Azi a fost una din acele zile

Da, azi chiar a fost una din acele zile, o zi din alea cand, dupa ce ca stai prost cu nervii, se mai gaseste cate unul care sa-ti puna capac definitiv, de ajungi sa te intrebi cu ce naiba ai gresit pe lumea asta de ti se intampla lucruri din astea taman tie. “Oi fi facut eu ceva naspa ieri?” Posibil, ca altfel zau ca nu imi explic de ce a trebuit sa traiesc toate cele ce urmeaza.

Ma duc si io la supermarket sa iau cate ceva de ale gurii, ca tot omu’, nah. N-ai incotro, tre 'sa te mai si hranesti, din cand in cand cel putin. Ma uit dupa ce am nevoie si apoi colectez de la raft cele necesare supravietuirii pentru o scurta perioada de timp, dupa care ma duc la casa sa platesc (cam asta ar fi parcursul firesc atunci cand iesi la cumparaturi, deci si al meu in cazul de fata). 

Tanti cu parul soios si nespalat care se afla in fata mea (si cu creierul deopotriva de naclait dupa cum se va dovedi ulterior) isi aminteste subit ca a uitat sa-si cumpere...o Fanta. Casiera inchisese deja bonul de casa cu ce cumparase pana acum muierea certata cu igiena, dar asta nu parea sa o deranjeze catusi de putin pe clienta hotarata sa ne scoata din minti pe noi, cei aflati la coada. Bonul, dupa cum spuneam, fusese deja inchis, din pacate nu si gura asteia care palavragea de zor cu casiera. Se stiau de dinainte, se pare. Dar nici macar conversatia aflata in plina desfasurare la momentul achitarii primei sarje de produse nu era suficient de “interesanta” incat sa atraga dupa sine renuntarea de buna voie la “pretioasa” sticla de Fanta, asa ca madama ne-a lasat pe toti balta si s-a repezit la raft.

“Iar te duci la tara? Vad ca iti faci aprovizionarea”, o intreaba casierita. Eu, in timpul asta, deja turbam de nervi. Ma grabeam. Aveam numai o ora la dispozitie, o ora in care sa cumpar mancarea si sa o si consum dupa. Dificila misiune, cand ai parte de cate una din astea in fata ta, la casa.

“Baga-ti-ai sticla aia de Fanta pana unde o intra si unde oi vedea cu ochii!!!”, imi zic in gand. Acu' si daca o ziceam cu voce tare probabil ca nu castigam mare lucru, dar macar mai starneam si nervii altora, ai dependentei de bauturi acidulate de exemplu, si nu numai pe ai mei. Pana sa apuc sa imi inchei gandul "ucigas", "diva" se intoarce, victorioasa cu sticla de suc in varf de bat. Dar, taman cand sa o si plateasca, se schimba tura de la casa! Evident, “noua” casiera nu aflase inca de treaba cu bonu’ deja inchis, asa ca incepe si dansa o tirada de intrebari al caror raspuns sa o puna la curent cu situatia de fapt. Si uite asa, ora mea disponibila se prelungeste fara voie si nedefinit.

“Pepsi nu e platit, nu e asa?“ o intreaba casiera numaru’ 2 pe casiera numaru’ 1, aia proaspat venita pe aia abia iesita din tura. Da, ati auzit bine, Pepsi! Duduia in cauza luase si un Pepsi! Dar ii lipsea Fanta, intelegeti? Fara Fanta nu se poate trai, e cam clara treaba. O sa ma gandesc mai bine la asta, in detrimentul altor hapuri pe care le-as putea identifica drept potentiale - dar totusi discutabile - elixire ale vietii vesnice.
Cine-stie, poate asta o fi baut Beligan toata viata de a trait atat, desi ma cam indoiesc. Pe vremea lui nu se inventase inca minunea asta de suculet. Dar totusi nu e exclus sa-si mai fi adaugat vreo cinspe’ ani la buchetul vietii datorita licorii portocalii si fara de egal. 

“Ba da, a platit tot, doamna! DECAT pentru Fanta trebuie sa-i mai incasezi!” zice casiera 1. Mama, dupa ce ca deja bateam din picioare de nerabdare, sa o mai aud si p’asta a fost apogeul momentului, va jur.

 “DOAR, tanti, DOAR!” ii zic ironic, dar evident ca nu ma aude. Nu ma aude nu ca e surda, ci ca replica damei de pica, ah pardon, de Fanta a strapuns aerul inainte ca bietul meu “DOAR”, ratacit intr-un colt si pedepsit incontinuu, sa poata sa scoata si el cornu’ din perna si sa dea o replica.

“DECAT Fanta asta o platesc, restul l-am platit deja!” Ne lamureste definitiv, iremediabil si pe toti madam portocala sintetica.

Deja nu mai gandeam prea limpede. Norocu’ ei a fost ca dupa faza asta s-a carat rapid de la casa, ca numai raspundeam pentru faptele mele ulterioare si sigur ma repezeam la gatul ei daca nu ar fi disparut de pe fata pamantului in urmatoarele 3 minute.

Dar aventura nu se incheie aici! Ajung eu cu sarsanaua de cumparaturi la scara blocului si il vad pe unu’ cu o geanta plina de chestii de bagat prin cutiile postale ale oamenilor.
Suna de zor la interfon, la nimereala, doar-doar s-o gasi vreun fraier sa-i deschida. Si se gaseste de fiecare data, stati linistiti.

“Iar veniti sa ne umpleti cutiile cu maculatura? ii strig aroganta, aflandu-ma inca sub efectul nervilor intinsi la maxim de mai devreme. Eu imi tin interfonu’ oprit din cauza voastra! M-am saturat sa tot sunati numai la mine!" plusez eu, patimasa si incinsa de atatea episoade "hot" traite pe propria piele.

Eu locuiesc la ultimul etaj, ultimul apartament de pe scara, si nu stiu cum se face, da’ parca astia stiu toate detaliile astea, si la numaru’ 36 nimeresc sa sune cel mai des! Asa ca, de la o vreme, m-am decis sa tin interfonul inchis, ca altfel o sa-nnebunesc cu totul.

“Ah, nu doamna, zice nenea cu hartoaga multiplicata de sute de ori si inghesuita intr-o geanta ce gemea mut de la atata greutate. E prima oara cand vin, si io nu aduc reclame din alea de tot primiti Dvs. in cutia postala. Eu vin cu altceva!” isi incearca el, stingher, norocul.

“Si cam cu ce veniti, asa?” imi incerc si io norocul la randul meu, cat sa ma dau curioasa desi nu eram neam.

“Altceva”, zice.

“Altceva, ce? continui eu, hotarata. Ia sa vad”.

Cand ma uit ce avea omu' in traista, tensiunea incepe iara sa-mi joace feste, crescand din nou parca mai vertiginos decat la magazin.
Era un ziar din ala de pocaiti, un fel de „Turnul de veghere“ din ala, dar de la alti pocaiti, ca pe ala il stiu si e tiparit pe hartie din aia de calitate, lucioasa. Asta era o doar fituica, vai mama ei (sau “DECAT” o fituica, asta asa, ca sa fim siguri ca intelege toata lumea inclusiv madamele de mai sus).

Ii mai strig astuia: 

„Bai, nene, sa stii ca sa imprastii din astea e mai rau asa decat daca aduceai reclame. Acum chiar ca m-ai convins sa nu te las inauntru!“ Dar cand dau sa deschid, hop si el sa intre.

„Nu cred ca ne-am inteles, ii mai strig eu, si mai infierbantata de pe acum. Dumneata ramai afara iar eu intru in bloc, intelegi? Sa iti deschida vreo baba daca vrea, eu n-am de gand sa te las! Am boala pe pocaiti, ghinionu‘ tau. Imi ies bube de la voi!“ Si pac ii inchid usa fix in nas.

In sfarsit, ajung acasa. Nici mancare nu-mi mai trebuie dupa asa evenimente memorabile adaugate la activ. 
Dar tocmai cand credeam ca nimic nu se mai putea intampla mai urat de atat si care sa joace bambilici si tontoroiul cu tensiunea mea si asa delicata, linistea imi e din nou tulburata. 

Niste nenici cu veste din alea fosforescente tocmai se apucasera sa dea gauri in asfalt cu picamerul! Exact asta mai lipsea, clar! Ah, si asta se intampla pe la ora 2 la pranz cand, in principiu, ar trebui sa fie liniste pana pe la vreo 5 asa, ca nah, unii poate se mai si odihnesc (ma rog, ma refer aici la principiile alea de toti le au in cap si chiar si scrise pe undeva, dar pe care numai unii le si respecta).

Ei bine, uite ca nici acu‘ n-o sa fie mai liniste, dimpotriva. Nici afara, si nici in capul meu. Din pacate. Sper sa apuc sa ma linistesc cat sa va povestesc si voua si sa ma mai si racoresc nitel.