Monday, April 6, 2015

Pana la 40 de ani...

...a trebuit sa astept ca sa inteleg ca un barbat te poate iubi si foarte tarziu, chiar si dupa ce viata ti-a fost traita, suferita, imbacsita cu reprosuri si cu ura...si asteptarea asta m-a facut sa simt si eu acelasi lucru atunci cand credeam ca rezervele de iubire s-au epuizat pana la mine...si atunci cand nu ai chef nici macar sa te dai jos din pat, daramite sa te mai si aranjezi cu placa la par si sa pleci, el e tot acolo, gata sa iti ofere o mangaiere si o vorba buna...si chiar daca nu putem sa batem Parisul de la un capat la altul in fiecare an sau sa ne „duelam” in nuci de cocos pe vreo insula exotica, ei bine, aia tot iubire e...
sursa: Descopera.ro

...am invatat ca poti sa fii o mama buna si la 20, si la 30, si la 40 ani, numai sa ai curaj sa incerci, dar in primul rand, sa iti doresti sa mai faci un copil. Poate ca la 40 pare putin tarziu, dar la 20 nu pare devreme? Important e sa vrei...

...am priceput, in sfarsit, ca daca ai un acoperis deasupra capului, sanatate, o paine de pus pe masa si o familie esti mai fericit decat milioane de multi altii...

... dar inca nu mi-a intrat in cap (promit solemn ca la 50 de ani sa ma reevaluez!) ca banul chiar e ochiul dracului, si ca e mai importanta sanatatea ta si timpul petrecut cu familia decat un job bine platit care te dezumanizeaza complet, te distruge psihic si te face sa devii un robot manevrat cu agilitate de catre un sef intolerant, cretin si dezechilibrat...

...am invatat ca daca ai putin talent la scris, asta e terapie pentru suflet si minte si e bine sa o practici...o poezie incropita noaptea cand tot orasul doarme, cateva randuri despre orice si oricat asternute pe hartie pot face minuni...tot e mai bine decat sa ajung dependenta de prozac...Iar daca nu am chef sa citesc ceva ce e prea lung, citesc pe diagonala si e ok, nu mai fac un caz din asta si nu ma mai consider o inculta... 

...am inteles insa, din pacate, ca e mai bine sa ii povestesti unui copac ce ai pe suflet decat sa ii spui cuiva secretul tau, doar asa simtindu-te in siguranta.Tu ai vrut sa te descarci nu neaparat ca sa primesti un feedback, mai ales ca acel feedback poate sa nu fie unul sincer, si sa fii aspru judecat, si tu nu asta cauti...vrei doar sa fi ascultat, tacerea ca raspuns iti risipeste tenebroasele temeri...

...am fost surprinsa sa constat ca unui prieten – oricat de bun ar fi – tot ii aplici si tu punctul anterior (il judeci, doar esti si tu om) atunci cand face ceva cu care tu nu esti de acord. Ti-a spus ce are de gand, tu ai incercat sa il/o convingi ca nu e bine dar hotararea e deja luata, nu mai esti bunul prieten de o viata in acel moment... Te simti putin tradat si ranit in amorul propriu si chiar daca vrei sa il sustii – il asiguri ca il sustii si o vei face intotdeauna – nu esti in stare sa faci asta decat cu gura pentru ca nu te lasa credintele, prejudecatile, ego-ul tau mereu alert si activ...trist...

...si tot pana la 40 de ani am inteles ca prietenii nu vin dupa tine cand iti schimbi jobul , starea civila, sau sanatatea mintala. Prietenii astia prind radacini acolo unde s-au nascut sau i-a aruncat viata si nu se mai dezradacineaza niciodata...Nu mai cred in prietenie, stiu, iar e trist...

...mai stiu si ca, pe lumea asta, exista si altceva in afara de pantofi cu toc, haine de fitze si cancan tv...

...si ca te poti plimba intr-un parc de mana cu iubitul/a, nu doar la mall...

...am invatat ca oricat ai vrea tu sa functioneze bunele maniere, sa fii tratat cu respect, sa ti se raspunda la o intrebare atunci cand o adresezi, se gaseste cate un „gica contra” care sa-ti incurce treburile si sa te dezamageasca...pentru a cata oara? Dar cine mai tine socoteala...

...am realizat ca daca nu ne convine ceva, daca conducatorii ne supara pentru ca i-au masuri deranjante si adopta legi strambe, stupide si inutile pentru omul de rand, ne e prea lene sa protestam, sa iesim in strada si sa ne strigam nemultumirea...mai bine pierdem vremea pe facebook si ne vaitam virtual cand ceva nu merge...

...pe de alta parte, ma enervez foarte usor si ma revolt cu tarie cand nu curge apa calda la robinet...si ce rezolv? O voi plati mult si bine in continuare chiar daca nu o am...

...am vazut si ca nu mai exista puterea argumentului...Am invatat sa comentam aruncand cu piatra, atacand persoana si nu ideea...Batjocura, dispretul si zeflemeaua sunt la putere, si daca nu te pricepi la limbajele astea risti sa mori in ignoranta si uitare...si asta tot din pacate...

...am realizat ca scoala ii transforma pe ai nostri copii in vasnici membri ai unei turme obediente...competitia fortata, sugrumarea sub povara temelor fara logica si fara masura nu fac decat sa ii transforme pe adultii de maine in docilii si indoctrinatii copii de azi...Oare, i-a intrebat cineva pe acesti copii daca, in conditiile astea, isi mai doresc sa creasca vreodata? Mie mi-e frica de raspunsul lor...

...am priceput si ca nimic exagerat nu face bine, ca fortarea limitelor nu are neaparat un rezultat pozitiv...Pana si mancarea sanatoasa e asa pana la un punct si prea multa varza ingerata poate duce la balonare...Nimic nu e ce pare a fi...

...am invatat, in schimb, sa practic toleranta. Nu am nimic cu homosexualii sau negrii, cu tiganii cinstiti sau cu fostii puscariasi care si-au ispasit pedeapsa si s-au reintregrat in societate, dar am invatat si sa ma revolt si sa-i condamn pe cei care dezbina si ucid in numele unor religii personale stiute doar de ei...si imi curg lacrimile suroaie pentru mortii nevinovati...cata nedreptate!

...si am mai invatat...dar ce mai conteaza ce a fost...ar mai fi atatea de spus...Important e ce va fi de acum incolo...

Pana acum au fost doar experiente, de acum incolo incepe cu adevarat...viata.

Saturday, April 4, 2015

O iubire (II)

Mara își revine încet-încet din leșin și deschide ochii. E puțin confuză de la cele întâmplate  și nu își mai amintește prea bine unde rămăseseră cu discuția înainte de ”grandiosul” ei leșin. Simte cum lumina puternică a soarelui o deranjează întrucâtva, facând-o să-și protejeze ochii cu mâna. Deodată, începe să își amintească detalii. Știe acum că Tudor o întrebase ceva chiar important, iar ea a leșinat de emoție taman atunci, drept răspuns la o întrebare care cerea doar efortul unui ”da” sau a unui ”nu”. Probabil ca Tudor pusese singura întrebare de acest gen pe care un bărbat i-ar putea-o adresa unei femei, unica, primordiala întrebare care anticipează potențialitatea unui cuplu de viitor. 
Și-a amintit și că inițial își revenise relativ repede din leșin, iar cu sprijinul lui Tudor, braț la braț, au pornit înspre restaurantul unde urmau să ia cina. Doar că ceva s-a întâmplat pe drum, iar ea a început să se simtă rău din nou, fiind nevoiți să caute cea mai apropiată bancă și să se oprească nițel până își revine. 

Acum Tudor e așezat pe bancă lângă ea și o privește îndelung. Niciunul dintre ei nu îndrăznește să spună nimic. Sunt stânjeniți de situație, de întrebări rămase fără răspuns. Amândoi par să profite de liniștea ridicată între ei ca un zid invizibil. Tudor încă mai speră să primească răspunsul dorit, iar Mara tot nu-i răspunde încă. De fapt, Mara încă nu crede că acea întrebare chiar îi fusese adresată vreodată. Credea că visase, și că încă împarte visul și patul cu un prinț închipuit care desface vrăji. Leșinul în schimb fusese unul cît se poate de real. 

- Cum te mai simți, Mara? își ia Tudor inima în dinți și rupe în sfârși tăcerea, o tăcere prelungită și acaparatoare. 

- Ma simt bine, Tudore. Scuze pentru ce s-a  întâmplat, chiar nu mă știam așa de sensibilă. Nu știu ce m-a apucat, serios.

- Nu-ți face griji, Mara, ce Dumnezeu! Mie îmi pare rău că te-am pus într-o așa...încurcatură. M-am grăbit probabil cu întrebarea mea, doar că știu întotdeauna ce îmi doresc cu adevărat. Dar hai să lăsăm deoparte toate astea acum. Nu contează, ce-a fost, a fost. Avem tot timpul din lume la dispoziție să discutăm mai târziu. Nu îți mai e foame? Eu unul sunt hămesit! Hai să mergem în locul ăla despre care îți tot povesteam mai devreme. Hai să ne umplem stomacurile cu niște mâncare bună, că vorba aia: Altfel gândește omul cu burta plină!

- Ai dreptate. Adevărul e că și mie îmi e cam foame. Hai să mergem!

Tudor o ia din nou de mână pe Mara pentru prima dată după inconfortabila întrebare lansată în fața spitalului. Mara ezită putin, dar totuși nu își trage mâna complet dintr-a lui. Tudor îi zâmbește complice drept mulțumire. Își potrivesc pașii, îndreptându-se în aceeași liniște apăsătoare spre restaurant.

Tudor rezervase o masă lângă fereastră. Era un loc destul de retras dar nu unul întru totul izolat, astfel că de colo puteau vedea pe toată lumea dinăuntru și lumea la rândul ei îi putea vedea pe ei.

De data asta nu se va mai grăbi. Mara fusese prea afectată de întrebarea lui de mai devreme și nu voia să riște să strice tot. Va fi mai atent la ce va spune de acum înainte și mai ales cum va spune. Un leșin pe zi e destul.

- Doriți ceva de băut? întreabă chelnerul, întrerupându-i lui Tudor gândurile de tot felul.

- Mara, tu ce ai vrea sa bei? Rămâne tot vinul roșu? întreabă Tudor, plin de speranță că dacă el va rata cumva, vinul o să îi sară în ajutor cu promptitudine.

- Un ceai de plante ar fi foarte bun! Îmi e puțin frig, răspunde Mara zgribulită, provocându-i lui Tudor o dezamăgire mare cât Casa Poporului. Se baza mult pe vinul ăla și pe puterile lui miraculoase de a face lucrurile mai ușoare și mai accesibile.

- În regulă, răspunde Tudor cu tremur vizibil în glas. Noroc că e doar un tremur suficient de slab cât să nu poată fi perceput de cei din jur. Aduceți-ne câte un ceai de fructe de pădure, dacă aveți (știa deja ca Mara le preferă, vorbiseră la un moment dat pe chat despre gusturile lor în materie de ceai).

- Imediat, răspunde respectuos chelnerul, retrăgându-se discret.

Își băură ceaiul tot în tăcere. Tăcerea deplină le devenise o a doua natură. Fiecare încerca să își organizeze propriile gânduri după cum știa și putea mai bine. Mara se gândea la ce ar putea să urmeze după cina placută din oraș. Doar că Tudor nu știa nici el răspunsul. Pentru că nu știa dacă e cazul să forțeze nota și să o invite pe Mara la el ”acasă”, în cămăruța închiriată dntr-o mansardă de pe Magheru.

Gândurile li se împletesc reciproc, într-un schimb telepatic nebunesc. Chelnerul revine să își facă pe mai departe datoria.

- V-ați decis și în privința mâncării? 

- O salata de fructe de mare pentru mine, răspunde Mara, de data asta direct și fără intermedierea lui Tudor. Vinul chiar nu-l mai voia, cu mâncarea fie ce-o fi. 

- Doar atât? întreabă Tudor surprins. Mai devreme ziceai că îți e foame!

- Da, Tudore, doar atât. Nu mă simt foarte bine și nu aș vrea să mi se facă cumva rău .

- N-ai vrea măcar un desert? Tudor nu pare prea convins de sinceritatea ei.

- Nu, Tudore, mulțumesc, e suficient. E și destul de târziu, și o să mă umflu ca un balon dacă mai mănânc și desert!

- Și Dvs, domnule? Ce doriți? întreabă chelnerul, sperând ca poate măcar bărbatul o să ceară ce va mai consistent, din al cărui preț + bacșiș să-i rămână și lui de o bere după program.

- Adu-mi o portie de penne arabiatta, mulțumesc. De data asta, dezamăgirea se mută în curtea chelnerului.

- Cum poți să mănânci ceva atât de picant? se minunează Mara, de parcă Tudor ar fi cerut carne de dinozaur trasă în unt cu un kil de piper. Eu nu sunt deloc adepta iuțelii în mâncare. Mă doare rău stomacul de la ardeiul iute mai ales. Am încercat de mai multe ori să-l consum. Am zis că poate hai, nu merge chiar din prima, doar că de fiecare dată s-a întâmplat fix la fel,  așa că prefer să mă abțin.

- Mie îmi place foarte mult mâncarea iute, piperată, orice să aibă numai să mă ardă până în cerul gurii! Și n-am nimic de la iuțeală, dimpotrivă. Mă și ajută să slăbesc când nu prea mai am chef de mers la sală. În Canada mănânc des măncare indiană, varianta cea mai picantă a lor de obicei, de ajung să plâng după ce dau gata câte o porție. Îmi curg lacrimile șuroaie de la cât de condimentat e puiul ăla al lor celebru, Tikka masala.

- Curajosule, eu chiar nu m-aș încumeta la ceva atât de...extrem. Probabil aș muri pe loc.

Dar Tudor deja n-o mai aude. Se întreabă în gând dacă mai are vreo șansă. Oare Mara o să îi devină vreodată soție, chiar dacă preferă ceaiul în loc de vin și ketchup-ul dulce în loc de cel picant? Și pentru prima dată de când o întrebase dacă vrea să se mărite cu el, simte cu adevărat cum îl cuprinde neîncrederea.

Discuția mai continuă pentru o bucată de vreme între ei, timp în care nu contenesc să se privească ochi în ochi, parcă încercând să scoată de undeva din adâncurile lor cele mai profunde ceva încă nespus, ceva misterios, care ar putea rezolva cumva lucrurile între ei.

„Și mâine e o zi”, se gândesc aproape simultan. Și poate că mâine, după prânzul la care a invitat-o deja, mansardele cochete de prin casele bucureștene vechi vor deveni principala ei tentație, provocându-i Marei o incontrolabilă nerăbdare de a le încerca...