Mușamale cu cântec

Se uzase rău mușamaua din bucătărie și tot mă țineam de ceva vreme să o înlocuiesc, dar nu apucam neam să ajung la piață ca să îmi iau o bucată suficient de lungă și suficient de lată pentru masa din bucătărie. 

Toate până în weekend-ul ăsta, când în sfârșit am reușit să mă mobilizez și să fac achiziția asta necesară bucătăriei mele deloc fascinante de altfel. 

Pe lângă utilitatea sa de netăgăduit, mușamaua mea s-a dovedit a fi și foarte drăguță, și mai mult chiar - culmea! - șiîncărcată de învățăminte necesare ignoranților [lora care nu dau prea des pe la operă - deși mie zău că mi-a placut de fiecare dată când am fost(apropos, și la operetă e minunat, puteți încerca și asta, va asigur că merită).

Ignoranții despre care vorbesc eu aici sunt (se dau) veșnic ocupați și se declară presați de timpul ăsta nemernic care e mereu prea scurt sau care nu există deloc. Oamenii ăștia se iau de obicei cu altele (altele total neinteresante și probabil și prea puțin de folos), viața trecându-le pe lângă ei incoloră, inodoră și insipidă (paradoxal, nu?), o viață înecată în rutină, o viață atinsă prea rar și de prea puțin senzațional sau joie de vivre...

...Drept urmare, când am citit pe mușamaua mea cea insolită cuvintele Veris leta facies, nici eu nu am înțeles nimic: Nici ce înseamnă asta, și cu atât mai puțin ce caută aceste cuvinte pe o mușama decentă, cumpărată la metru din piață, dr ”nebănuite sunt căile Domnului”, vorba aceea.  

Intrigată și totodată curioasă să văd la ce poate duce descoperirea mea inedită, m-am apucat să fac ce ar face mai tot omul ignorant, habarnisto-pafarist total din ziua de azi: Am căutat pe Google semnificația acestui elegant Veris leta facies și, foarte previzibil, rezultatele nu au întârziat să apară: Veris leta facies este o bucată muzicală celebră, ce face parte din opera Carmina Burana a lui Carl Orff. 

Redau mai jos versurile cîntecului în original în latină (pour les connaisseurs, sic!), dar și în engleză, asta ca să înțeleagă și restul ignoranților interesați de cultură cât de cât (de obicei corporatiștii, gen), care nici la operă nu merg des, și nici nu pricep vreo boabă de latină, dar care măcar le mai au nițeluș cu computerele, deci oarecum și cu engleza. 

Dar ce e și mai mișto e faptul că ignoranții ăștia (și sper eu și ăia mai destupați la minte și înțelegători de o minimă latină) au poposit nițel aici pe pagină ca să mă citească, pe mine una de-a lor de altfel, lucru pentru care țin să le mulțumesc pe această cale.

Link Carmina Burana:

https://www.youtube.com/watch?v=AuEt18BW2CI

I. PRIMO VERE

Veris leta facies
mundo propinatur,
hiemalis acies
victa iam fugatur,
in vestitu vario
Flora principatur,
nemorum dulcisonoque
cantu celebratur. Ah!

Flore fusus gremio
Phebus novo more
risum dat, hoc vario
iam stipatur flore.
Zephyrus nectareo
spirans in odore,
certatim pro bravio
curramus in amore. Ah!

Cytharizat cantico
dulcis philomena,
flore rident vario
prata iam serena,
salit cetus avium
silve per amena,
chorus promit virginum
iam gaudia millena. Ah!

--------------------------------------------------------------------------------------

The merry face of spring
turns to the world,
sharp winter
now flees, vanquished;
bedecked in various colors
Flora reigns,
the harmony of the woods
praises her in song.
Ah!

Lying in Flora's lap
Phoebus once more
smiles, now covered
in multi-colored flowers,
Zephyr breathes nectar-
scented breezes.
Let us rush to compete
for love's prize.
Ah!

In harp-like tones sings
the sweet nightingale,
with many flowers
the joyous meadows are laughing,
a flock of birds rises up
through the pleasant forests,
the chorus of maidens
already promises a thousand joys.
Ah!

Back to reality

Am trei conturi de facebook. Nu, nu sunt vreun fel de Matrioska multiplicată, trup și suflet, de câteva ori, mai mică, din ce în ce mai mică. Doar că mă interesează mai multe chestii, din zone diferite de interes, și prefer să nu le țin pe toate la gramadă, sau să le amestec cumva. Cred s-ar și certa la un moment dat între ele, împartășind opinii diferite de cele mai multe ori, așa că prefer să previn un scandal pe care îl anticipez drept unul iminent. Mi-aș complica și mai mult viața, care oricum numai simplă nu e.

În funcție de chef, conjunctură, tărie a cafelei sau tipurile de alcool disponibil (care trebuie sî fie neapărat din categoria celor care merg cu gheață!) aleg una din cele trei ”vieți” virtuale și mă cuibăresc comod în ea ca și cum m-as cufunda într-o canapea confortabilă a dorințelor, unde personajele mai mult sau mai puțin închipuite devin partenerii mei de discuție cei dezinvolți. Viața pe care aleg să o trăiesc la un moment dat o ”devorez” cu lăcomie și nerăbdare, ca și cum ar fi cumva pe sfârșite, ca și cum nu ar fi suficientă pentru toți cei asemeni mie, cei care au ales-o pe ea în detrimentul alteia.

Pe contul ”oficial”, să îi zicem așa, țin legătura cu cei cunoscuți și mă informez intens asupra lucrurilor petrecute prin lume, de obicei fără să ne întrebe (mult prea intens, aș zice). De fapt, mă „intoxic” cu tot felul de știri, majoritatea catastrofice, nefavorabile, ori repetate până la sațietate. 

Dacă însă vreau să fiu printre primii care află o treabă, Facebook-ul mă ajută și mă susține. Îi ”ia fața” oricărui post TV in materie de viteză în postarea unei știri: Pe FB afli cu prioritate ce ”vrăji” a mai făcut Tudose, urmărești confesiunile unora sau altora mai mult sau mai puțin importanți (unii sunt importanți doar pe FB, sau cel puțin așa le place lor să se creadă),  și abia apoi o să auzi aceeași veste și din gura Andreei Esca).

Pe contul ”literar” și ”buchinist” (acum, dacă tot m-am apucat să-mi categorisesc conturile în funcție de interes și conținut preponderent, o să continui tot pe linia asta) promovez în principal ce scriu aici pe blog. În rest, mai urmăresc pagini de literatură, sau genul de gazete online mai cu ștaif și cu mai multe dileme la activ.

De curând, mi-am mai deschis încă un cont, cel al unei Madeleine melancolice, aterizată direct din Parisul romantic taman pe plaiurile mioritice ”fără de seamăn” pe lume (Ce ghinion pe mine!). Recunosc, cu greu m-am desprins din bratele lui Emmanuel Macron - pe care îl ador - ca să ajung aici, printre muritorii români de rând. (Glumesc, desigur, aș vreau eu să fi pățit așa ceva!)

Asta e, n-am ce să fac, sunt îndrăgostită fără leac de președintele cel proaspăt ales și foarte sexi al Franței. Și ca să fiu pregatită, în caz că mi se ivește vreo ocazie pe viitor, mi-am anunțat deja iubitul că, de-o da bunul Dumnezeu să mi se întâmple - în viața asta sau, de ce nu, poate în vreuna din cele viitoare să ”se dea” ”Milică” ăsta frumos al Franței la mine, zău că nu o să dau îndărăt ca racul așa cum obișnuiesc să fac de obicei. O să iau taurul de coarne, ce naiba! La vie est e belle, marchons, marchons, cum ar veni, că altfel mi-o iau altele înainte, nu că nu ar fi facut-o deja o doamnă bine pe numele ei Brigitte, Brigitte Macron. 

O să las acum visele imposibile să se desfășoare libere în lumea lor imposibilă și o să mă concentrez pe cel de-al treilea și ultimul meu cont de Facebook, bineînțeles cu voia Dvs. 

Contul meu cel ”francez”e desigur unul boem și în principal are treabă cu arta în general. Aici urmăresc pagini ale muzeelor, instituțiilor culturale în general. E ”bula” virtuală unde regăsesc imagini cu reproduceri după tablouri cu peisaje idilice, multe din ele din sudul Franței, care nu întâmplător provin acea zonă. Acela e locul unde aș vrea eu să mă retrag la pensie, unde să mă apuc să scriu (în sfârșit!) primul meu roman. Și poate că într-un astfel de loc, unul unde tronează liniștea desăvârșită a naturii colorate în viu și mult verde, poate că o să reușesc să scap de tot stress-ul ăsta de metropolă îmbâcsită. Poate că o să fiu în stare să-mi las deoparte toate fricile mundane și să încep să trăiesc cu adevărat, să trăiesc cu ”miez”. 

Pe contul ”a la francais” reușesc cel mai bine să mă relaxez. Aici simt că îmi reîncarc bateriile, golite de la atâtea știri urâte, agresive, multe din ele neverosimile și care nu se termină niciodată.

Toate cele de mai sus țin însă de o altă lume, o lume diferită, deși una la fel de acaparatoare ca și cea reală. 

În lumea astalaltă, nu e la fel de ușor de jonglat cu și printre niște ”conturi”. și vieți. În lumea cea”cu față umană” nu mi-e întotdeauna la fel de ușor sa aleg ce vreau să fiu, cum vreau să fiu: angajata dedicată, gospodina mediocră, mama devotată, cititoarea înfocată, cinefila în stare să ”piardă” ore în șir vizionând seriale pe hbo go. 

Aici, ”pe pamânt, nu în gând”, viețile diverse mă aleg pe mine mai mult decât le aleg eu pe ele, și nu sunt mereu îngăduitoare în privința mea, previzibil de altfel. Citesc sau mă uit la seriale doar atunci cînd dorm copiii sau când au obosit să mai vrea ceva, ori când e prea cald ca să gătesc sau să deretic prin casă. Dar nu mă plâng, e frumos și așa, e divers, e altfel. Pare că există un echilibru, dar unul nu întotdeauna ușor de acceptat.

Adesea însă, virtualul tinde să invadeze realul folosindu-și drepturile câștigate cine știe când și mai ales cine știe cum, încercând sa ia locul realului fără a-i cere permisiunea, pe care oricum nu ar primi-o niciodată cu ușurintă și supunere necondiționată. 

Măcar la capitolul ăsta deținem un minim control. La o adică, virtualului îi putem spune ”stop” când vrem și mai ales dacă vrem, sau măcar din când în când, tragând la schimb câte o gură de aer real, nealterat de acea perfecțiune la care cu siguranță că și realul visează, dar pe care cu siguranță nu ar putea-o atinge vreodată.

Cu berea într-o mână și Luna în priviri

Ieri am asistat la o discuție in metrou elocventă când vine vorba de femei si barbați și de modul lor total diferit de gândire. Venus si Marte se află, ca de fiecare dată, la o distanță nepământean de mare una de alta.

Redau mai jos dialogul sexelor, mereu la fel de savuros și fără de-nțeles pe deplin:

Ea:

- Și chiar nu îți place deloc să te plimbi prin parc, să stai și tu pe o bancă și să privești Luna la amurg? E atât de romantic, oftează ea prelung, încercând din răsputeri, căutând prin toate ungherele minții și memoriei ca să își dea seama dacă i se întamplase vreodată să dea peste vreun bărbat cu adevărat romantic. Probabil că nu, nu se știe a fi o tipă uitucă și să nu fi reținut ceva atât de important.

El:

- Dragă, eu prefer să o iau la pas prin parc și să mă opresc la prima cârciumă care îmi iese in cale! Apoi așa, cu o bere într-o mână, pot să stau după aia și să mă uit la Lună până dimineață dacă tu vrei! Desigur, o să mai urmeze și alte beri că deh, noaptea-i lungă, dar ne înțelegem noi cumva, mai adaugă siropos și împăciuitor 'mnealui, mister romantismul întruchipat.

În ciuda tonului echilibrat al dialogului, domnișoara pare destul de dezumflată de replica cu tentă bahică data de partener, o replică dură pentru urechiușele-i micuțe și fine, urechiușe "ce ar putea fi mușcate așa de drăgăstos în intimitatea unei cârciumi, în fața unei beri reci de la gheață,  servită cu două degete de spumă ca la carte", dupa cum probabil că gândește iubitul ei acum.

Auzindu-i discutând cu atâta implicare pe cei doi, mă mobilizez rapid și încerc un exercițiu mental, imaginându-mi  diferite posibilități de acțiune win-win în aparență, presărate pe ici pe colo și cu oareșce compromisuri venite din ambele părți.

Concret, ce s-ar putea face ca amândoi să fie multumiți, berea să rămână tot bere de nădejde, iar Luna să fie Lună până la capăt? 

Ideea 1: Cât timp ea stă așezată pe bancă și privește de un singură la Lună, el caută prin apropiere să-și cumpere o bere. Revine ulterior pe bancă langă iubită și o cuprinde zdravăn cu brațul neocupat cu sticla de bere aburindă.

-         E minunat să bei o bere și să te uiți împreună cu iubita ta la Lună, pare că zice domnul. Luna sălășuiește pe cer o noapte intreagă, ce atâta grabă? Mai întâi ar mai merge o bere, și după aia putem să o dăm și în romantisme, zic.

Ar merge o bere dar și ceva de ronțăit, de ce nu? Păi, în cazul asta ar fi bine să o întrebe și pe ea dacă vrea să îi cumpere ceva înainte sa fugă după încă o berică, că  ”asta taman e pe terminate”, și se supără fata dacă el pleacă iar, lasând-o singură cu Luna în privire și în gând.

- Iubire, să îți aduc ceva? Un suc, o ciocolată? Ar putea întreba el.

Iar ea i-ar putea răspunde:

a. (super romantic): 

- Nu, iubire, tu și Luna îmi ajungeți...Ce mi-aș mai putea dori? sau:

b. (total neromantic, dar solidar cel puțin): 

- Păi...da, ia-mi și mie o bere și ia și niste chipsuri, că mă omoară liniștea asta a nopții! Pot să îmi aud până și gandurile!

E și asta o variantă posibilă deși, dacă cumva e prea frig, nu se recomandă sa o lălăi prea mult prin parc și să răcești, că treci subit de la bere sloi la ceai fierbinte îndulcit cu miere. În cazuri din astea mai bine înlocuiești berea cu un vin fiert și scapi de grijile de după cu gripa.

Ideea 2 (asta ar merge atât vara, cât și iarna):

Merg ei, amândoi, ținîndu-se de mânuță la o cârciumă de cartier. El își ia o bere, ea își ia un suc. Se pun apoi pe privit cu nesaț la Lună. Își aleg o masă mai lângă fereastră, ca să le fie crăiasa nopților cât mai aproape. Dacă nu-și găsesc cumva locul ideal ei bine, nu-i bai, se pot uita și pe telefon la poze cu Luna, până când unul dintre ei va adormi plictisit, sau îi vor fugi ochii aiurea de la atâta concentrare.

Se pot uita și la televizor. Sigur există unul și în acel local. Plus că ecranul strălucește suficient cât să le țină loc și de Lună.

Ideea 3: El o scoate pe ea și la plimbare, dar și la cumpărături…de bere. Ajung cu ea acasă și o desfac însetați și înfrigurați de emoție. Se duc în bucătărie lângă fereastră ca să vadă cât mai bine Luna (doar din bucătărie se poate vedea, deh, poziția blocului nu permite mai multă vizibilitate). Beau împreună cu Luna martor de nădejde, apoi se duc la culcare. Sunt prea beți ca să mai fie și romantici (vai, ce prost se termină varianta asta, sorry :D)

Ar mai putea exista și ideea 4, mult mai scurtă: Se țin romantic în brațe, cu Luna martor (o varianta beer free de data asta). Nu e nici prea frig, dar nici prea cald…

…Deodată metroul intră cu viteză în stație și se oprește brusc, la fel ca și gândul meu nătâng și împăciutor.

Cei doi coboară, iar eu rămân agățată euforic undeva între Lună, berile ei și metrourile noastre.

Palavra zilei: Curățenie generală

Amânam de multă vreme momentul ăsta. Până la urmă mi-am luat inima-n dinți și m-am apucat de treabă. M-am pus pe făcut ordine, ordine în șifonier și ordine în suflet.

Tot țineam să păstrez o mulțime de haine, care însă nu îmi mai veneau de o bună bucată de vreme. Le tot probam cu speranță când și când, și apoi, plină de nervi și sugrumată de frustrare, le agățam la loc în dulap, sperând că data viitoare - Dumnezeu știe care dată viitoare - o să mă încapă iar. 

Dar trei nașteri nu sunt  nici cinci nașteri, dar cu siguranță nu sunt nici una, și asta lasă urme serioase pe aproape orice trup de mamă, excluzând aici, bineînțeles, norocoasele care fac excepție de la această regulă. Măcar cu asta mă îmbărbătam și eu, că nu sunt singura care suferă. Și nu încetam să sper că va veni cândva și cumva o zi, acea zi în care eu voi reveni la cea de atunci, cea fără prea mai multe kilograme în plus și fără atâtea responsabilități pe cap. Dar cum nu s-a întamplat așa - pentru că niciodată nu se întâmplă așa - și zău că am așteptat ceva, nu glumă! - mi-am zis: ”Gata, până aici! Afară cu ele, afară cu veșmintele astea care nu îmi mai sunt de nicio trebuință!”

Și taman asta am și făcut. Cu inima strânsă cît un purice, am adunat fiecare cămășuță, fiecare bluziță, fiecare rochiță și fiecare costum sau pereche de pantaloni care nu mă mai încăpea și le-am pregătit de ”deportare”, așezându-le pe pat ca pe niște soldăței resemnați în așteptarea execuției iminente. Le-am strâns cu grijă, încercănd să le afectez cât mai puțin posibil starea de spirit și prețiozitatea consacrată care mă determinase cândva să le cumpăr. Le-am pus apoi într-un sac de plastic încăpător, care nu mi-a opus niciun fel de rezistență deși aș fi vrut-o. I-o ceream chiar, din priviri și fără cuvinte. Cumva visam la un ajutor nesperat venit dintr-acolo, speram la o împotrivire cât de mică din partea lui. Numai că el era doar un sac obișnuit de gunoi, ca atâtea altele asemeni lui, un sac supus și fără personalitate, așa că nesuferitul m-a lasat să îmi fac de cap până la capăt, refuzând să mă oprească în vreun fel.
Nici măcar bietele haine sechestrate înăuntru nu au protestat, supunându-se cu obediență voinței neînduplecatei lor - foste - stăpâne. Se comportau ca niște supuși care incă își respectă regina rămasă încă regină în ciuda pierderii coroanei. Nu s-a auzit niciun ”Nu ne da încă!!!” disperat, nu s-a auzit nimic, absolut nimic. Se făcuse, în schimb, o liniște de mormânt. Vechile mele haine zăceau tăcute și cuminți în noua lor locuință gri și moale.

Am plâns puțin după, știam că o voi face, a fost și ăsta e unul dintre motivele amânării îndelungi. Cu toate astea, până la urmă s-a dovedit a fi ceva mult mai puțin groaznic decât aș fi crezut. Vorba lui Iubi: Ca să poți primi ceva nou în viață, trebuie să înveți să mai și renunți din când în când la ceva ce ai deja. Nicăieri nu e loc pentru tot și toate, nici în șifonier și nici în suflet, iar o schimbare poate fi, de multe ori, chiar benefică. Nițeluș aer proaspăt, venit de unde poate că nu te aștepti, e în stare să îți redea măcar ultima fărîmă de energie pierdută cine mai știe când și cine mai știe cum și pe unde...

Palavra zilei: Toleranță zero

Dacă cineva, cumva, se găsește să se declare, într-o bună zi, cu totul împotriva urii, acela devine pe loc un proscris, o sursă a atacurilor și golăniilor de tot felul venite din partea unora care încă mai cred că ura e un mod de viață, și-ncă unul decent chiar.

Pentru că, nu-i așa, nu ai cum să fii cu adevărat împotriva urii, nu? Nu prea stă în firea omului să nu urască ceva sau pe cineva la un moment dat, nu-i așa? Cum ar fi să se împace omul bine cu toată lumea, să trăiască permanent în armonie cu vecinul, cu colegul, sau cu președintele țării, de ce nu? 

Știm că vorbim aici de o utopie. Omul nu ar mai fi om dacă cumva nu s-ar mai certa veșnic cu restul lumii, sau cel puțin cu o cu felie semnificativă din ea. 

Oricum, dacă perfecțiunea tot nu există, ce rost mai are să ne batem atât de mult capul tot încercând să ne înțelegem semenii, să îi luăm așa cum sunt, să îi acceptăm, să îi iubim?

Se tot spune că ura se trage din iubire, că îi este complementară uneori. Se mai spune și că gelozia e ea însăși o dovadă de iubire. Adică, dacă te apucă, așa, subit să te poziționezi - bineînțeles într-un mod asumat, cu bună credință dar și cu suficient simț de răspundere - împotriva urii, împotriva manipulărilor și intimidărilor de orice fel, alegând să susții egalitatea în drepturi a tuturor indiferent de „apucăturile” fiecăruia, asta înseamnă de fapt că tu nu iubești oamenii ci că îi urăști din tot sufletul, și că ai vrea să dispară toți  de pe fața pamântului o dată pentru totdeauna? Doar ura era și ea iubire, nu?

Atât că eu nu pot înțelege cum ceva de sens opus unui lucru bun ar putea să atragă mai departe ceva cel puțin la fel de bun. Ura, gelozia, intoleranța, homofobia nu conțin nicio urmă de iubire dimpotrivă, o reneagă întru totul, o desființează fără drept de apel. 

Se cam știe deja că doar binele poate atrage după sine tot un bine. Răul atrage și el ceva, pe același principiu, dar ceea ce atrage e tot un rău. N-are cum sa iasă nimic bun din a lovi pe cineva cu o căramidă în cap numai pentru că gândește altfel decât tine. Pur și simplu n-are cum.

Și dacă tot ții să urăști ceva cu orice preț (uneori ajungi chiar să urăști ceva ce pretinzi că ai iubit cândva sau ceva ce încă mai iubești), măcar fi consecvent până la capăt și admite că ăsta ești, că asta-ți e adevărata față și așa ai de gând să procedezi și de acum încolo. 

Bine ar fi să ai și bunul simț și să îi lași și pe ăia mai puțin plini de ură și mai puțin geloși decât tine să traiască și ei la rândul lor, dar știm că tu nu poți să faci una ca asta, e imposibil, pentru că ar fi contrazisă taman ideea de a urî. 

Doar că, vezi tu, cam așa-i în viață: unii vor vanilie, alții vor ciocolată. E drept că, uneori, în mod fericit si în urma unui noroc chior, vanilia și ciocolata se înțeleg de minune, aleg chiar să se înhame la  un drum lung împreună, reușind să ajungă ciar și la destinație împreună, ceea ce e cu atât mai bine. 

Cum ar veni, chiar se poate. Asta însă numai dacă și tu ai vrea, evident...

Gogosi si dialoguri la magazin

Ajung la casa si imi pun produsele pe banda. Vin aproape zilnic la magazinul asta si o cunosc pe casiera de ceva vreme. E o femeie in floarea varstei, bruneta si cu o privire blanda. Are un zambet foarte placut, dar nu place chiar pe toata lumea. Uneori zambetul e doar de complezenta, ca da bine la clienti. Eu am noroc. Pe mine chiar ma place, stiu asta. Asa ca nu e de mirare ca de cate ori ma nimeresc pe tura ei ma asez mereu la coada la casa... "ei".

Imi zambeste si astazi ca de fiecare data. Ma intreaba ce mai fac, daca vin de la serviciu, tot ca de fiecare data. Stiam ca urmau trei zile libere pentru ea. "Asa pica turele la rand" imi explicase data trecuta cand ne-am vazut. O intreb cand urmeaza sa fie libera, imi spune ca in curand, "de maine adica. Dupa care vor urma inca trei zile de concediu de odihna" mai adauga, cu fericire si cu nerabdare in glas. Incepe sa-mi scaneze produsele si ajunge la gogosi. Un dialog neasteptat se naste ad-hoc, iscat de mult prea deliciosul desert.

- Si fiul meu le prefera pe cele cu ciocolata! exclama satisfacuta, odata ce descopera ca fiul ei nu e vreun specimen rar intalnit pe lumea asta.

- Da? raspund surprinsa. Si sotului meu ii plac tot cele umplute cu ciocolata. Eu insa le-as alege pe cele cu vanilie oricand! raspund, in armonie cu yin si yang-ul momentului.

- Fiul meu are o iubita foarte draguta, continua ea in timp ce scaneaza ce mai ramasese pe banda.

E brunet si are o iubita blonda cu ochi albastri. Iubitei lui ii plac gogosile cu glazura alba si crema tot alba in interior! Ce coincidenta, nu? Pluseaza ea. El e brunet si prefera ciocolata, ea e blonda si prefera vanilia! (dap, si mie tot vanilia imi place si culmea, nu sunt blonda!) Dragii de ei...sunt un cuplu asa de frumos...Apropo, aveti copii?

- Da, am trei baieti, ii raspund cu mandrie, umflandu-ma in penele-mi de mama gospodina si iubitoare, in timp ce nu pot sa nu ma intreb in capul meu daca toti fiii mei o sa prefere pe veci ciocolata, doar asa ca sunt baieti si pentru ca, in aparenta, ciocolata s-a dovedit a fi suficient de misogina, cel putin pana acum. Cat despre vanilie si misandria ei, probabil ca si asta e o realitate, ce sa zic. Ce de revelatii am azi, frate!

- Ce varste au? Vad ca ati luat si scutece, deci macar unul dintre ei trebuie sa fie foarte mic!

- Da, confirm previzibil. Cel mic are doi ani si jumatate, este mezinul familiei. Ma gandesc ca l-a vazut si pe el de mai multe ori pe aici, dar probabil a uitat. E de asteptat, doar se vantura atata lume pe la casa.

- Si ceilalti doi? continuta tanti-cea-bruneta, hotarata sa afle tot istoricul acestei familii atat de simpatice de clienti.

- Unsprezece si respectiv noua ani, ii marturisesc, pe masura de mandra ca si in cazul consumatorului neintrerupt de scutece.

- Ce frumos, sunteti mama de trei flacai, felicitari! Sa va traiasca! incheie ea glorios, taman cand trebuia sa scot cardul si sa platesc.

Cum ar veni, ne-am incadrat la fix cu discutia, care nu avea deloc legatura cu shopping-ul, desigur, dar care s-a dovedit a fi gura de aer proaspat necesara pentru amandoua, casiera si clienta deopotriva: o data pentru ea care e inca la serviciu si ii mai trebuie niscaiva energie pana la sfarsitul programului si inca o data si pentru mine, corporatista abia intoarsa de la locul munca si aflata, la fel, cu energia si cu entuziasmul aproximativ pe butuci sau prin plopi, dupa cum va pare mai credibil. Macar am ucis rutina asta infernala pentru cateva clipe. Tot e bine.

Ii multumesc la final si ii urez zile libere de tura placute si concediu asemenea. Imi promite ca o sa ne vedem cand revine, "probabil sambata viitoare". Imi strecoara, ca de fiecare data, si niste strumfi in sacosa. "Ca sa fie pentru copii", mai zice.

Nici nu stie ea ca de fapt eu sunt cea care colecteaza strumfi. Copiii ma ajuta cu sarcina asta pe cat pot si ei. Ii cam folosesc intr-un fel, recunosc, pentru imbogatirea colectiei. Dar fapta marturisita e pe jumatate iertata, mai ales ca si ei stiu asta, ba chiar ii amuza sa stranga omuleti pentru "mami".

Platesc cumparaturile si ies. Sa vedem ce-o mai fi pana sambata viitoare, cand poate nu o sa ma iau tot gogosi...

Mireasa-mi de liliac

Ți-am prins în păr o floare albă de liliac

E atât de primăvară, și țin morțiș să-ți fac cumva pe plac.
Ești capricioasă și te codești când vine vorba de iubire
Afurisito, când ai de gând să m-alegi pe mine
Drept al tău vrednic și pe viață mire?

O floare-n păr și al său desăvârșit parfum
Au fost și sunt doar un abil pretext
Ca să-mi așez puțin mai bine iubirea asta mare în context.
Și te iubesc și mă iubești și tu, femeie slobodă și fără nume,
Hai să petrecem cu vin și de-ale gurii până-n zori
La nunta noastră cea de dincolo de astă lume!

O carte, trei oameni si un vagon de metrou

Sunt in metrou ca aproape in fiecare zi. Ma intorc de la serviciu si parcurg un drum de aproximativ 30 de minute incluzand aici si stationarea de la statia Victoriei 2, unde de obicei petrec cam jumatate din acest timp asteptand sa schimb metroului spre Obor.

Ma indrept spre casa, dupa cum spuneam, si e la fel de inghesuiala ca in fiecare seara in jurul orei 6, pe cand majoritatea cetatenilor responsabili si cu un loc de munca stabil se intorc fiecare pe la casele lor sau uneori pe la ale altora.

Imi scot cartea din geanta si ma apuc sa citesc, cu aceeasi nerabdare ca de fiecare data (deh, timpul trece foarte repede si va trebui sa si cobor la un moment dat, din pacate), un obicei de al meu mai vechi si inca pastrat, se pare. Cititul asta in metrou - mai pe spongi asa, ca nu e ca si cum m-as afla acasa, in fotoliul favorit si cu o ceasca de cafea langa - ma ajuta, totusi, cat sa imi pot tine gandurile ocupate cu lucruri interesante precum personajele puternice ale cartii si aventurile lor savuroase.
Pot sa-mi inving si plictiseala aferenta unei rutini mai mult sau mai putin autoimpuse, si chiar reusesc sa nu ma mai enervez la fiecare mitocanie ivita in cale, pentru ca nici nu o mai vad si mai ales n-o mai aud, ceea ce e chiar misto!

Ca sa revin, ma afund pe data in poveste, doar sunt obisnuita cu cititul asta ad-hoc si pe unde apuc. Ma teleportez rapid undeva pe la 1800, in Spania.
Incep deodata sa ma simt din ce in ce bine, ca dupa o doza de drog luata la momentul potrivit si in cantitatea suficienta, cat sa nu ma de-a gata cu totul. 

La un moment dat, simt un miros intepator de alcool si de vopsea. Ma uit pe sub ochelari in dreapta mea si vad doi tipi, niste muncitori probabil intorsi de la un loc de munca nu la fel de confortabil si de stabil ca si al meu. Ocupatia obisnuita le e "tradata" de imbracamintea patata de var si de vopseluri de diferite culori si intensitati, transpuse fara voie pe o panza de imprumut. Ii mai da de gol si mirosul intens de bautura, care de obicei ii insoteste la drum cu o fidelitate imbatabila pe cei care presteaza acest gen de munci, carora nu le-ar putea rezista fara un stimulent puternic la purtator, cel putin in aparenta.

- Uita-te, frate, cineva mai citeste carti in ziua de azi, exclama absolut uimit unul dintre ei. Ai mai vazut asa ceva? Isi continua siderat, omul nostru, tirada de intrebari.

- Ei, i-am mai vazut si dimineata pe unii care citeau tot asa, raspunde celalalt, mult mai putin surprins si mult mai la curent cu ce se intampla pe aici, prin lumea calatorilor de pe magistralele autohtone de metrou.

- Serios acum, insista muncitorul nostru, cel pe semne mai putin plimbat cu metroul decat colegul sau, asta daca ar fi sa ne luam dupa ce ne spune el, evident. Cred ca numai 1% din populatie mai citeste prin metrou in ziua de azi! (ma rog, aici chiar si eu zic ca exagereaza nitelus omu'). Toti stau cu telefoanele mobile sub nas si cu castile in urechi, dar uite ca doamna asta citeste o carte adevarata!!!

Colegul, cel prea putin convins si aproape complet nefascinat de subiect si de peisaj, cedeaza si isi aproba intr-un sfarsit tovarasul de calatorie si de viata, plictisit de vorbaraia fara sens, aruncata dupa asa o zi lunga si grea. E obosit, dar tot se gandeste ca ar mai merge o bere asa, inainte de culcare. Drept urmare, ii face o propunere in acest sens colegului cel mult mai interesat de fenomenul de culturalizare prin intermediul transportului in comun in subteran decat el.

Omul nostru, cel mai inainte suprins de miracolul livresc, accepta propunerea bahica pe loc si fara alte comentarii. "Oricand mai exista loc de inca o bere", cam astea sunt acum gandurile care ii dau tarcoale. "Berea iti taie setea si te si face sa mai si uiti de una, de alta", isi spune mai mult ca pentru sine.

Poate ca asa si este. Poate ca berea chiar e in stare sa te faca sa mai uiti de greutatile vietii, de una, de alta, asemeni unui drog nimerit la fix, sau asemeni unei carti bune pe care reusesti  sa o termini taman cand metroul opreste in statie la Obor...

...Parca deja  incepi sa te simti mai pregatit ca niciodata sa infrunti o noua zi.

Mâinile tale

Mâinile tale îmi cântă la harpa imaginară a sufletului
Mâinile tale-mi vorbesc, mâinile tale mă cheamă,
Mâinile tale îmi cer să revin de nicăieri
Mâinile tale stau cu mine la taifas, pălavrăgim gălăgios în fața unui pahar de vin roșu,
Iar degetele tale dansează pe o melodie imaginară
Degetele tale iubesc.

Dacă ar fi să m-ascund undeva,
Undeva departe de lumea asta cu nume ciudat și cu privire de umbră
Ți-aș cere să mă cuibăresc cuminte-n căușul palmelor tale pline de zâmbet.
Tandrețea lor m-ar proteja subtil,
M-aș preschimba-ntr-o inimă pulsândă, o inimă iarăși vie.
Aproape ca mi-ai putea auzi tic-tac-ul salvator...

Mireasa mea, Luna

În seara asta, cu cer purpuriu și lumină de ceară
Nebună și caldă, mi-am așezat capul alene la tine în poală
Mi-am întins trupul frumos langă tine, pe canapea
Șoptindu-ți cuvânt de iubire, de miere, de stea...

...Deodată, încep să-ți înșir verzi și uscate,
Povești depănate cu har, pe-un fir de mărgele
Povești cu prinți și prințese, cu zmei
Coborâți pe pământ din lumile lor paralele.

Din tâmple-mi răsar flori de magnolii timide
înveșmântate în grele și lungi rochii de gală
Fistichii, azurii, ori verzui-aurii ca niște cantaride
Mi le prind galeș în păr, aproape adormită și goală.

Un tril ascuțit taman mă trezește,
Mă gâdilă cu nesaț și adânc în timpan
Visasem intens la toate iubirile mele de până la tine, de atunci, de mai an
Cum renunțaseră ele, viclene, să vrea să mai aibă cu mine orișice plan...

Dar azi, printre-așternuturi, șampanie, scâncet și verb
Un test am să-ți dau, unduindu-mi obraznic trupul cel gol si acerb.
Abia de te-abții să mă-mpungi cu coarnele-ți de bărbat transformat peste noapte-ntr-un cerb.
Oare vei ști să răspunzi la ce am să te-ntreb?

Știi tu, oare, mult iubite amant cu nume de soare,
Pe unde-mi umblă mie mereu, pe unde iarăși să-mi fie,
Zgâtia-mi de Lună, duduia blândă din cer,
Mireasa mea rumenă și durdulie?

Anti primăvară

Ploua infernal și ne iubeam atunci prin mansarde
Blestemată fii tu, luna lui Marte
Acum, când iubita-mi e atât de departe.
Și nici de ploaie, și nici de amor nu mai pot avea parte.

Am uitat și eu, și poetul, că în loc de cântat și de toamnă
Pe umeri ne plouă cu stropi mari, ca un plânset de vampă
Chipul dulce de muiere cu ifos de doamnă,
Cu ochi verzi și trup de Alhambră.

Mai strig doar așa, pentru mine mai mult și într-o doară
Că mi-e dor și mie vers, și mie clipă, și mi-e noapte de vară
În sufletul mut, pe vertebra subțire ca un arcuș de vioară...

...Încetează odată cu jocul nebun și revino curând
Zăludă și-n gânduri mereu închipuită primăvară!

Primavara, cui ne lasi?

Daca as putea sa alerg spre tine asa de tare precum as vrea

Probabil ca mugurii abia nascuti din pulpa ciresului inca virgin

Ar binevoi sa ma insoteasca, ajutandu-ma sa te prind de graba din urma

Ca sa-ti soptesc ca e zvon de primavara si de cer colorat indraznet in roz

De catre zambilele asisderea ce l-au invadat cu totul

Parfumul insa e acelasi, floare si cer prinse intr-un singur cuvant, intr-o singura clipa,

Umbra de aripa ratacita pe chipuri dispare sub tumultul de viata noua

Lasand loc siluetei fragede de femeie in parg, renascuta dupa un asa mare inghet

Domnisoara e hotarata sa uite de iarna cu povestile ei grele de promoroaca si clocotind de vise nerostite.



Fulgii de nea s-au transformat in lacrimi prelinse pe fereastra lumii

O pisica cu blana in culorile toamnei le linge tacticos de sus pana in jos - si ea le vrea uitate, deh! -

Natura si mister, nastere si renastere, rece si cald sunt acum tot una

"Corola de minuni a lumii" ne striveste pe rand, insufletita de erotismul acut al primaverii,

Ne trece peste tample, ne dezvaluie comori, ne cheama si ne alunga

Ne sparge in universi vechi si noi



Oameni, pasari si insecte vibreaza si respira la unison

De acum nu va mai fi noapte nicicand, poate cel mult o zi eterna, dar una nu asa de albastra

Epatand totul in jur ca o bijuterie pretioasa, insotind in jocul firii

Norii machiati cu farame argintii cazute de pe Luna.

Colierul meu de fructe rosii

E primavara

Si imi atarni la gat duios
Ca un colier de fructe rosii de padure
Ce canta duios in bataia vantului
Uit, intr-un sfarsit, cum ploaia ma ruginea aseara pe dinauntru
Cu rabdarea si vointa ei de ploaie cu personalitate.
Incep sa uit si cum imi macina inima, plamanii, sufletul
Cum imi trosnea oasele pana cand mi le-a spart in mii de bucati fine ca de sticla
Imprastiate de tipatul tau deznadajduit in colturi de zari.

Acum mi s-a facut foame
Si te invit la masa tacerii
Sa devoram pofticiosi, in tihna dupa-amiezii insorite,
Fructele rosii ca sangele din luna lui Marte
Marte cel capricios si umed, uneori si caldut
Noroc cu gustul dulce-acrisor ce ne transforma pe data
In soare aromat de tandrete infinita.

Te iubesc.

Mecanica inimii

Cum ar fi – vorba scriitorului – sa ai un ceas cu cuc in loc de inima?

Si cum ar fi ca aceasta mecanica complicata a inimii sa iti joace unele feste, mai ales in probleme de…”inima”?
Orice emotie cat de mica, orice gand de iubire, orice tumult 
Ar putea transforma tic-tac-ul familiar al vietii intr-o tacere acaparatoare de moarte
Si totusi…
O iubita nu intarzie sa apara, asa se intampla mereu
Si e frumoasa, e zaluda,
Canta si danseaza
Desigur e o iubita speciala, stie de toate, nu asa sunt toate iubitele, de fapt?
Cum sa rezisti, chiar si tu, cel cu un ceas in loc de inima, unul asa ca tine, la o atare minune, la un asa boboc de fata, cum? Spune tu: Cum???
Nu ca n-ai fi incercat deja sa nu cazi prada iubirii atat de riscante
Tu stii carui pericol te expui
O mecanica a inimii iesita din ritmul normal te-ar putea ucide pe loc…
…Ai preferat, in schimb, sa o tii ascunsa in visele tale de fiecare noapte,
Ai incercat sa o inchipui chiar respingandu-te, doar-doar iti va iesi din minte cumva.
 

Dar jocul vietii e un concurent redutabil,
E ispititor, te imbie sa renunti la drogul dragostei
Si totusi…
Si totusi, in asta zi – ziua cea mai friguroasa din an – taman in ziua asta de gheata ai ales sa cobori dealul
Dealul asta imens ce va desparte
Si ai ajuns jos, in oras,

Ca sa o cauti flamand pe micuta andaluza. Prostituatele alea doua – alea care nu prea stiu sa tina in secret, nici macar atunci cand stiu ca ti-ar putea face rau - ti-au soptit ca e din Andaluzia
Le era si lor dor de putina iubire fara plata
Uite ca acum o traiesc si ele prin tine
Ah, egoistele…

…O regasesti in piata facand ce stie ea mai bine.

Danseaza, parca pluteste.
Doamne, cum se unduieste ca un peste exotic in apa asta mare si statuta a lumii!!!
Te apropii sfios, cu pasi usori de ea,
Te alaturi dansului ei vrajit,
Va imbratisati timid mai intai, apoi din ce in ce mai strans
La fel va e si sarutul, o imbratisare totala, muzicala, derulata pe ritm de inimi vibrand la unison.
 

Deodata iti aude ticaitul si respiratia surprinse in acelasi sunet
Amuteste de uimire dar totusi nu renunta, ceva ii spune ca asa trebuie sa fie
Ca asa e mai frumos, mai bine, ca asa dureaza mai mult.
Se intrebase si deunazi de unde se aude sunetul acela sacadat, zumzetul ala ca de aripa de albina in zbor spre o floare asteptanda
Ei, uite ca acum stie, e sunet de inima de lemn si de multa iubire…

Ma uit la tine

Ma uit la tine cumva din interior, de pe la mijloc

Dar nu stiu care e acest mijloc de fapt - probabil ca cel al vietii,

De parca as privi pentru a nu stiu cata oara – mirata si melancolica - la nuferii lui Monet

De care niciodata nu ma satur, pe care nu i-am inteles inca cu totul

Si carora inca le mai caut raspuns.

Te incep din stanga, te inchipui pana inspre dreapta

Apoi o apuc invers, si astfel povestea ni se scrie diferit pe ziduri

Depinde din ce parte te pornesc, depinde unde si cum te inchid

In mine, in tine, sau intr-un nufar cu atatea posibilitati de exprimare

Nu iti atarn si un lacat, ci doar un gand de iubire.

Ore in sir te dezvalui in culori pale, in nuante de roz si de mov, de verde crud, de plina primavara

Urmatoarea noastra oprire va fi la Musee D’Orsay – fosta gara

Amintirea din gradinile Tuileries ne insoteste si ea

In cautarile noastre impresioniste si de tot felul,

Ma uit in urma dupa acea umbra despre care iti tot spuneam ca se apropie de noi

Se juca zglobie la un moment dat, apoi si-a gasit chiar si un partener de dans

Caruia vad ca pana la urma nu i-a mai dat drumul defel.

S-a mutat cu el si in el – ce usurare

In sfarsit nu ma mai tem de umbre,
Nici singure si nici in pereche,

Lumina lui Renoir ne-a eliberat calea.

Ea

Își căuta cu înfrigurare un nou amant,
O porție și mai mare de iubire, ca de fiecare dată.
E femeia nefericită, soția plictisită ca de moarte de căsnicia bună dar fără pic de suflu și de vlagă.
Amanții care vin și pleacă o ajută să respire.

Ea e, in fapt, o altă Ema Bovary, cerșind mila și iubirea celor din jur.
Oferindu-se la nesfârșit
Drept ofrandă bărbaților fără chip.

Dar ohhh, trădarea, trădarea asta nemiloasă
O strigă acum, o cheamă sa o urmeze,
Iar ea, ea nu mai are putere să i se-mpotrivească.
Destinul câștigă din nou, e prea puternic.
Ea nu-i mai poate ține piept, el e mereu la fel de invincibil...
...Și nici măcar nu mai știe dacă vrea asta...

...Deodată se face liniște.
Se mai aude cel mult un zvon slab de cântec de iubire
În rest e doar tăcere, o tăcere care ingheata totul in jur.
Singura urmă de viață o mai arată doar ochii ei frumoși 
Privind cu resemnare înspre cerul neîndurător.

Câteva privighetori coboară printre frunze
Si o împresoară cu aripile lor deschise și calde,
Încercând să o încălzească, să o mângâie.
Îi acoperă inima cu trupurile lor vii și pulsânde,
Trupuri îngăduitoare de păsări care înțeleg.

Poate că mâine Dumnezeu o va trezi din somnul lung și trist
- își spun păsările -
Poate că El știe cine e femeia asta necunoscută, pierduta in crângul asta uitat de lume...

Photo by: Bogdan Alexandru

A nins

Calatorind prin tine in ultima vreme,

Aproape uitasem ca a nins atat de mult,

Atat de mult cat sa nu mai pot deslusi dulcea urma a pasului tau lasata pe umarul meu drept.


S-a asternut un strat greu de omat pe chipurile noastre,

Si imi doresc sa il putem topi impreuna

Sub arsita amorului nebun pastrat de aseara in trupuri.

Nu mai e nici foarte frig,

Iar tu ti-ai facut salba stralucitoare din fulgii sticlosi de zapada cazuti nestingheriti peste sani.


Intalnirea de ieri, din jurul inimii tale, intalnirea cu omul acela e acum departe, am inceput deja sa o uit.

Sau o fi fost doar o iluzie, si nu era nimeni care sa tulbure

Urcarea mea printre artere, vene si aorte pana sus de tot, pana la tine?

Oare visam ca eram doar noi doi pe drum, o inima ninsa si coapsa ta fierbinte?


Poate ca era vara,

Si eu nu urcam pe a ta coloana vertebrala ci doar te vegheam

O sa te intreb maine si despre asta, tu sigur ai un raspuns...


Acum am sa te strang si mai tare in brate si am sa te invit la un ceai cald, de vanilie,

Luna cruda a lui gerar in sfarsit a tacut....

Călătorie

Urc pe a ta coloană vertebrală

Ca pe o scară spre nicăieri sau către pretutindeni.

Undeva, în zona inimii, cineva mă strigă pe nume și mă oprește pentru o clipă din drum.

Ce ciudat! Nu credeam că voi întâlni oameni când voi urca la tine, căutându-mi acel nicăieri al meu sau acel tot pe care l-am pierdut...

"Nu știu ce am să fac când o să ajung sus."

"Cât de sus?" întrebi curioasă, ca o pisică răzgâiată și dulce.

"Nu știu, îți răspund surprins, nu credeam că m-ai auzit urcând."

Tu

Haide să vorbim putin despre umerii tăi,

Pentru ca sunt atât de rotunzi, atat de moi si atât de roz!

Uite că mai există, totuși, o urmă de perfecțiune în lumea asta mare si goala...


...Da, trăiesc un paradox, un paradox al iubirii năvalnice si de temut

Și n-am să mă plictisesc niciodată, știu asta, acum ca îți dezmierd alene degetele-ți fine și lungi,

Aș vrea să îmi canți niște Chopin la pian,

Sau poate, Sonata Lunii, asta dacă si tu ai vrea.

Cum, nu știi să cânți, iubito? Dar ai încercat? 

Fii fără grijă! Iubirea îți va desena partiturile direct pe suflet.

Te iubesc.