Am intins mana si mi-am rasfirat degetele catre
tine si catre norul de acolo, de mai sus.
Tu mi-ai scapat usor, mult prea usor printre
degete, dar norul l-am prins si l-am dezmierdat, iar apoi mi l-am atarnat in
jurul gatului ca pe o esarfa albastra a sperantei.
Inainte sa il trimit la locul lui, in cer, l-am
intrebat de tine: Ce faci, cum esti , de ce fugi.
“Pentru ca nu stie sa aduca ploaia”, imi scrie norul pe frunte, lasand in
urma lui toti ceilalti nori, norii aceia de mai jos.
“Dar tu ce crezi, ca Soarele nu a fost
dezamagit la inceputurile sale? Poate ca nu dadea atata lumina si caldura asa
cum o face azi”, raspund eu increzatoare.
Norul cel mereu vorbaret acuma tace. Tace si se
teme, se teme si tace. Soarele, Pamantul sunt prea mult pentru el. Emana prea multa putere, si el evita sa le
infrunte, pentru ca el e un nor mai de sus, un nor mai sensibil, mai emotiv, si pe semne ca asta inseamna
ca el e un nor mai slab, cel putin asa crede el...
Numai ca azi norul acela esti tu iar
marea aceasta sunt eu, doar ca nici Soarele si nici norii – nici cei de sus si
nici cei de jos - nu au aflat-o. Inca.
Totusi, poate ca ploaia o stie
(doar asa sunt defel ploile, ele stiu tot), poate ca ploaia e mai norocoasa decat
noi, poate…
No comments:
Post a Comment
Adaugati un comentariu aici: