tu ai incercat sa il/o convingi ca nu e bine dar hotararea e deja luata, nu mai esti bunul prieten de o viata in acel moment... Te simti putin tradat si ranit in amorul propriu si chiar daca vrei sa il sustii – il asiguri ca il sustii si o vei face intotdeauna – nu esti in stare sa faci asta decat cu gura pentru ca nu te lasa credintele, prejudecatile, ego-ul tau mereu alert si activ...trist...

...si tot pana la 40 de ani am inteles ca prietenii nu vin dupa tine cand iti schimbi jobul , starea civila, sau sanatatea mintala. Prietenii astia prind radacini acolo unde s-au nascut sau i-a aruncat viata si nu se mai dezradacineaza niciodata...Nu mai cred in prietenie, stiu, iar e trist...

...mai stiu si ca, pe lumea asta, exista si altceva in afara de pantofi cu toc, haine de fitze si cancan tv...

...si ca te poti plimba intr-un parc de mana cu iubitul/a, nu doar la mall...

...am invatat ca oricat ai vrea tu sa functioneze bunele maniere, sa fii tratat cu respect, sa ti se raspunda la o intrebare atunci cand o adresezi, se gaseste cate un „gica contra” care sa-ti incurce treburile si sa te dezamageasca...pentru a cata oara? Dar cine mai tine socoteala...

...am realizat ca daca nu ne convine ceva, daca conducatorii ne supara pentru ca i-au masuri deranjante si adopta legi strambe, stupide si inutile pentru omul de rand, ne e prea lene sa protestam, sa iesim in strada si sa ne strigam nemultumirea...mai bine pierdem vremea pe facebook si ne vaitam virtual cand ceva nu merge...

...pe de alta parte, ma enervez foarte usor si ma revolt cu tarie cand nu curge apa calda la robinet...si ce rezolv? O voi plati mult si bine in continuare chiar daca nu o am...

...am vazut si ca nu mai exista puterea argumentului...Am invatat sa comentam aruncand cu piatra, atacand persoana si nu ideea...Batjocura, dispretul si zeflemeaua sunt la putere, si daca nu te pricepi la limbajele astea risti sa mori in ignoranta si uitare...si asta tot din pacate...

...am realizat ca scoala ii transforma pe ai nostri copii in vasnici membri ai unei turme obediente...competitia fortata, sugrumarea sub povara temelor fara logica si fara masura nu fac decat sa ii transforme pe adultii de maine in docilii si indoctrinatii copii de azi...Oare, i-a intrebat cineva pe acesti copii daca, in conditiile astea, isi mai doresc sa creasca vreodata? Mie mi-e frica de raspunsul lor...

...am priceput si ca nimic exagerat nu face bine, ca fortarea limitelor nu are neaparat un rezultat pozitiv...Pana si mancarea sanatoasa e asa pana la un punct si prea multa varza ingerata poate duce la balonare...Nimic nu e ce pare a fi...

...am invatat, in schimb, sa practic toleranta. Nu am nimic cu homosexualii sau negrii, cu tiganii cinstiti sau cu fostii puscariasi care si-au ispasit pedeapsa si s-au reintregrat in societate, dar am invatat si sa ma revolt si sa-i condamn pe cei care dezbina si ucid in numele unor religii personale stiute doar de ei...si imi curg lacrimile suroaie pentru mortii nevinovati...cata nedreptate!

...si am mai invatat...dar ce mai conteaza ce a fost...ar mai fi atatea de spus...Important e ce va fi de acum incolo...

Pana acum au fost doar experiente, de acum incolo incepe cu adevarat...viata.

O iubire (II)

Mara își revine încet-încet din leșin și deschide ochii. E puțin confuză de la cele întâmplate  și nu își mai amintește prea bine unde rămăseseră cu discuția înainte de ”grandiosul” ei leșin. Simte cum lumina puternică a soarelui o deranjează întrucâtva, facând-o să-și protejeze ochii cu mâna. Deodată, începe să își amintească detalii. Știe acum că Tudor o întrebase ceva chiar important, iar ea a leșinat de emoție taman atunci, drept răspuns la o întrebare care cerea doar efortul unui ”da” sau a unui ”nu”. Probabil ca Tudor pusese singura întrebare de acest gen pe care un bărbat i-ar putea-o adresa unei femei, unica, primordiala întrebare care anticipează potențialitatea unui cuplu de viitor. 

Și-a amintit și că inițial își revenise relativ repede din leșin, iar cu sprijinul lui Tudor, braț la braț, au pornit înspre restaurantul unde urmau să ia cina. Doar că ceva s-a întâmplat pe drum, iar ea a început să se simtă rău din nou, fiind nevoiți să caute cea mai apropiată bancă și să se oprească nițel până își revine. 

Acum Tudor e așezat pe bancă lângă ea și o privește îndelung. Niciunul dintre ei nu îndrăznește să spună nimic. Sunt stânjeniți de situație, de întrebări rămase fără răspuns. Amândoi par să profite de liniștea ridicată între ei ca un zid invizibil. Tudor încă mai speră să primească răspunsul dorit, iar Mara tot nu-i răspunde încă. De fapt, Mara încă nu crede că acea întrebare chiar îi fusese adresată vreodată. Credea că visase, și că încă împarte visul și patul cu un prinț închipuit care desface vrăji. Leșinul în schimb fusese unul cît se poate de real. 

- Cum te mai simți, Mara? își ia Tudor inima în dinți și rupe în sfârși tăcerea, o tăcere prelungită și acaparatoare. 

- Ma simt bine, Tudore. Scuze pentru ce s-a  întâmplat, chiar nu mă știam așa de sensibilă. Nu știu ce m-a apucat, serios.

- Nu-ți face griji, Mara, ce Dumnezeu! Mie îmi pare rău că te-am pus într-o așa...încurcatură. M-am grăbit probabil cu întrebarea mea, doar că știu întotdeauna ce îmi doresc cu adevărat. Dar hai să lăsăm deoparte toate astea acum. Nu contează, ce-a fost, a fost. Avem tot timpul din lume la dispoziție să discutăm mai târziu. Nu îți mai e foame? Eu unul sunt hămesit! Hai să mergem în locul ăla despre care îți tot povesteam mai devreme. Hai să ne umplem stomacurile cu niște mâncare bună, că vorba aia: Altfel gândește omul cu burta plină!

- Ai dreptate. Adevărul e că și mie îmi e cam foame. Hai să mergem!

Tudor o ia din nou de mână pe Mara pentru prima dată după inconfortabila întrebare lansată în fața spitalului. Mara ezită putin, dar totuși nu își trage mâna complet dintr-a lui. Tudor îi zâmbește complice drept mulțumire. Își potrivesc pașii, îndreptându-se în aceeași liniște apăsătoare spre restaurant.

Tudor rezervase o masă lângă fereastră. Era un loc destul de retras dar nu unul întru totul izolat, astfel că de colo puteau vedea pe toată lumea dinăuntru și lumea la rândul ei îi putea vedea pe ei.

De data asta nu se va mai grăbi. Mara fusese prea afectată de întrebarea lui de mai devreme și nu voia să riște să strice tot. Va fi mai atent la ce va spune de acum înainte și mai ales cum va spune. Un leșin pe zi e destul.

- Doriți ceva de băut? întreabă chelnerul, întrerupându-i lui Tudor gândurile de tot felul.

- Mara, tu ce ai vrea sa bei? Rămâne tot vinul roșu? întreabă Tudor, plin de speranță că dacă el va rata cumva, vinul o să îi sară în ajutor cu promptitudine.

- Un ceai de plante ar fi foarte bun! Îmi e puțin frig, răspunde Mara zgribulită, provocându-i lui Tudor o dezamăgire mare cât Casa Poporului. Se baza mult pe vinul ăla și pe puterile lui miraculoase de a face lucrurile mai ușoare și mai accesibile.

- În regulă, răspunde Tudor cu tremur vizibil în glas. Noroc că e doar un tremur suficient de slab cât să nu poată fi perceput de cei din jur. Aduceți-ne câte un ceai de fructe de pădure, dacă aveți (știa deja ca Mara le preferă, vorbiseră la un moment dat pe chat despre gusturile lor în materie de ceai).

- Imediat, răspunde respectuos chelnerul, retrăgându-se discret.

Își băură ceaiul tot în tăcere. Tăcerea deplină le devenise o a doua natură. Fiecare încerca să își organizeze propriile gânduri după cum știa și putea mai bine. Mara se gândea la ce ar putea să urmeze după cina placută din oraș. Doar că Tudor nu știa nici el răspunsul. Pentru că nu știa dacă e cazul să forțeze nota și să o invite pe Mara la el ”acasă”, în cămăruța închiriată dntr-o mansardă de pe Magheru.

Gândurile li se împletesc reciproc, într-un schimb telepatic nebunesc. Chelnerul revine să își facă pe mai departe datoria.

- V-ați decis și în privința mâncării? 

- O salata de fructe de mare pentru mine, răspunde Mara, de data asta direct și fără intermedierea lui Tudor. Vinul chiar nu-l mai voia, cu mâncarea fie ce-o fi. 

- Doar atât? întreabă Tudor surprins. Mai devreme ziceai că îți e foame!

- Da, Tudore, doar atât. Nu mă simt foarte bine și nu aș vrea să mi se facă cumva rău .

- N-ai vrea măcar un desert? Tudor nu pare prea convins de sinceritatea ei.

- Nu, Tudore, mulțumesc, e suficient. E și destul de târziu, și o să mă umflu ca un balon dacă mai mănânc și desert!

- Și Dvs, domnule? Ce doriți? întreabă chelnerul, sperând ca poate măcar bărbatul o să ceară ce va mai consistent, din al cărui preț + bacșiș să-i rămână și lui de o bere după program.

- Adu-mi o portie de penne arabiatta, mulțumesc. De data asta, dezamăgirea se mută în curtea chelnerului.

- Cum poți să mănânci ceva atât de picant? se minunează Mara, de parcă Tudor ar fi cerut carne de dinozaur trasă în unt cu un kil de piper. Eu nu sunt deloc adepta iuțelii în mâncare. Mă doare rău stomacul de la ardeiul iute mai ales. Am încercat de mai multe ori să-l consum. Am zis că poate hai, nu merge chiar din prima, doar că de fiecare dată s-a întâmplat fix la fel,  așa că prefer să mă abțin.

- Mie îmi place foarte mult mâncarea iute, piperată, orice să aibă numai să mă ardă până în cerul gurii! Și n-am nimic de la iuțeală, dimpotrivă. Mă și ajută să slăbesc când nu prea mai am chef de mers la sală. În Canada mănânc des măncare indiană, varianta cea mai picantă a lor de obicei, de ajung să plâng după ce dau gata câte o porție. Îmi curg lacrimile șuroaie de la cât de condimentat e puiul ăla al lor celebru, Tikka masala.

- Curajosule, eu chiar nu m-aș încumeta la ceva atât de...extrem. Probabil aș muri pe loc.

Dar Tudor deja n-o mai aude. Se întreabă în gând dacă mai are vreo șansă. Oare Mara o să îi devină vreodată soție, chiar dacă preferă ceaiul în loc de vin și ketchup-ul dulce în loc de cel picant? Și pentru prima dată de când o întrebase dacă vrea să se mărite cu el, simte cu adevărat cum îl cuprinde neîncrederea.

Discuția mai continuă pentru o bucată de vreme între ei, timp în care nu contenesc să se privească ochi în ochi, parcă încercând să scoată de undeva din adâncurile lor cele mai profunde ceva încă nespus, ceva misterios, care ar putea rezolva cumva lucrurile între ei.

„Și mâine e o zi”, se gândesc aproape simultan. Și poate că mâine, după prânzul la care a invitat-o deja, mansardele cochete de prin casele bucureștene vechi vor deveni principala ei tentație, provocându-i Marei o incontrolabilă nerăbdare de a le încerca...

Sssttt, bebelusii comenteaza!

Ii cheama Bebelino si Bebenino. Sunt doi bebelusi de cate noua luni fiecare. Nu sunt frati gemeni cum s-ar putea crede, ci doar prieteni vechi si foarte buni, inca de pre vremea cand se aflau in burtica mamei.

Cum au reusit sa se imprieteneasca viitorii bebei asa de devreme? Pai n-a fost greu deloc. Mamicile lor sunt foarte bune prietene inca din copilarie. Atat de bune prietene, incat la petrecerea Mariei de majorat au jurat sa ramana prietene pe viata. Si-au mai decis, tot atunci, sa se casatoreasca si sa si faca macar primul prunc in acelasi timp, tocmai ca micutii sa se imprieteneasca, sa creasca si sa se joace impreuna. 

Simetria cu casatoria nu le-a iesit chiar bine. Adica si Maria si Ada s-a casatori in acelasi an, doar ca Ada a divortat doi ani mai tarziu. Maria e inca maritata, si ii dorim sa ramana asa cat mai mult timp de acum incolo. Cine-stie, poate isi gaseste si Ada pe cineva si o iau de la capat cu potentiale chestii viitoare de facut impreuna.

Ce-i drept, Ada fortase putin nota cand se casatorise cu tatal lui Bebenino, mai mult ca sa n-o dezamageasca pe Maria. Nu se intelegeau foarte bine si aveau o relatie cam...vulcanica. Pana la urma insa au ales sa faca pasul decisiv. 

Ulterior, Ada a ramas insarcinata cu Bebenino iar Maria cu Bebelino al ei. Si uite asa, o frumoasa prietenie s-a nascut intre cei doi inca de cand inotau in uterul primitor al mamicilor lor.

Bebelino si Bebenino isi dezvoltasera pana si un mod de comunicare care functiona remarcabil. Puteau fi telepatici chiar si atunci cand mamicile lor nu isi luau cafeaua impreuna, plasate oarecum burtica in burtica si facilitand comunicarea dintre cei doi bebelusi.

Cand ii veni Mariei sorocul (mai devreme cu doua saptamani de cat era prevazut) Ada nu dadea semne ca ar naste si ea prea curand.

Bebelino tocmai se afla in drum spre maternitate cand ii trecu prin minte un gand.

- Dar nu pot sa stau sa il astept atata pe Bebenino! Am sa ii spun sa faca ceva si sa se nasca si el, si asta cat mai repede!

Zis si facut. Folosind comunicarea la distanta, Bebelino isi anunta prietenul ca e timpul sa vina pe lume. Drept urmare, Bebelino, primind mesajul, se apuca sa dea din picioruse pana ii provoca si Adei travailul. Inca o salvare avea sa aduca o mamica la maternitate. Mamica lui Bebenino.

Si aici incepe, de fapt, povestioara noastra...

Pentru cele ce vor urma, vom prescurta numele copiilor in Lino si Nino. E mai simplu.

Asa cum le spune si numele, pe cei doi bebelusi - nascuti la interval de o ora unul de altul - nu ii separa prea multe, poate doar acea singura litera din numele lor ciudate. 

Aceasta diferenta se reflecta insa si in viata de zi cu zi prin aceea ca Nino nu mananca legume deloc. Nu le suporta si le scuipa cat colo! Biata maica-sa e disperata si nu mai stie ce combinatii culinare care mai de care mai atragatoare si mai colorate sa mai inventeze ca sa il faca si pe Nino sa manance o supa-crema macar :-((

Maria a incercat de mai multe ori sa o ajute. Il hranea pe Lino de fata cu Nino cu cele mai neasteptate legume (chiar si cu pastarnac, spanac si sfecla rosie!) doar-doar il va convinge pe mofturos sa incerce ceva sanatos si foarte gustos, asta daca te pricepi cat de cat la gatit. 

Ei bine, nu le-a iesit, iar Ada s-a impacat intr-un final cu gandul ca Nino nu va manca niciodata legume. Sau poate o sa il convinga nevasta-sa, ca ea, mama, nu a reusit...

Dincolo de aceste mici gusturi culinare diferite, Lino si Nino impartatesc aceleasi preferinte cand vine vorba de petrecut timpul impreuna cat mai agreabil. 

Cel mai mult le place sa se uite la desene animate, dar nu pe acele canale cu desene animate alese de mamicile lor. Offf, mamicilor, nu mai dati pe Baby TV ca ne plictisiti rau! 

- Putin Cartoon Network, se poate va rugam? 

- Evident ca nu se poate, sunteti inca mici. 

Astazi, ca in fiecare dupa-amiaza de joi, Ada a venit la Maria in vizita cu Nino "la pachet". Isi beau impreuna cafeaua, servita alaturi de celebra prajtura in trei culori pregatita de Maria inca de miercuri seara. 

- Trebuie sa stea o noapte in frigider ca sa isi traga bine crema, asa zice Maria mereu, atunci cand Ada se plange ca e prea rece si o dor dintii.

In timpul asta, micutii prieteni stau asezati confortabil in fundulet pe canapeaua din sufragerie si se uita la plictisitoarele desene animate alese de mamici.

- Mai Lino, spuse Nino deodata, in limba gangurita. Chiar nu putem face cumva sa schimbam canalul asta ingrozitor?

- Ai dreptate, Nino, e ingrozitor postul asta! In fiecare joi, pret de cel putin doua ore lungi si late avem parte de aceleasi lucruri plictisitoare. 

- Dar cum sa facem sa schimbam noi singuri canalul TV? Suntem prea mici, si in lumea noastra de embrioni nu existau telecomenzi! De unde sa stim cum sa umblam cu asa ceva? Televizoarele de acolo aveau doar cate un singur buton de pornit-oprit. Ce-i drept, cand ii dadeai drumul, aveai ce vedea. Reclame marfa, fotbal, femei cool, viitoare mame; acum s-a terminat cu traiul ala de huzur. 

Si-au dat seama ca noi suntem prea mici ca sa ne mai uitam la astfel de programe si ne-au taiat macaroana. Uite si tu ce am ajuns sa vedem: rate care macane enervant si care dau din fund in mars cadentat. Pur si simplu dezgustator!

- Hei, Lino! Dar vad ca mami a uitat telecomanda langa noi pe canapea! Stii ca de obicei o lasa in biblioteca ca sa nu o trantim cumva pe jos si sa o distrugem! Se vede treaba ca, de data asta, mamicile noastre au fost cam uituce (cred ca a ta, mai degraba :D) si au lasat-o taman langa noi! Ce-ar fi daca i-am trage un piciorus? Poate cade cu fata in jos si se schimba singur, frate, programul asta pentru copii mici! Poate ca se pricepe el singur sa se schimbe de la sine daca luam telecomanda la bombeu, ce zici?

- Buuuna idee, Nino! Mai lasi pe mine sa trag sutul "pe poarta"? Sunt ceva mai bun decat tine la fotbal, recunoaste.

- Recunosc, recunosc, spuse Nino. Hai, trage-i odata un picior telecomenzii asteai nesuferite! Acum isi termina muierile cafelele si vin peste noi sa ne bage la somn! Si nu mai apucam sa ne distram niciun pic! Mama ce ar mai merge o bere in loc de laptele asta la biberon care pare ca n-o sa se mai termine niciodata! Curge la infinit, zici ca exista un ocean de lapte din care mamicile se alimenteaza la nesfarsit!

Nici nu apuca Nino sa isi termine bine fraza si sa isi verse tot naduful pe formula de lapte interminabila, ca Lino deja marcase golul decisiv. Telecomanda zacea inerta pe podea, invinsa de sutul precis al lui Lino. Cand isi aruncara ochii inspre ecran, nu mica le fu surpriza sa vada ca se aflau pe alt canal, unul comercial, plin cu reclame.

- Nino, am reusiiiiit! Mama ce norocosi suntem! Sa nimerim direct la reclame! Auzi, dar crezi ca au auzit si doamnele ca la TV ruleaza altceva decat "cotcodaceli"?

- Nu Lino, n-aveau cum. Stau cu usa inchisa la bucatarie si se hlizesc de se aude pana la parter! E exclus sa ne fi auzit. Ar fi venit in pas alergator pana acum daca ceva le-ar fi dat de banuit, sau ar fi auzit vreun sunet mai nelalocul lui.

- Pai in cazul asta, sa profitam cat putem! Ce zici, comentam nitel reclamele astea absurde???

- Ce rautacios esti, Nino! Dar ce-mi mai place si mie! Uita-te si tu cum danseaza astia toti la fel pe muzica asta cretina! Cum dau din picioare! Zici ca sunt papusi pe ata! Crezi ca o sa devina toti portocalii dupa ce se termina dansul? Hm...Urasc portocaleleee!!!

- Posibil, Lino, altfel de ce te-ai apuca sa faci asa, ca toate animalele in public? Zau...Ma rog, mascotele alea albe sunt chiar simpatice. Dar oamenii astia care se maimutaresc asa pe langa ele si se mai si filmeaza ca sa fie dati la televizor chiar imi fac greata, bleahhh....

- Asa e, Nino. Ahhh, uite reclama cu bomboanele! Deja simt miros de vata de zahar plutind in aer... Mi-e o pofta...Apropo, stii ca am incercat sa apuc un caine de coada pe strada cand ma tinea mami in ham sa nu cad? Era cu o doamna care il tinea in lesa. Semana bine cu babuta din reclama. Am crezut ca o sa se transforme intr-un norisor-caine si o sa zboare bomboane peste tot. Cand colo, bietul caine s-a enervat foarte tare si a inceput sa ma latre. Cred ca mami a facut pipi pe ea de frica. Si stii ca ea nu poarta scutec!

- Mda, si eu am fost tentat sa smotocesc o pisica ca sa dea bomboane la schimb. Doar ca ea biata, cauta doar un loc unde sa isi nasca puii, si era sa ma aleg cu o zgarietura pe cinste ca m-am dat la ea. Si oricum, mami nu m-ar fi lasat sa mananc bomboane de la varsta asta. O pateam degeaba.

- E clar ca reclamele astea sunt mincinoase, mai spuse Lino. Altfel ar trebui sa ne iasa si noua treaba cu animalul de companie transformat la atingere in norisor plin cu bomboane fructate! Chiar nu inteleg de ce da mama fuga mereu la magazin sa cumpere cate o prostie din asta vazuta intr-o reclama si laudata aiurea!? Cel mai bun detergent facut vreodata, auzi! De unde stiu ei ca celalalt nu e mai bun? Chiar nu e nimic adevarat din ce ni se spune la televizor. Sunt numai minciuni. Dar reclamele astea sunt atat de aiurea, incat ma distreaza la maxim!

- Si crezi ca si Mosu' din reclama cu camioanele alea rosii, mari si frumoase care vine in oras de Craciun, e tot fals? mai spuse Nino. Reclama asta pot sa o vad la nesfarsit ca e frumoasa rau! In schimb alea care canta la nesfarsit cantece de Craciun ca sa te faca sa iti cumperi telefoane ma exaspereaza, de-a dreptul! Si canta, frate, acelasi refren pana de Paste, cand il schimba cu unul la fel de inteligent!

- Mai Nino, tu inca mai crezi in Mos Craciun? Esti prea mare pentru asta, pe bune. Doar ai prins-o pe maica-ta in fapt cand aseza cadourile sub brad. Cand mi-ai spus ce ai vazut, nu te-am crezut ca deh, sunt si io mic si prost. Dar s-au confirmat cele spuse de tine, caci l-am prins si eu pe tata facand acelasi lucru. Alta minciunica...Nici n-ar avea Mosu' asta atat de multi bani cat sa poata cumpara cadouri pentru toti copiii de pe Pamant, zau asa...

Ma intreb, cum or putea trai adultii astia inconjurati de atatea minciuni? Uneori as vrea sa raman mic pentru totdeauna si noi doi sa fim prieteni pe viata. Tu sigur n-o sa ma minti niciodata. Nici chiar in mami nu am incredere. Zice ca nu e bine sa ne uitam la TV si uite ce face. Bea cafele cu maica-ta in bucatarie. Femeile astea se distreaza atat de bine, incat au uitat de noi. 

- Acum iti pare rau ca nu stau cu noi? Parca te bucurai ca am reusit sa schimbam canalul si ca am dat peste reclame ca sa radem si noi putin! Ce te-a apucat? Ai cazut in butoiul cu melancolie?

- Nu, Nino, ma gandeam si eu asa cum e lumea asta in care traim si in care va trebui sa traim mult timp de acum incolo...superficiala, falsa. Noroc cu prietenia asta noastra ca ne mai salveaza cat de cat.

- Lino, mai bine hai sa ne mai uitam la niste reclame stupide! Lasa depresiile pentru mai tarziu. E timp destul si pentru asta cand o sa fii mare. Ce-o sa faci cand o sa ai copii care n-o sa te asculte, hhmm? Ia zi!

- Pai o sa ii bat pana ma asculta, Nino, ce crezi. Bat la ei ca la fasole, stai sa vezi numai!

- Nu te cred, spuse Nino. Sa fim seriosi, doar n-o sa-ti rupi in bataie proprii copii! Basca ca risti sa ajungi la mititica, si mititica e inchisoarea, amice, nu vreo domnisoara bebelusa cu gene lungi, daca ma intelegi.

- Pai daca sunt obraznici si neascultatori...

- Tot nu te cred. Daca ne-ar lua si mamicile noastre acum la bataie pentru ca am trantit telecomanda, si pe deasupra, vizionam si programe de oameni mari, cum ar fi, ai? 

- Clar nu ar fi prea bine, Nino. Dar na, ziceam si eu asa ca ar fi o metoda eficienta, asta cu bataia. Copiii trebuie sa stie de frica parintilor. Lucru pe care ar trebui sa il facem si noi de altfel, doar ca noi suntem ceva mai evoluati si evident mai emancipati si...

...si n-apuca Lino sa isi duca ideea pana la capat, ca se si auzi usa de la bucatarie deschizandu-se.

- Sase, Nino, mame la orizont! Ce ne facem? Cumtrecem inapoi pe desene?

- Nu stiu Lino! Propun ca situatie salvatoare de urgenta un pui de somn subit! Inchide ochii si 

prefa-te ca dormi!

- Dorm bustean deja, Nino! Mami o sa creada ca ne-am sucit pe burtica in somn, am lovit telecomanda si ea a cazut din greseala. Buna tactica!

Ada intra in sufragerie sa vada ce fac copiii. Sforaitul lor vorbea de la sine.

- Ce copii cuminti! ii sopti Mariei. Au trantit telecomanda si televizorul a trecut singur pe reclame. Probabil ca au adormit de plictiseala. Ce scumpi!

- Ada, sa ii lasam sa isi faca siesta. Hai sa mai bem o cafea pana se trezesc. Mititeii de ei....

Povestea celor trei fulgi de nea

Au fost odata ca niciodata trei fratiori fulgi de nea: Fulgisor Gri cel Mare, Fulgisor Albastru cel Mijlociu si surioara cea mica, Fulgisoara Inimioara.

Cei trei frati traiau fericiti impreuna cu parintii lor acolo sus, pe Norisorul nr. 7 din cartierul Zapezii Absolute. Aveau prieteni in tot cartierul, asa ca de sarbatori se intalneau si incingeau niste hore minunate. Si uite asa, mereu ningea frumos pe pamant de Craciun...

...Dar, intr-o zi, s-a pornit Vantul cel Fioros de Apus, dusmanul de moarte al fulgilor de nea. Cand sufla nabadaiosul vant, fulgisorii se imprastiau care incotro, speriati. Ii mai prindea in brate cat un tatic-fulg mai puternic si ii ducea inapoi in brate la casele lor.

Doar ca, de data asta, vantul a fost mai rautacios si mai puternic ca niciodata, iar taticii puternici s-au temut chiar si ei sa mai iasa din case. Astfel ca multi fulgisori-copii nu au mai reusit sa se salveze si au cazut pe Pamant care, incotro, ratacindu-se!

Doamne, ce tragedie! Cum va mai putea ninge de acum incolo? Ce o sa mai faca lumea de jos de Craciun? Cum o sa mai faca oameni de zapada???

Tot asa s-a intamplat si cu surioara Fulgisoara Inimioara. A zburat si dusa a fost. Fratiorii ei au reusit (nu se stie exact cum) sa nu cada pana jos, jos de tot. Dar ea fetita, prea subtirica si plapanda la trupusor, a cazut chiar pana jos, jos de tot...

...Si ce-a mai cautat-o familia ei, cat au mai plans fulgisorii fratiori dupa ea! Au strigat-o incoace si incolo, si-au intrebat prietenii, rudele. Nimic. Nimeni nu vazuse si nu auzise nimic.

Pana la urma, deznadajduiti dar cu o ultima urma de speranta in suflet, fratiorii fetitei fulg de nea si-au luat inima in dinti si s-au dus la Stapanul atotputernic, Soarele, sa il intrebe daca stie cumva unde se afla surioara lor. 

Desi le era foarte teama sa nu cumva sa se topeasca sub dogoarea crancena din imparatia Soarelui,  fratiorii, asa uniti si plini de curaj si  iubire pentru surioara lor s-au incumetat sa il deranjeze de la siesta de dupa-amiaza pe inteleptul Soare a-toate-stiutor.

- Inaltimea ta Soare bland, suntem atat de tristi, a spus Fulgisor Gri. Am venit la Domnia Ta, caci nu stiam la cine sa mai apelam.

- Dar ce s-a intamplat, micutule? Intreaba Soarele, realizand intr-o clipa ca o mare nenorocire tocmai avusese loc. A vorbit cu o voce calma, retinuta, ca nu cumva sa il sperie si mai rau pe micutul si asa destul de palid si care tremura  din toti rarunchii de emotie. Doar nu ar fi venit nimeni din neamul fulgilor de nea sa ii bata la usa asa, tam-nesam taman lui, Soarelui, de bunavoie, daca nu ar fi fost vorba cu siguranta de o chestiune de viata si de moarte!

- Stapane Soare, a disparut surioara noastra draga, Fulgisoara Inimioara! Dusmanul nostru, Vantul cel Fioros de Apus, a batut atat de tare incat a luat-o cu totul! Am cautat-o ore in sir, am strigat-o, dar totul a fost in zadar. Nu e niciunde. Suntem disperati si am venit sa iti cerem ajutorul si poate reusim sa o gasim impreuna!

- Asa, deci...Mica printesa de gheata a disparut! Ei bine, pentru ca ati fost atat de curajosi cat sa va apropiati asa de tare de mine si de casa mea doar ca sa va salvati sora, am sa imi intind o raza lunga-lunga si am sa o caut pe pamant. Va rog sa ma asteptati aici pana ma intorc cu vesti.

- Multumim, Soare bun! Te vom astepta nerabdatori dar o vom face in Marele Hol. Acolo e putin mai rece decat in sala Tronului Dumitale. Daca mai ramanem mult aici, riscam sa ne topim cu totul!

- Prea bine micutilor, asteptati-ma in Holul cel Mare, ma intorc cat pot de repede. Acum va las, ma grabesc sa va caut surioara.

Nici nu termina bine Soarele ce avu de zis, ca se si porni in cautarea fetitei fulg de nea ratacite. Isi chema ostasii solari cei mai buni si isi intinse o raza catre pamant dupa cum promisese. Fiecare ostas cobori pe raza in cate una din cele patru zari.

- De indata ce aflati orice informatie despre fetita disparuta sa ma anuntati negresit, le spune Soarele ostasilor sai de nadejde.

- Asa vom face, Stapane. N-ai grija, o vom gasi pe surioara-fulgisoara deindata!

Pornira ostasii catre toate cele patru zari dupa cum le ceruse Stapanul. Trecura minute bune, apoi ore, apoi chiar o zi intreaga. Se facuse deja noapte si Soarele inca nu primise vesti. Era ingrijorat. In plus, obosise si il dureau bratele intinse, tintuite pe cer ca sa poata sustine raza salvatoare. De abia se abtinea sa nu adoarma. Daca ar fi atipit, raza s-ar fi stins, iar ostasii nu s-ar mai fi putut intoarce niciodata inapoi! O alta raza nu i-ar mai fi gasit oriunde s-ar fi aflat. Asa ca Maria Sa, Soarele facea eforturi suprasolare, ca sa nu adoarma. Pana la urma a reusit sa ramana treaz, gandindu-se la bietii fratiori care asteptau in Hol si care, in curand, ar fi putut muri daca nu se ajunge curand la un deznodamant.

Dupa cum spuneam, noaptea se lasa pe nesimtite deasupra palatului Soarelui, cand, deodata, unul dintre ostasii Soarelui striga inspre cer:

- Stapane! Stapane! Am semnale de la prietenii mei eschimosi ca ar sti unde de afla micuta fulgusoara!

- Ce, cum? Sari Soarele ca ars din jilt. Ati gasit-o pe fetita? Asta e cu adevarat minunat! mai spuse Soarele, din ce in ce mai increzator ca povestea acestei disparitii misterioase se va incheia pana la urma cu bine. Fugi intr-acolo iute, gaseste-o si adu-o acasa la fratiorii ei! le striga El ostasilor, plin de entuziasm.

- Sunt deja pe drum, stapane, striga ostasul, rasufland din greu, aproape ucis de gerul din Alaska. Eu sunt ostasul Soarelui, cum voi rezista eu in frigul asta? isi spuse in gand ostasul. N-am incotro. Trebuie sa rezist, nu-mi pot dezamagi stapanul. 

Dupa mai multe clipe scurse cat un veac, ostasul cel norocos ajunse la iglu-ul prietenilor sai. Intra si ii zari pe acestia asezati in jurul unui patuc improvizat din gheata. Pe patuc, plapanda, zacea surioara-fulgisoara. Avea ochi inchisi si nu isi putu da seama de la distanta la care se afla daca respira sau nu.

- Frati eschimosi, cum se simte Fulgisoara-Inimioara? Traieste?

- Traieste, prietene ceresc, traieste. A avut noroc ca a cazut la noi. Aici e rece, multa gheata si astfel a putut fi salvata. Iti dai seama ce s-ar fi intamplat daca cadea in desert? Nici nu vreau sa imi imaginez asa o tragedie!

- Draga de ea....Ce bucuros sunt ca traieste! Ce fericiti vor fi fratiorii ei, dar si stapanul meu, Soarele! Unde mai pui ca o sa ma inainteze sigur si pe mine in grad de Cavaler al Soarelui dupa asa o reusita! isi spuse ca pentru sine ostasul, satisfacut de asa o mare izbanda.

- Da, asa este! E intr-adevar o minune! mai spuse eschimosul cel mai grasun dintre ei. Va trebui insa sa mai zaboveasca nitel pe aici. E inca foarte slabita si trebuie sa mai prinda niscaiva puteri. O mai tinem cateva zile sa o mai doftoricim nitel, si apoi poti sa vii sa o iei. O tratam cu o potiune din grasime de foca. E un medicament miraculos in astfel de cazuri, sa stii!

- Va multumesc si va sunt recunoscator tuturor, mai spuse ostasul. Ma voi intoarce curand! Spunand acestea, isi aminti ca nu il anuntase inca pe stapanul Soare ca o localizase pe fetita si ca domnisoara Fulg-de-Nea isi revine incet-incet.

Se intoarse la raza pe care coborase, trase de un fir de lumina ca sa il anunte pe stapan vestea. Clopotelul din palat suna ascutit iar Soarele veni in fuga sa afle vestile venite de jos.

- Stapane Soare, fetita-fulg-de-nea e vie si nevatamata! Se recupereaza intr-un iglu al prietenilor mei din Alaska. De indata ce se pune putin pe picioare, o aduc sus!

Doamne, ce bucurie a fost atunci...Soarele nu isi mai incapea in piele de fericire. Se bucura ca un copil pentru micuta domnisoara, dar era totodata si mandru ca o salvase el, el Regele-Soare! "O sa il fac Cavaler pe eroul-salvator! isi spuse. O merita din plin!"

Soarele isi incheie insa rapid sirul gandurilor fiind grabit sa le anunte vestea si fratiorilor, care asteptau de ceva vreme in hol si aproape isi pierdusera speranta ca isi vor mai gasi vreodata surioara, mezina familiei.

- Hei, micutilor, surioara voastra traieste! Le spuse Soarele. Fratiorii rezistasera destul de bine caldurii nu asa de intense din marele Hol si nu se topisera definitiv. Dar o zi daca mai durau cautarile, riscau sa piara topiti de caldura altminteri blanda a Soarelui, dar ucigatoare pentru ei, fulgii.

- Mandre Soare, din suflet iti multimim! Nu credeam sa ne mai vedem surioara vreodata! Mergem si noi sa o aducem sus! Ne e atat de doar de ea! Suntem prea nerabdatori sa mai asteptam aici si in plus, acolo e frig si ne refacem si noi puterile pierdute!

- Preabine micutilor. Il anunt pe ostas sa va duca pana la ea.

Plecara fratiorii si ostasul si ajunsera cu bine in Alaska. Surioara se bucura si ea nespus cand ii vazu. Isi mai revenise, se daduse jos din patuc si topaia bucuroasa prin tot iglu-ul. Cand se mai linisti din valtoarea fericirii revederii fratiorilor sai, le multumi tuturor si apoi se intoarsera cu totii acasa sus, in cartierul Zapezii Absolute.

Ospat mare pusera la cale chiriasii din cartierul Zapezii Absolute la intoarcerea copiilor. Invitatul de onoare fu chiar Soarele, pus la loc de cinste la masa. Ca sa nu inghete pana la finalul petrecerii, isi trase pe umeri o mantie de stelute-caldute si petrecu pana in zori alaturi de noii sai prieteni pufosi.

A nins mult atunci peste lume, la cate hore s-au incins acolo sus. Batrani si copii deopotriva, toti laolalta s-au prins in dansul nebun al fulgilor de nea fericiti. Era motiv de mare sarbatoare: Niciodata un fulg ratacit de nea nu mai fusese recuperat si adus acasa, si mai ales de catre Maria-Sa, Soarele. O frumoasa prietenie se legase acum intre ei.

De atunci, cand e vremea sa fie cald si Soarele sa straluceasca, fulgii de nea se retrag in casutele lor si hiberneaza pana le vine randul sa dantuiasca cu foc si sa aduca iarasi ninsoarea pe Pamant. Nimeni nu mai fuge de teama caldurii prea puternice, nimeni nu se mai pierde, oricat de inghetat si de subtirel ar fi! Soarele vegheaza acum asupra tuturor, ca un adevarat Stapan al Cerului si Pamantului deopotriva.

Si de cate ori ninge, fulgii cad si nu mai mor, departe de familie si de prieteni, ci se intorc cuminti la casutele lor din cartierul Zapezii Absolute. Soarele ii cheama mereu inapoi, nu mai poate trai fara prietenii lui dragi, fulgii de nea...

...Cat despre Vantul cel Fioros, am auzit ca tot Soarele i-ar fi venit de hac. L-a prins intr-o plasa de raze si l-a incuiat intr-o colivie. A stat acolo pana ostasii Soarelui l-au imblanzit si apoi i-au dat drumul catre lume. Acum bate doar cand si cand, si e mai mult o adiere prietenoasa, binevenita atunci cand Soarele e nevoit sa arda prea tare, in luna lui Cuptor.