O cafea cu aroma de carte

Imi place la nebunie cafeaua si la fel de mult imi plac si cartile. E de ajuns sa vad o imagine cu cele doua mari placeri ale mele si deja simt cum ma calmez si cum ma relaxez pe data.

E simplu: Imi inchipui pe loc ca e vorba si de mine pe undeva pe acolo, ratacita printre pixeli si arome puternice; ca de fapt eu sunt cea care bea din cafeaua aia teribil de apetisanta si tot eu sunt cea care citeste si la cartea aia de nelasat din mana pana aproape uit ca eu, spre deosebire de ele, mai am si altceva de facut. Din pacate.

Ma desprind cu greu din visarea cu lectura cofeinizata la purtator si asta doar cand mi se termina cafeaua. E ca o pauza impusa; daca nu mai simt pe cerul gurii aroma dulce amaruie, pare ca si povestea livresca are nevoie de o pauza. Si i-o acord fara prea mult entuziasm, doar cat sa mai fac un "coffee refill". Mai completez imaginea din minte si cu o fereastra aburita si umeda de la ploaia racoroasa de afara si din mine deopotriva. 

E atat de multa liniste in jur incat parca uit sa mai si respir. Pare ca am murit ori mi-am lepadat un strat de piele, dar doar cat sa ma pregatesc de o reinoire de viata, garderoba si tegument. Vremea inchisa uneori revigoreaza si ne da si niste ragaz: Ragaz pentru foame de sens, ragaz pentru rasfat de papile gustative, ragaz pentru azi mai mult decat pentru ieri.

Maine o sa ma apuc iarasi de citit, in gand sau nu, de sorbit cafea buna si de iubit oameni. Ce bine ca din asta nu se oboseste niciodata. Ah, ce bine!

Iubire de septembrie

Nu sunt pregatita pentru toamna asta. Pur si simplu nu sunt. Stiu, n-are ea nicio treaba cu mine si tot o sa vina fara sa ceara permisiunea cuiva. Doar ca m-a atins adineaori o frunza ingalbenita in cadere si m-am cutremurat.
Pentru ca eu sunt inca cruda pe dinauntru. Nu mi s-a copt miezul inca, nu mi s-a rumenit pe deplin dragostea in mine. Sunt tanara si virgina intru iubire pe interior. Simt cum inima-mi indragostita imi fierbe sangele pana cand o sa dea in foc. Si ce valvataie rubinie va fi! Ce imagine colorata ca de toamna mi se dezvaluie deja in minte, ce imagine vie inchipui! Simt ca daca as intinde mana, as putea atinge si mangaia flacara aceea fara ca sa ma frig, asa ca la Ierusalim, in sambata Pastelui. Ar fi focul raiului pentru mine, un botez inedit al pasiunii noastre care va deveni, dupa sfanta sa impartasanie, noul meu eu, eul meu cel plin cu tine.
Ploua de azi noapte neintrerupt si negrabit. Privim impreuna la stropii uleiosi si grei alunecand pe geam ca intr-o pictura in acuarela realizata fara gres. Natura e iar perfecta si de data asta se opreste si la noi ca sa ne desavarseasca cu harul ei divin.

Ma strangi in brate din spate si imi saruti usor lobul urechii. In sfarsit nu ma mai doare toamna asta ivita de niciunde si atat de indrazneata, care mi-a acaparat fara drept de apel toate simturile, unul cate unul, cu o rabdare si o perseverenta de Sisif. S-a facut liniste pe deplin in gandurile mele agitate, zgomotele mundane amutesc sub puterea dragostei noastre si a ploii Domnului.
 

Nu e adevarat ca nu exista perfectiune. N-are cum. Cine ne-ar putea vedea acum ne-ar pricepe pe data secretul: Am devenit peste noapte nemuritori si calzi. Te iubesc.

Muscate rosii in Bucurestii de altadata

Sunt intr-o curte frumoasa undeva in Bucurestiul vechi, pe o straduta atat de mica, incat ma intreb daca chiar exista cu adevarat. 

Muscate rosu aprinse "musca" cu nesat din verdele crud al ferestrei, umpland-o cu iubire de floare acaparator de dulce. Ma gandesc ca de dincolo de fereastra cineva ma priveste curios, ascuns dupa draperiile grele, cineva dintr-o alta epoca, poate un print. Brocartul il pastreaza insa bine ascuns, nu ii vad bine chipul: Nu pot deslusi daca ma priveste pe mine curios, sau daca priveste undeva departe, in spatele meu, intr-un alt timp si poate pe alte meleaguri.
Se aude un pian dintr-o curte de langa, o muzica jazz care imi provoaca si mai intens visarea. Aproape ca as adormi pe treptele acelea gri, nevorbite de ani, ce par ca imi inteleg, mai bine decat oricine si orice, dorul.
Si cand nu te regasesc niciunde, nici in trup si poate nici in minte, camuflat sub greutatea gandurilor mundane si a ocupatiilor triviale, imi inchipui ca esti tu cel din spatele muscatelor indragostite, un tu dintr-o forma de noi inventata aici, pe loc, intr o curte frumoasa dintr-un vechi Bucuresti de poveste...

Anti primăvară

Ploua infernal și ne iubeam atunci prin mansarde
Blestemată fii tu, luna lui Marte
Acum, când iubita-mi e atât de departe.
Și nici de ploaie, și nici de amor nu mai pot avea parte.

Am uitat și eu, și poetul, că în loc de cântat și de toamnă
Pe umeri ne plouă cu stropi mari, ca un plânset de vampă
Chipul dulce de muiere cu ifos de doamnă,
Cu ochi verzi și trup de Alhambră.

Mai strig doar așa, pentru mine mai mult și într-o doară
Că mi-e dor și mie vers, și mie clipă, și mi-e noapte de vară
În sufletul mut, pe vertebra subțire ca un arcuș de vioară...

...Încetează odată cu jocul nebun și revino curând
Zăludă și-n gânduri mereu închipuită primăvară!

Colierul meu de fructe rosii

E primavara

Si imi atarni la gat duios
Ca un colier de fructe rosii de padure
Ce canta duios in bataia vantului
Uit, intr-un sfarsit, cum ploaia ma ruginea aseara pe dinauntru
Cu rabdarea si vointa ei de ploaie cu personalitate.
Incep sa uit si cum imi macina inima, plamanii, sufletul
Cum imi trosnea oasele pana cand mi le-a spart in mii de bucati fine ca de sticla
Imprastiate de tipatul tau deznadajduit in colturi de zari.

Acum mi s-a facut foame
Si te invit la masa tacerii
Sa devoram pofticiosi, in tihna dupa-amiezii insorite,
Fructele rosii ca sangele din luna lui Marte
Marte cel capricios si umed, uneori si caldut
Noroc cu gustul dulce-acrisor ce ne transforma pe data
In soare aromat de tandrete infinita.

Te iubesc.

Am intins mana si mi-am rasfirat degetele catre tine

Am intins mana si mi-am rasfirat degetele catre tine si catre norul de acolo, de mai sus.

Tu mi-ai scapat usor, mult prea usor printre degete, dar norul l-am prins si l-am dezmierdat, iar apoi mi l-am atarnat in jurul gatului ca pe o esarfa albastra a sperantei.

Inainte sa il trimit la locul lui, in cer, l-am intrebat de tine: Ce faci, cum esti , de ce fugi.

“Pentru ca nu stie sa aduca ploaia”, imi scrie norul pe frunte, lasand in urma lui toti ceilalti nori, norii aceia de mai jos.

“Dar tu ce crezi, ca Soarele nu a fost dezamagit la inceputurile sale? Poate ca nu dadea atata lumina si caldura asa cum o face azi”, raspund eu increzatoare.

Norul cel mereu vorbaret acuma tace. Tace si se teme, se teme si tace. Soarele, Pamantul sunt prea mult pentru el. Emana prea multa putere, si el evita sa le infrunte, pentru ca el e un nor mai de sus, un nor mai sensibil, mai emotiv, si pe semne ca asta inseamna ca el e un nor mai slab, cel putin asa crede el...

Numai ca azi norul acela esti tu iar marea aceasta sunt eu, doar ca nici Soarele si nici norii – nici cei de sus si nici cei de jos - nu au aflat-o. Inca.

Totusi, poate ca ploaia o stie (doar asa sunt defel ploile, ele stiu tot), poate ca ploaia e mai norocoasa decat noi, poate…

Draga viata

Vine o vreme, draga viata,
Cand nu mai conteaza mare lucru din ceea ce iti tot repetam
Ca e important, fundamental, acel ceva care uneste sau care dezbina.

De ceva timp ma tot uit inspre cer – ah, ce-as mai musca cu pofta din norii astia ca o vata de zahar!
Intuiesc, in schimb, o furtuna...
Le impartasesc taina cerului incruntat si celor care ma inteleg, si celor care ma asculta.
In carti nu regasesc mereul raspunsul, desi nu m-am oprit inca sa-l caut…

Nu mai am nici rabdare sa explic, crede-ma, e totul atat de simplu si de viu, uita-te in jur!
Doar am deschis mai bine ochii si am vazut lumea, de data asta inchipuind-o cu susul in jos si mai fericita ca oricand!
Le-am spus-o si lor, minunilor mele, i-am spus-o si copilului meu,  si tie, nevasta, ti-am tot spus-o.
Si mi-ai dat dreptate!

Ca poate ploua si in sus daca asta vrem, cerul are si el nevoie de o ploaie zdravana din cand in cand...
...da, nevasta, erai pe o banca in parc cand iti tot povesteam ce mai face cerul si ce mai vrea el de la noi...

Si sa stii ca de data asta nu mai e loc nici de concesii, nici de inclestat pumnii, nici de scrasnit din dinti, si nici de abtinut de la nimic! Acum sunt (in sfarsit!) liber!

Sunt liber sa iubesc, sunt liber sa vreau si sunt liber sa pot!
Sunt liber sa prind soarele in maini si sa nu ma frig, asa, ca la Inviere, daca chiar asta vreau sa fac!

Ce-i drept, nu stiu inca sa-ti cant, draga viata,
Dar promit sa ma revansez pana la anul...