Îți scriu cât să te regăsesc

Știu că doar dacă-ți scriu te regăsesc, și asta nu pentru foarte mult timp. Ești acolo câteva clipe cât să mă citești, și poate încă pentru câteva cât să mă înțelegi și să mă digeri cât de cât pe îndelete.

Apoi îmi vine mie rândul la așteptarea cu înfrigurare a unei reacții, oricare, numai reacție să fie, sub forma unui răspuns, orice răspuns. Poate fi și doar un rând, da’ sa fie. Sau măcar două cuvinte; fie, e bun și unul...

...Când, într-un târziu, alegi să îmi scrii ceva, nici nu mai sunt în stare să respir. Apare că tastezi, mor și învii de vreo câteva ori în acele secunde parcă fără de sfârșit. Inima-mi nu-și mai știe nici ea ritmul firesc. Ratează câteva bătăi, se revoltă de dor și te strigă cu vocea ei de inimă gâtuită de emoție. E nerăbdătoare, dar se și teme: Se teme de respingere, de lipsă de chef, de plictiseala ta proverbială. Uneori, până apari, nici nu mai e cu adevărat o inimă. E doar ceva așa ca o figură de stil uitată cumva între parantezele existenței sale anoste.

Acum însă e din nou în pieptul meu ea, inima cu pricina. Azi ai fost bun, pesemne, cu ea. Ai luat-o de mână și ai iubit-o. I-ai adus înapoi bătăile pierdute.

Cu toate astea, niciunul dintre noi nu știe ce va fi mâine. Poate că tu n-o să mai răspunzi, sau poate că n-o să-ți mai scriu eu, cine știe. Sau poate că mâine inima mea va lua forma ta pentru totdeauna.

Cine știe...

Just a click away from me

Te-am întâlnit într-o clipă, un click și gata. Mi-ai intrat în viață tiptil și frumos, pe ușa din față, nu ca alții înaintea ta. 

Te-ai adăugat așa-zisului meu tot, unul incomplet de fapt. Tu ești piesa de puzzle cu numarul o mie, piesa aia cu efect absolut care te face să urli de bucurie după ore sau chiar zile petrecute încercând să ajungi la ea. 

Mă uit acum la puzzle-ul ăsta cu adevărat norocos și vibrând de tine și de noi și încă mă întreb cum de am putut să îmi pierd speranța că îl voi mai vedea vreodată terminat. Nu, nu să-l văd terminat, ci mai degrabă gata. Pentru că puzzle-ul ăsta nu va fi înrămat și agățat pe un perete tăcut ca amintire a unei reușite aparent imposibile așa cum se întâmplă de obicei. Nu. Acest puzzle are suflet, are culoare și are multă dragoste. Dragoste de oferit și de primit iar și iar. Acest puzzle are inimă. O inimă de mine și de tine cu formă de noi.

Uite că totuși n-a murit speranța. Se ascundea doar într-un trup și o minte așteptânde și împăcate cu singurătatea-i drept unică parteneră de taifas. Dar, paradoxal, uneori viața bate filmul, definitiv și iremediabil. 

Îți mulțumesc că ai ales să cobori într-o gară pustie, una uitată de lume, pe care ai umplut-o într-o clipă cu sens. Și o să mai zic încă o dată “mulțumesc”, deși probabil n-ar trebui să mă opresc niciodată din asta. O meriți. Din plin.