Ea

Își căuta cu înfrigurare un nou amant,
O porție și mai mare de iubire, ca de fiecare dată.
E femeia nefericită, soția plictisită ca de moarte de căsnicia bună dar fără pic de suflu și de vlagă.
Amanții care vin și pleacă o ajută să respire.

Ea e, in fapt, o altă Ema Bovary, cerșind mila și iubirea celor din jur.
Oferindu-se la nesfârșit
Drept ofrandă bărbaților fără chip.

Dar ohhh, trădarea, trădarea asta nemiloasă
O strigă acum, o cheamă sa o urmeze,
Iar ea, ea nu mai are putere să i se-mpotrivească.
Destinul câștigă din nou, e prea puternic.
Ea nu-i mai poate ține piept, el e mereu la fel de invincibil...
...Și nici măcar nu mai știe dacă vrea asta...

...Deodată se face liniște.
Se mai aude cel mult un zvon slab de cântec de iubire
În rest e doar tăcere, o tăcere care ingheata totul in jur.
Singura urmă de viață o mai arată doar ochii ei frumoși 
Privind cu resemnare înspre cerul neîndurător.

Câteva privighetori coboară printre frunze
Si o împresoară cu aripile lor deschise și calde,
Încercând să o încălzească, să o mângâie.
Îi acoperă inima cu trupurile lor vii și pulsânde,
Trupuri îngăduitoare de păsări care înțeleg.

Poate că mâine Dumnezeu o va trezi din somnul lung și trist
- își spun păsările -
Poate că El știe cine e femeia asta necunoscută, pierduta in crângul asta uitat de lume...

Photo by: Bogdan Alexandru

A nins

Calatorind prin tine in ultima vreme,

Aproape uitasem ca a nins atat de mult,

Atat de mult cat sa nu mai pot deslusi dulcea urma a pasului tau lasata pe umarul meu drept.


S-a asternut un strat greu de omat pe chipurile noastre,

Si imi doresc sa il putem topi impreuna

Sub arsita amorului nebun pastrat de aseara in trupuri.

Nu mai e nici foarte frig,

Iar tu ti-ai facut salba stralucitoare din fulgii sticlosi de zapada cazuti nestingheriti peste sani.


Intalnirea de ieri, din jurul inimii tale, intalnirea cu omul acela e acum departe, am inceput deja sa o uit.

Sau o fi fost doar o iluzie, si nu era nimeni care sa tulbure

Urcarea mea printre artere, vene si aorte pana sus de tot, pana la tine?

Oare visam ca eram doar noi doi pe drum, o inima ninsa si coapsa ta fierbinte?


Poate ca era vara,

Si eu nu urcam pe a ta coloana vertebrala ci doar te vegheam

O sa te intreb maine si despre asta, tu sigur ai un raspuns...


Acum am sa te strang si mai tare in brate si am sa te invit la un ceai cald, de vanilie,

Luna cruda a lui gerar in sfarsit a tacut....

Călătorie

Urc pe a ta coloană vertebrală

Ca pe o scară spre nicăieri sau către pretutindeni.

Undeva, în zona inimii, cineva mă strigă pe nume și mă oprește pentru o clipă din drum.

Ce ciudat! Nu credeam că voi întâlni oameni când voi urca la tine, căutându-mi acel nicăieri al meu sau acel tot pe care l-am pierdut...

"Nu știu ce am să fac când o să ajung sus."

"Cât de sus?" întrebi curioasă, ca o pisică răzgâiată și dulce.

"Nu știu, îți răspund surprins, nu credeam că m-ai auzit urcând."

Tu

Haide să vorbim putin despre umerii tăi,

Pentru ca sunt atât de rotunzi, atat de moi si atât de roz!

Uite că mai există, totuși, o urmă de perfecțiune în lumea asta mare si goala...


...Da, trăiesc un paradox, un paradox al iubirii năvalnice si de temut

Și n-am să mă plictisesc niciodată, știu asta, acum ca îți dezmierd alene degetele-ți fine și lungi,

Aș vrea să îmi canți niște Chopin la pian,

Sau poate, Sonata Lunii, asta dacă si tu ai vrea.

Cum, nu știi să cânți, iubito? Dar ai încercat? 

Fii fără grijă! Iubirea îți va desena partiturile direct pe suflet.

Te iubesc.