Ma uit la tine cumva
din interior, de pe la mijloc
Dar nu stiu care e acest mijloc de fapt - probabil ca cel al vietii,
De parca as privi pentru a nu stiu cata oara – mirata si melancolica
- la nuferii lui Monet
De care niciodata nu
ma satur, pe care nu i-am inteles inca cu totul
Si carora inca le mai
caut raspuns.
Te incep din stanga,
te inchipui pana inspre dreapta
Apoi o apuc invers, si
astfel povestea ni se scrie diferit pe ziduri
Depinde din ce parte
te pornesc, depinde unde si cum te inchid
In mine, in tine, sau
intr-un nufar cu atatea posibilitati de exprimare
Nu iti atarn si un lacat, ci doar un gand de iubire.
Ore in sir te dezvalui
in culori pale, in nuante de roz si de mov, de verde crud, de plina primavara
Urmatoarea noastra
oprire va fi la Musee D’Orsay – fosta gara
Amintirea din gradinile
Tuileries ne insoteste si ea
In cautarile noastre impresioniste si de tot felul,
Ma uit in urma dupa
acea umbra despre care iti tot spuneam ca se apropie de noi
Se juca zglobie la un
moment dat, apoi si-a gasit chiar si un partener de dans
Caruia vad ca pana la
urma nu i-a mai dat drumul defel.
S-a mutat cu el si in
el – ce usurare
In sfarsit nu ma mai
tem de umbre,
Nici singure si nici in pereche,
Nici singure si nici in pereche,
Lumina lui Renoir ne-a
eliberat calea.