Wednesday, December 12, 2018

Scrisoarea a-II-a


Dragul meu,

Uite că a venit momentul și pentru o a doua scrisoare. Am ales să scriu pentru că se pare că scrisul e singurul lucru pe care îl fac bine și cu care nu cred că am supărat (încă) pe nimeni.
Plus că de vorbit limba oamenilor, pentru mine e din ce în ce mai greu. Am vorbit atât de mult cu mine însămi, în timp ce mă uram de moarte, încât aproape că nu mai știu să vorbesc cu un celălalt.
Ma doare enorm câtă suferință îți provoc și pentru care îmi pare enorm de rău, sper din tot sufletul să mă crezi.

Mai întâi îmi fac mie rău cu propriile-mi gânduri, dar eu știu deja că sunt masochistă. Mă păcălesc că am ajuns – după doar câteva luni de terapie – să mă iubesc măcar puțin. Dar nu e adevărat, asta e o mare amăgire. Ar trebui sa accept că nu mă suport și că nu mă mai vreau, ar trebui să pot să pun capăt acestei nesfârșite suferințe pe care nimeni nu poate să o înțeleagă, nici chiar tu, cel care ai trecut la rândul tău prin atâtea și atâtea încercări.
În seara asta, durerea a fost una foarte mare. Am reușit să scot un singur Anxiar din folie și să îl înghit doar pe acela. De minute în șir țin toată folia în mână și mă rog la Dumnezeu să nu fac ce mintea îmi urlă să fac. Dar Camil nu mă lasă, îmi ține o mână la frunte ca să vomit mai ușor. Iar eu nu pot să îi fac asta, știu că mă iubește pe limba lui și dispariția mea l-ar ucide, și pe ceilalți la fel. Ei nu ar înțelege cât de ușor mi-ar fi dacă aș putea să îmi depășesc teama asta îngrozitoare de moarte și să fac marele pas. Numai acolo ar fi liniște, numai acolo nu i-aș răni pe cei ce îi iubesc din tot sufletul, sufletul ăsta bolnav de atâta amar de neiubire. Dar nu am făcut-o și nici nu am de gând să o fac, îmi ador copiii. Și te asigur că nici faptul că am luat o pastilă nu are legătură cu tine ci doar cu mine, o femeie care speră că va putea fi și ea iubită așa, cu toate fețele ei, albe și negre deopotrivă.
Tu nu ai nicio legătură cu nebunia, cu stările, cu nimic din toate astea și aici ai toata dreptatea din lume. 

Dar nu am apucat să îți explic, pentru că te-ai enervat atât de rău. Tot ce imi fac eu mie are legătură doar cu mine, așa este, ai dreptate, mereu ai avut. Doar că logica nu mai funcționează în momente delicate ca cel din seara asta. Țin enorm la tine și asta a fost cauza gândurilor negre, faptul că rănesc omul iubit, singurul bărbat care nu mi-a făcut niciun rău vreodată. Nici măcar unul.

Te rugam și în gând să ai puțină răbdare, puțină, atât, pentru că pur si simplu am uitat cum să mă port cu un bărbat minunat ca tine, am uitat cum să fiu parte dintr-o relație atât de frumoasă ca cea pe care mi-o oferi cu atâta drag. 
Pur și simplu nu mai știu cum e viața dincolo de grijile de mamă singură de zi cu zi și de lupta veșnică de supraviețuire. Nu vreau să spun că nu mai știu să iubesc, pentru că simt că asta nu se uită niciodată. Doar că, până la iubire, straturi și straturi groase de frustrări și de durere fac să pară că nu mai e nimic bun dedesubt.
Traumele au fost multe și da, ai dreptate că m-am transformat în persecutor și asta e oribil. Zilnic lupt cu această forță a răului, care încă mă stăpânește și îmi întunecă mințile cât să mă gândesc la tâmpenii.

Te sunasem doar ca să-mi cer scuze și...să îți mai cer să mai ai puțină răbdare cu mine. Tristețea că ne-am certat atât de rău pur și simplu mă distruge. Sper din tot sufletul să nu fi ajuns încă în punctul în care să mă urăști, să nu mă mai vrei, să mă părăsești...Am atâta dragoste în mine de oferit, atât de multă, atât de copleșitoare uneori, dar încă umbrită de sumbrul meu trecut, pe care sper să mă ajuți să îl depășim împreună...

...Dragul meu D, tu ești un om minunat, tu o știi, dar și eu o știu si am să fac tot posibilul să fie așa cum îți dorești. Sunt atâtea neînțelegeri pe care încerc să pricep eu mai întâi cum aș putea să le transform in favoarea noastră. Te rog mai da-mi o șansă, te roagă din tot sufletul ei greu o femeie tristă, care te iubește enorm...

Monday, November 19, 2018

Singuratatea si moi


Singuratatea apasatoare de fiecare zi duce la reactii ciudate de obicei. Imi tot spun, de ceva vreme incoace, ca dragostea poate fi raspunsul potrivit la aproape orice intrebare importanta de pe lumea asta, si ca dragostea rezolva si treaba asta complicata cu singuratatea.
Teoretic, iubindu-ne pe noi, singuratatea devine cat de cat suportabila. Cumva ajungem sa ne imprietenim cu ea, sa o invitam si la o cafea la o adica. Rendez-vous in toata regula cu madame la Solitude in persoana. Sau cel putin asa ar trebui. Bine, asta presupunand ca realizam cu adevarat cat suntem de singuri, singuri in profunzimea noastra mai ales, si nu neaparat in casa.

Personal, incerc sa imi tratez singuratatea asta acuta si enervanta invatand sa ma iubesc putin mai mult in fiecare zi. Inca nu spun un “nu” hotarat si inca imi justific prin “romane” intregi dorinta, alegerea de a nu actiona. Stiu, motivele de refuz sunt ale mele si doar ale mele si asa ar trebui sa si ramana. Dar nu, eu prefer sa imi bat capul cum sa fac si ce sa zic ca sa nu-l deranjez in vreun fel pe destinatarul “nu”-ului cel buclucas, sa nu care cumva sa il supar cu ceva.
Bine, si ce daca il supar? O sa moara din asta? Vine vreun tsunami peste el? Nu se moare asa usor, vorba maica-mii. Ei, stati, inca n-am ajuns atat de zen cat sa imi pun genul asta de intrebari, dar e si asta in lucru, promit.

Uneori imi vine sa imi bag pur si simplu capul in pamant ca un strut si sa nu mai trebuiasca sa ma tot justific pentru ca traiesc, pentru ca respir, sau doar pentru simplu fapt ca nu am chef de acel ceva nici atunci, si poate nici altadata. Daca vrea careva ceva de la mine ei bine, sa faca bine sa se descurce cu mine asa fara fara cap. Sunt ocupata cu ascunzisul, va rog reveniti.
Alteori, in schimb, imi vine sa fac fix pe dos si sa scot capul din pamant ca sa ii strig lumii – pe limba mea de strut singur si trist – ca e rea, meschina si egoista, ca nu se indura sa imi lase si mie putin loc in ea. Putin loc vreau si eu in tine, lumeo, atat...Putin, putin de tot…Intelegi tu, lume mare?

Dar ce ne facem atunci cand nu ne dam seama cat suntem de singuri de fapt? Singuratatea sufleteasca poate sari in ochi sau, dimpotriva, poate sa stea pitita acolo in tine mult si bine, si cat mai adanc.
Mai degraba observa celalalt sau ceilalti de langa noi decat noi insine, cat teren – mlastinos - a prins singuratatea asta si cat de acaparatoare e.
Dar si daca ar fi asa, oricum nu o sa iti sara vreunul in ajutor pentru ca probabil si el e tot la fel de singur, si habar n-arecum sa ii scoata pe altii din starea asta, cata vreme nu ii iese nici lui (presupunand ca si vrea sa iasa, evident).
Ei, acesti vajnici si vesnici “invingatori”, aleg sa poarte mereu masti. Masti puse asa, la gramada una peste alta, pana nu mai stii daca mai exista vreun chip real in spatele lor, sau ce e acolo e doar un suport de masti, un cuier de sustinere pentru prefacatorie.
Fereasca Dumnezeu sa ajunga sa cada vreodata mastile alea. Ori sa se inmoaie cumva bratul ala ferm, atat de hotarat pana mai ieri sa tina scutul cat mai strans …Cred ca ar veni potopul. Iar.


Thursday, November 15, 2018

Ploaia si noi


Simt cum ploaia asta de acum mi se lipeste de corp cu nesat, cum imi naclaieste gandurile.
Fiecare picatura de apa se scurge de pe mine greu, ca un ulei de candela ars si negru
O sa ajung sa cred ca m-am invelit in smoala si funingine
Si ca o sa ma intaresc si o sa ma fac asfalt in asteptarea iubirii.

Poate ca o vorba blanda de-a ta m-ar putea topi usor inapoi
Cat sa devin o lacrima.
O lacrima fara durere, care nu lasa urme de sare pe obraz
O lacrima cu nume de stea, cu chipul tau si cu fosnetul nostru…

Tuesday, July 31, 2018

Viața ca o cutie de macarons lângă o cafea


Când am văzut poza de la mama cu faimoșii macarons, colorați îndrăzneț, pur și simplu nu știam ce să aleg: să fie de fistic, să fie de lămâie, să fie de ”barbe a papa” (vată de zahăr)? Nu știu. Ce știu însă foarte sigur e că nu îmi place ciocolata defel, sau cel puțin nu îmi place să o mănânc. Pentru alte trebuințe aș zice că e chiar recomandată...

Deocamdată înghit în sec și îmi beau cafeaua împreună cu un croissant fraged și bine rumenit cu unt, visând cu nesaț la acei multicolori macarons plimbați de mama cu avionul de la Paris la București. (Oare stewarzii i-or fi trimis la cală, orbiți de strălucirea vie din ochii lor de macarons din Occident, sau i-au lăsat mamei în brațe, să le cânte și să le vorbească ca unor bebeluși în culori vii?) Zâmbesc, nici băcar nu mai contează cum vor călători năstrușnicii colorați până aici...
...Pentru că, mâine, pe seară, prăjiturica asta națională a Franței va ajunge la mine în cuib și cu siguranță nu o să aibă o viață prea lungă acolo.

Până la urmă, uite că viața poate fi și colorată, sau poate fi doar colorată, că nu știu sa fie pe lume macarons negri sau gri. Sau poate că există pe undeva și din ăștia, dar eu în poza asta apetisantă de la mama nu i-am vazut...