O iubire (II)

Mara își revine încet-încet din leșin și deschide ochii. E puțin confuză de la cele întâmplate  și nu își mai amintește prea bine unde rămăseseră cu discuția înainte de ”grandiosul” ei leșin. Simte cum lumina puternică a soarelui o deranjează întrucâtva, facând-o să-și protejeze ochii cu mâna. Deodată, începe să își amintească detalii. Știe acum că Tudor o întrebase ceva chiar important, iar ea a leșinat de emoție taman atunci, drept răspuns la o întrebare care cerea doar efortul unui ”da” sau a unui ”nu”. Probabil ca Tudor pusese singura întrebare de acest gen pe care un bărbat i-ar putea-o adresa unei femei, unica, primordiala întrebare care anticipează potențialitatea unui cuplu de viitor. 

Și-a amintit și că inițial își revenise relativ repede din leșin, iar cu sprijinul lui Tudor, braț la braț, au pornit înspre restaurantul unde urmau să ia cina. Doar că ceva s-a întâmplat pe drum, iar ea a început să se simtă rău din nou, fiind nevoiți să caute cea mai apropiată bancă și să se oprească nițel până își revine. 

Acum Tudor e așezat pe bancă lângă ea și o privește îndelung. Niciunul dintre ei nu îndrăznește să spună nimic. Sunt stânjeniți de situație, de întrebări rămase fără răspuns. Amândoi par să profite de liniștea ridicată între ei ca un zid invizibil. Tudor încă mai speră să primească răspunsul dorit, iar Mara tot nu-i răspunde încă. De fapt, Mara încă nu crede că acea întrebare chiar îi fusese adresată vreodată. Credea că visase, și că încă împarte visul și patul cu un prinț închipuit care desface vrăji. Leșinul în schimb fusese unul cît se poate de real. 

- Cum te mai simți, Mara? își ia Tudor inima în dinți și rupe în sfârși tăcerea, o tăcere prelungită și acaparatoare. 

- Ma simt bine, Tudore. Scuze pentru ce s-a  întâmplat, chiar nu mă știam așa de sensibilă. Nu știu ce m-a apucat, serios.

- Nu-ți face griji, Mara, ce Dumnezeu! Mie îmi pare rău că te-am pus într-o așa...încurcatură. M-am grăbit probabil cu întrebarea mea, doar că știu întotdeauna ce îmi doresc cu adevărat. Dar hai să lăsăm deoparte toate astea acum. Nu contează, ce-a fost, a fost. Avem tot timpul din lume la dispoziție să discutăm mai târziu. Nu îți mai e foame? Eu unul sunt hămesit! Hai să mergem în locul ăla despre care îți tot povesteam mai devreme. Hai să ne umplem stomacurile cu niște mâncare bună, că vorba aia: Altfel gândește omul cu burta plină!

- Ai dreptate. Adevărul e că și mie îmi e cam foame. Hai să mergem!

Tudor o ia din nou de mână pe Mara pentru prima dată după inconfortabila întrebare lansată în fața spitalului. Mara ezită putin, dar totuși nu își trage mâna complet dintr-a lui. Tudor îi zâmbește complice drept mulțumire. Își potrivesc pașii, îndreptându-se în aceeași liniște apăsătoare spre restaurant.

Tudor rezervase o masă lângă fereastră. Era un loc destul de retras dar nu unul întru totul izolat, astfel că de colo puteau vedea pe toată lumea dinăuntru și lumea la rândul ei îi putea vedea pe ei.

De data asta nu se va mai grăbi. Mara fusese prea afectată de întrebarea lui de mai devreme și nu voia să riște să strice tot. Va fi mai atent la ce va spune de acum înainte și mai ales cum va spune. Un leșin pe zi e destul.

- Doriți ceva de băut? întreabă chelnerul, întrerupându-i lui Tudor gândurile de tot felul.

- Mara, tu ce ai vrea sa bei? Rămâne tot vinul roșu? întreabă Tudor, plin de speranță că dacă el va rata cumva, vinul o să îi sară în ajutor cu promptitudine.

- Un ceai de plante ar fi foarte bun! Îmi e puțin frig, răspunde Mara zgribulită, provocându-i lui Tudor o dezamăgire mare cât Casa Poporului. Se baza mult pe vinul ăla și pe puterile lui miraculoase de a face lucrurile mai ușoare și mai accesibile.

- În regulă, răspunde Tudor cu tremur vizibil în glas. Noroc că e doar un tremur suficient de slab cât să nu poată fi perceput de cei din jur. Aduceți-ne câte un ceai de fructe de pădure, dacă aveți (știa deja ca Mara le preferă, vorbiseră la un moment dat pe chat despre gusturile lor în materie de ceai).

- Imediat, răspunde respectuos chelnerul, retrăgându-se discret.

Își băură ceaiul tot în tăcere. Tăcerea deplină le devenise o a doua natură. Fiecare încerca să își organizeze propriile gânduri după cum știa și putea mai bine. Mara se gândea la ce ar putea să urmeze după cina placută din oraș. Doar că Tudor nu știa nici el răspunsul. Pentru că nu știa dacă e cazul să forțeze nota și să o invite pe Mara la el ”acasă”, în cămăruța închiriată dntr-o mansardă de pe Magheru.

Gândurile li se împletesc reciproc, într-un schimb telepatic nebunesc. Chelnerul revine să își facă pe mai departe datoria.

- V-ați decis și în privința mâncării? 

- O salata de fructe de mare pentru mine, răspunde Mara, de data asta direct și fără intermedierea lui Tudor. Vinul chiar nu-l mai voia, cu mâncarea fie ce-o fi. 

- Doar atât? întreabă Tudor surprins. Mai devreme ziceai că îți e foame!

- Da, Tudore, doar atât. Nu mă simt foarte bine și nu aș vrea să mi se facă cumva rău .

- N-ai vrea măcar un desert? Tudor nu pare prea convins de sinceritatea ei.

- Nu, Tudore, mulțumesc, e suficient. E și destul de târziu, și o să mă umflu ca un balon dacă mai mănânc și desert!

- Și Dvs, domnule? Ce doriți? întreabă chelnerul, sperând ca poate măcar bărbatul o să ceară ce va mai consistent, din al cărui preț + bacșiș să-i rămână și lui de o bere după program.

- Adu-mi o portie de penne arabiatta, mulțumesc. De data asta, dezamăgirea se mută în curtea chelnerului.

- Cum poți să mănânci ceva atât de picant? se minunează Mara, de parcă Tudor ar fi cerut carne de dinozaur trasă în unt cu un kil de piper. Eu nu sunt deloc adepta iuțelii în mâncare. Mă doare rău stomacul de la ardeiul iute mai ales. Am încercat de mai multe ori să-l consum. Am zis că poate hai, nu merge chiar din prima, doar că de fiecare dată s-a întâmplat fix la fel,  așa că prefer să mă abțin.

- Mie îmi place foarte mult mâncarea iute, piperată, orice să aibă numai să mă ardă până în cerul gurii! Și n-am nimic de la iuțeală, dimpotrivă. Mă și ajută să slăbesc când nu prea mai am chef de mers la sală. În Canada mănânc des măncare indiană, varianta cea mai picantă a lor de obicei, de ajung să plâng după ce dau gata câte o porție. Îmi curg lacrimile șuroaie de la cât de condimentat e puiul ăla al lor celebru, Tikka masala.

- Curajosule, eu chiar nu m-aș încumeta la ceva atât de...extrem. Probabil aș muri pe loc.

Dar Tudor deja n-o mai aude. Se întreabă în gând dacă mai are vreo șansă. Oare Mara o să îi devină vreodată soție, chiar dacă preferă ceaiul în loc de vin și ketchup-ul dulce în loc de cel picant? Și pentru prima dată de când o întrebase dacă vrea să se mărite cu el, simte cu adevărat cum îl cuprinde neîncrederea.

Discuția mai continuă pentru o bucată de vreme între ei, timp în care nu contenesc să se privească ochi în ochi, parcă încercând să scoată de undeva din adâncurile lor cele mai profunde ceva încă nespus, ceva misterios, care ar putea rezolva cumva lucrurile între ei.

„Și mâine e o zi”, se gândesc aproape simultan. Și poate că mâine, după prânzul la care a invitat-o deja, mansardele cochete de prin casele bucureștene vechi vor deveni principala ei tentație, provocându-i Marei o incontrolabilă nerăbdare de a le încerca...

Romanul in cadere libera

Romanul iubeste scandalul, oricand, oricum si oricat. In relatiile sociale, in familie, la scoala, la televizor "mahalaua" face casa buna cu locuitorul plaiului mioritic. Nici numai stim ce-i aia liniste, cum e sa fii, cum e sa ai bun-simt si respect pentru aproapele. Numai DEX-ul isi mai aminteste definitiile si sensul acestor cuvinte-utopii.

Strigam unii la altii si jignim ca si cum ne-ar paste pericolul suprem la orice pas. Parca ne-am afla permanent intr-un autobuz plin ochi, abia tinandu-ne cu degetele de haina celui de langa si riscand sa cadem cu viteza in orice moment. 

Pare ca avem un pistol incarcat la tampla, pregatit sa-si lanseze glontul fatal in caz de semn de slabiciune. A fi slab este egal cu a muri, cel puternic dansand extaziat  pe mormantul celui invins.

Nu mai exista puterea argumentului cu intelepciune construit; exista doar puterea cuvantului rastit, aruncat cu tafna spre interlocutor. Sotii se agreseaza verbal reciproc, profesorul urla la elevi, seful la subalterni. de parca un dialog pasnic ne-ar duce pe toti la pieirea subita. Semenul a devenit dusman iar prietenii nu mai exista decat virtual. Ne tot intrebam in gand cum ar fi daca cutare sau cutare ar disparea si cat de fericiti am fi in lipsa lui. 

Nu vrem sa spunem stop nici macar atunci cand multul e prea mult, cand strigatul e mai ascutit decat un cui batut in perete. Ba, dimpotriva, ne revoltam si mai abitir, scuipand ura si furie odata cu fiecare vorba rostita.

Cuvantul e blestem taios la usa imediatului cotidian aflat la punctul de fierbere; tacerea nu mai e de aur, ci e modelata dintr-un metal ieftin si de duzina. 

Obisnuim sa reactionam nu in sensul potolirii spiritului, ci dimpotriva al inflamarii sale demagogice, totul culminand cu aruncatul de gaini vii si moarte peste gardul adversarului.

Vulcanismul comportamentului balcanic este sustinut si de o mass-media pentru care senzationalul are iz de manelist infractor ranit in dragoste ori de cadavru macelarit descoperit in padure si ajuns peste noapte vedeta. Jocurile apocalipticului se desfasoara viral, internetul sustinand partas politica de scandal promovata la TV.

Lumea romaneasca o ia intr-o directie care duce doar la balamuc ori catre planeta nou descoperita a nebunilor. Dementa sociala, degringolada realitatilor de zi cu zi sunt pasaportul nostru catre un necunoscut inconstient de terifiant si de posibil. 

Nu stiu ce ar mai putea sa ne astupe gura cea mare si sloboda. Nici frica de Dumnezeu nu ne mai stavileste pornirile razboinice: ne imbrancim la coada la moaste ca si cum, odata ce am atins racla, primim in schimb aripa de pe urma, necesara zborului catre un mai bine simandicos.
Cainta (im)pura sageteaza cu precizie tinta fatidicului destin personal. 

Victima e omul, calaul la fel. Bunul si raul sunt solidari intru supravietuire. Caderea in gol isi anunta, mandra, iminenta.