Muscate rosii in Bucurestii de altadata

Sunt intr-o curte frumoasa undeva in Bucurestiul vechi, pe o straduta atat de mica, incat ma intreb daca chiar exista cu adevarat. 

Muscate rosu aprinse "musca" cu nesat din verdele crud al ferestrei, umpland-o cu iubire de floare acaparator de dulce. Ma gandesc ca de dincolo de fereastra cineva ma priveste curios, ascuns dupa draperiile grele, cineva dintr-o alta epoca, poate un print. Brocartul il pastreaza insa bine ascuns, nu ii vad bine chipul: Nu pot deslusi daca ma priveste pe mine curios, sau daca priveste undeva departe, in spatele meu, intr-un alt timp si poate pe alte meleaguri.
Se aude un pian dintr-o curte de langa, o muzica jazz care imi provoaca si mai intens visarea. Aproape ca as adormi pe treptele acelea gri, nevorbite de ani, ce par ca imi inteleg, mai bine decat oricine si orice, dorul.
Si cand nu te regasesc niciunde, nici in trup si poate nici in minte, camuflat sub greutatea gandurilor mundane si a ocupatiilor triviale, imi inchipui ca esti tu cel din spatele muscatelor indragostite, un tu dintr-o forma de noi inventata aici, pe loc, intr o curte frumoasa dintr-un vechi Bucuresti de poveste...

Îți scriu cât să te regăsesc

Știu că doar dacă-ți scriu te regăsesc, și asta nu pentru foarte mult timp. Ești acolo câteva clipe cât să mă citești, și poate încă pentru câteva cât să mă înțelegi și să mă digeri cât de cât pe îndelete.

Apoi îmi vine mie rândul la așteptarea cu înfrigurare a unei reacții, oricare, numai reacție să fie, sub forma unui răspuns, orice răspuns. Poate fi și doar un rând, da’ sa fie. Sau măcar două cuvinte; fie, e bun și unul...

...Când, într-un târziu, alegi să îmi scrii ceva, nici nu mai sunt în stare să respir. Apare că tastezi, mor și învii de vreo câteva ori în acele secunde parcă fără de sfârșit. Inima-mi nu-și mai știe nici ea ritmul firesc. Ratează câteva bătăi, se revoltă de dor și te strigă cu vocea ei de inimă gâtuită de emoție. E nerăbdătoare, dar se și teme: Se teme de respingere, de lipsă de chef, de plictiseala ta proverbială. Uneori, până apari, nici nu mai e cu adevărat o inimă. E doar ceva așa ca o figură de stil uitată cumva între parantezele existenței sale anoste.

Acum însă e din nou în pieptul meu ea, inima cu pricina. Azi ai fost bun, pesemne, cu ea. Ai luat-o de mână și ai iubit-o. I-ai adus înapoi bătăile pierdute.

Cu toate astea, niciunul dintre noi nu știe ce va fi mâine. Poate că tu n-o să mai răspunzi, sau poate că n-o să-ți mai scriu eu, cine știe. Sau poate că mâine inima mea va lua forma ta pentru totdeauna.

Cine știe...