Saturday, July 30, 2016

Buni cea cu vino-ncoa'

Am vecina o batranica de nouazeci de ani. Locuieste cu un etaj mai jos, in apartamentul de dedesubt. E o ardeleanca simpatica, plina de viata, respectoasa si manierata cum rar se mai poate intalni in ziua de azi. De ce spun asta? Ei bine, uneori, cand ma vede cu cel mic, imi povesteste cat a avut si ea de “tras”cu fiul ei, dar nu uita niciodata sa adauge si ca nu face un caz din asta (toti parintii au de furca cu copiii lor) si nici nu se lauda cu performantele sale in materie de parenthood aproape seculare.

Alteori, vine si imi bate la usa. Bate tare cu pumnii sau ciocaneste cu cheile pentru ca asa e obisnuita. Nu aude foarte bine, iar cei care bat la usa ei trebuie sa o faca tot cu forta si sa aiba si destul de multa rabdare pana vine cineva sa le deschida (deunazi, m-am dus si eu de vreo 3-4 la ea pana sa auda si sa-mi deschida).

Cand imi bate la usa, de obicei vine ca sa imi aduca din ce mai gateste, asta pentru ca gateste mai tot timpul. Ultima data insa mi-a adus niste pepene rosu. Dar nu mi l-a adus asa, oricum, ci curatat de seminte! Am ramas muta de uimire. Cred ca nici mama nu mi-a dat vreodata pepene fara seminte! Emotionata si recunoscatoare, l-am primit cu drag si am imbratisat-o.

Pe scurt, ce vreau sa spun e ca bunicuta din povestea noastra e un om frumos si bun, un om din acela ramas printre noi de pe vremuri numai prin bunavointa lui Dumnezeu, un om pentru care decenta si bunul simt sunt si vor ramane intotdeauna la loc de cinste, neputand fi inlocuite cu nimic de data mai recenta sau mai important.

Bunicuta obisnuieste sa iasa pe balcon ca sa se mai racoareasca nitel pe caldurile astea. Pana aici nimic iesit din comun, doar ca se comporta mai putin obisnuit, ce-o mai insemna si "obisnuit" in zilele noastre. 
Stimulul care o provoaca sa se razvrateasca si sa se “dezlantuie” e de fapt o gasca de “bautori profesionisti si de cariera”, al caror unic scop in viata e sa ii faca cat mai multa vanzare de bere celei care "tine" magazinul de la colt.

Ei bine, “buni” a noastra, de cate ori ii vede pe astia iesiti (pentru a cata oara?) la o "bauta", incepe sa strige la ei, se apuca sa le zica ea “vreo doua” despre viata, decenta si nu numai. Lista de subiecte e lunga si variata, in functie de "evolutia evenimentelor".

Buni e ca un copil cand iese "la atac". Le zice pe toate pe sleau, "fara perdea", fara sa se gandeasca la consecinte sau eventuale repercursiuni periculoase de care, tot asemeni unui copil, probabil ca nu e foarte constienta. Sau nu mai e. Le arunca reprosurile betivilor alora verde-n fata, articulat, cu subiect si predicat. Le explica – in detaliu si cu exemple concrete – ca “viata e complicata si are si multe aspecte”.

“La munca cu voi, puturosilor! Ca doar asa o sa apucati sa ajungeti la pensie asa, ca mine!”

Cand buni de la 7 isi incepe “show-ul”, ceilalti vecini, ca si mine de altfel – iesim cu totii la geam, curiosi sau intrigati in functie de ce poate / ce stie fiecare.
Unii ies ca sa auda mai bine "ce mai are buni de zis de data asta" (aia asa ca mine); altii ies din mila pentru ea (“Vai, saraca, o sa o prinda careva din astia de care se ia si o sa ii faca vreun rau daca nu se potoleste si nu tace”), iar altii ies ca sa o ameninte cu politia, desi, de obicei, tot astia sunt aia care stau cel mai mult la taclale cu ea in fata blocului, sunt tot aia care se comporta acum ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si totul e OK si sub control. “Nici usturoi n-au mancat, nici gura nu le miroase”, cum ar veni.

Prin ceea ce incearca sa faca, buni ne pune tuturor in fata o imensa oglinda, o oglinda a adevarului, in care ne indeamna sa ne privim.
Unii au curajul sa se priveasca in ea. Astfel isi pot vedea chipul nedisimulat si fara masca, chipul cel senin si fara umbre, chipul ala care arata asa numai noaptea, atunci cand posesorul se odihneste dupa oboseala de a fi mereu altceva decat pare. 

Ce vad, de fapt, privitorii astia in oglinda adevarului - pusa sub ochi pe neasteptate de vecina-cea-cu parul alb - ii contrariaza, ii uimeste si ii deruteaza in acelasi timp. Cu ultimele puteri sufletesti sustinute si de o ultima urma de regret ajung sa reflecteze la ideea ca poate a venit vremea sa se opreasca din ceea ce fac si au tot facut si inainte pentru ca fac prost si fara sens, ca e timpul sa indrepte ce se mai poate indrepta si ca e timpul sa ierte. E nevoie de mai multa toleranta sau, dimpotriva, de mai multa incisivitate atunci cand nesabuinta permanenta a unora o cere.

Din pacate, exista si cei care refuza sa se priveasca in oglinda, aia care se ascund in spatele ei, sau aia care vor sa ii vina de hac celei care a indraznit sa ii puna fata-in-fata cu propriul sine bolnav si alterat, cu propria constiinta pierduta.
De genul asta de oameni mi-e cel mai frica si nu de oamenii ca buni a noastra cea cu “gura mare“ dar total inofensiva. Dimpotriva, pe cei ca ea ii iubesc, sau cel putin ii apreciez. 

Poate ca buni e putin nebuna in felul ei dupa cum zic vecinii nostri, desi eu nu cred asta. Tot ce spune ea e coerent, si as zice chiar legitim. Ma gandesc, uneori, ca i s-ar fi potrivit o cariera in jurnalism, sau chiar ar fi putut fi o scriitoare de succes. Si chiar daca ar fi nebuna, eu o prefer asa. Ma mai trezeste din cand din somnul neintrerupt al vietii…

…Intre timp, a inceput din nou sa intre pe geam un miros greu de mancare gatita. Miroase puternic a ceapa prajita si asta ma dezgusta atunci cand nu sunt in toane tocmai bune, o recunosc. Ce conteaza insa e ca buni sigur o sa fie foarte draguta si o sa vina iar sa-mi aduca din bunatatile pregatite de ea, iar eu am sa ii multumesc inca o data cu ochii in lacrimi, inchipuindu-mi ca de fapt bunica mea a venit in vizita cu de-ale gurii la nepoata sa cea mare.

Bunica a venit de acolo, de departe, dintr-o stea, din steaua ce-i poarta numele. A venit sa imi aduca vreo mancarica de a ei, sau "ceva dulce” tinut ascuns de ea prin camara ca nu cumva sa il dibuiasca bunicul iar si sa il “devoreze” si pe asta in doi timpi si trei miscari.
Bunicul era un mare amator de dulciuri, dar unul total nedispus sa isi imparta “prada” cu nimeni din jur, nici macar cu ai sai nepoti…



Monday, July 25, 2016

Corporatiștii de weekend

Îi recunoști de la o poștă pe plajă. Sunt atât de albi la piele, încât nici Măria Sa Soarele nu poate face minuni terapeutice în privința lor. 
Odată ajunși la mare, corporatiștii se leapădă de costumul scrobit de angajat în multinațională și, între 2 deadline-uri strânse, se pregătesc de o scurtă distracție estivală peste weekend.

Cum arată, de fapt, cap coadă, un weekend la mare din viața unui corporatist?

Turistul de ocazie se urcă la volan de cu vineri seara, imediat după încheierea programului de lucru, sau cu vreo 2 ore înainte fiindcă a cerut voie de la șef și deci poate. Urmează apoi să se ia la trântă cu traficul de pe faimoasa A2, când și alții, asemeni lui, aleg să facă fix același lucru și fix în același timp ca și el. Sosește la mare pe la miezul nopții și se cazează (asta dacă a apucat să își rezerve în prealabil ceva, doar se știe cât de ocupat e / se dă el că e) sau se pune înfierbântat pe căutat camere libere în toiul nopții. Dacă nu găsește nimic liber e OK, poate să doarmă și în mașină. E și mâine o zi. Ori își trage aproape un șezlong cât mai aproape de mare (noaptea se găsesc destule disponibile), își scoate agil laptop-ul din rucsac și se apucă să bage niște work from home live, direct pe plajă. Taman bine, așa poate să își termine și excelul consolidat care trebuie predat luni la prima oră.

Dacă, din fericire, găsește totuși cazare pe loc, se aruncă, teleghidat și îmbrăcat, drept în pat. E prea obosit ca să mai fi în stare să își găsească pijamalele prin bagajul făcut în fugă azi dimineață, pe stomacul gol și înainte de muncă.
Sursa:http://www.deviantart.com/art/Seaside-Metropolis-293837270
Doarme agitat, nerăbdator să se bucure de primele raze de soare, de marea înspumată și de valurile ei mai mult sau mai puțin prietenoase. 
Încearcă să se trezească la 5 ca să prindă răsăritul, dar nu reușește, poate doar dacă, cumva, a adormit în șezlong cu laptopul în brațe și cu soarele trezindu-l cu a sa înțepătură de rază matinală aplicată drept în pleoapa cea adormită și moale

Între timp bate deja de 10 și omul abia reușește să-și mijească ochii (”Ah, ce bune ar fi fost niște scobitori acu’!” își spune). 
Aruncă cu greu o privire pe geam, printre genele încă insuficient de mobile. Așa află cum că soarele e deja de o suliță pe cer, moment în care sare ca ars din pat, încă buimac de la somnul agitat într-un pat străin. Își caută febril costumul de baie prin valiză, tulburat de gândul sâcâitor și obsedant că ”s-au dus deja pe apa sâmbetei ore prețioase de plajă”.

Cu slipul la purtător și cu mintea zburându-i la un espresso lungo, fuge la plajă ca să prindă ce-o mai putea și ce-o mai fi rămas de prins pe acolo. Traversează grăbit șoseaua principală, “gata, uite faleza, am ajuns în sfârșit la plajă, mamă ce norocos sunt!”
“Stai că vine si partea cu localizarea unui șezlong disponibil", îmi vine mie să-i strig, dar mă abțin. E tentant să-l agit nițel, dar totuși nu o fac. Mi-e milă să îi stric bietului om momentul de glorie supremă pe cale a fi atins.

“Vreun sezlong liber mai aveți?” șuieră prin aerul deja fierbinte întrebarea mult așteptată, adresată băiatului bronzat intens și uniform de la închirieri.

“Nu mai avem niciunul liber, s-au dat toate, e weekend știți...” Îi aruncă puștanul răspunsul, un răspuns previzibil și aplicat direct in plina-i figură de turist întârziat, țuguindu-și afectat buzele în modul cel mai cabotin cu putință.

„Plătesc dublu!” plusează, disperat, căutătorul de ”comori” estivale. Tre’ să găsesc și eu un locșor pe aici, undeva, trebuie!“

După cum bănuim, cu perseverență, ceva răbdare și 50 de lei obținuți cu japca per bucată șezlong se rezolvă relativ ușor și problema -  stringentă - a ocupării unei poziții strategice cât mai aproape de apă. Își comandă apoi și cafeaua la care visa mai adineaori, și se afundă, satisfăcut, în sezlongul obținut la preț dublu. Nu stă sub umbrelă, chiar dacă între timp a bătut de miezul zilei. Altfel cum s-ar mai putea atinge culmea bronzului, nuanța aceea unică de roșu absolut, total? Are și așa prea puțin timp la dispoziție, e păcat să stea la umbră. ”Nu, nu e păcat, e doar riscant”, aș adăuga eu, dar iar aleg să tac.

Și, pe nesimțite, mai cu un lunch luat pe fugă la-mpinge tava, mai cu o berică, două, trei la bord trece și ziua - oricum una scurtă - de plajă. Cu ultimele puteri rămase încă vii, pe seară, corporatistul de litoral și de sâmbătă se avântă cu nesaț în vâltoarea nebuniei din cluburile de la malul mării.
Se zbenguie până dimineață, când poate o să prindă și răsăritul, asta dacă distracția o să merite efortul unei nopți întregi și băutura nu se va termina - nici ea - prea repede.

Mâine - sau azi, că e deja duminică dimineață de pe acum - corporatistul de final de weekend o ia de la capăt cu bronzatul și cu scăldatul, fără limită și pauze necesare și recomandate, deși e rupt de somn după toată distracția neașteptată din ajun. Minivacanța se incheie undeva după prânz, cand scurtul sejur e înlocuit în forță de coloana infinită de mașini îndreptându-se, cu ultimele resurse de energie și combustibil, spre București. 

După revenirea în bune condiții la domiciliu, corporatistul de weekend își petrece următoarele 3 zile nopți smiorcăindu-se și văitându-se intensiv, îngenunchiat de usturimea atroce povocată de arsurile solare recente și suficient de grave. Randamentul la serviciu scade și el brusc drept consecință.

”Data viitoare o să îmi iau cremă de protecție, sau măcar niște iaurt, ca să mă dau după plajă și să nu mă mai usture chiar așa pielea” se îmbărbătează, fără prea multă convingere, turistul-angajat, dovedit iarăși de arșița de nestăvilit a încă unui weekend canicular petrecut la malul mării.

Și uite așa, mai trece încă o vară tumultoasă prin noi. Dar sănătoși să fim, e loc întotdeauna și mult mai rău.