Primavara iernii mele esti Tu

E un fel de primavara in plina iarna. E caldut, un soare moale imi incalzeste pleoapele inchise aflate in plin proces de relaxare. Ma iau si eu dupa ele si zen-ul lor si incerc sa nu ma gandesc la nimic. Si reusesc oarecum, pentru cateva clipe, cat sa imi inchipui cum ar fi sa nu mai am niciun fel de gand pentru mai mult timp, sa zicem pentru vreo 3 zile. Ideea asta isi face din ce in ce loc mai mult in mine, imi excita simturile pana mai adineaori ramase in stare de repaus. Merg si mai departe si ma intreb cum ar fi sa ma golesc de tot de continut pentru aceleasi 3 zile; de continut si de sens. Daca ar fi posibil si astea ar "fugi" temporar de mine, stiu sigur ca tot mi-ai ramane tu. Esti ca o amprenta a mea, una mai reusita decat originalul; esti ca un organ in plus de care am neaparata nevoie ca sa mai pot sa respir. Daca renunt la tine chiar si pentru cateva minute risc sa mor, iar eu nu vreau sa mor. De ar fi sa vreau sa traiasca ceva mai mult decat mine, atunci asta ar fi Dragostea. Da, as vrea ca ea sa imi supravietuiasca si sa iti tina tie de cald sufleteste pana m-ai urma in neant. Am sa te caut si acolo, fii sigur, ca sa imi reiau dragostea ramasa in urma, sau poate am sa inventez o alta, una adaptabila la tot felul de lumi de aici si de aiurea.

Deschid ochii. Trec oameni, caini si pisici prin fata mea si te vad pe tine, acum treaza, in fiecare din ei: Esti cand preocupat, cand vesel, cand trist. Esti acolo si asta e important: Sub orice forma si in orice fel de emotie.
Mai sorb o gura de cafea si redeschid cartea la pagina la care tu mi-ai scris randurile si unde eu am inceput sa te compun ca pe o opera de arta in ruinuri circulare a la Borges.
Te iubesc.

Gradina iubirii

Sta goala, intinsa pe canapea si priveste departe, prin fereastra larga deschisa ce da inspre gradina. Pielea alba, moale si coapta i se afunda in cea maronie inchis si mai dura a canapelei din living. In ciuda contrastului de culori si consistente tegumentare, una vie si alta moarta, o comuniune de elemente asemanatoare tocmai se naste. Umanul intra aproape pe nesimtite intr-o armonie aparent nefireasca cu lumea celor fara suflet si fara ingaduinta. Canapeaua îi cuprinde trupul viu cu totul ca si cum ar fi fost el. El, cel plecat ieri chiar prin gradina aceea mangaiata cu apatie de privirea ei.

Isi indeparteaza cu degetele-i fine o suvita cazuta pe frunte. Odata cu firele rebele fuge si gandul tulburator al singuratatii veche deja de douazeci si patru de ore. Se gandeste ca probabil e o uitare de numai o clipă. Ii fuge insa si acest gand secund, tresarind sub picatura calda de cafea cazuta pe aureola sanului de aproape aceeasi culoare cu cea a licorii trezirii, dorite sau nu. Sterge usor pata de cafea cu buricul aratatorului. Cu buzele infierbantate isi suge senzual degetul, asa cum o facuse si el in dimineata de dinaintea plecarii. Senzatiile sunt insa diferite acum: Ii pare ca s-a taiat la deget si si-a supt propriul sange, putinul sange ramas in ea. Vraja lasa loc dezastrului.

I se face brusc frig si pielea, mai adineaori primitoare si ofertanta, i se strange, i se umple de pliuri, normale cam peste vreo douazeci de ani de acum incolo. Dar acum e totul de la frig si de la disperare. Dune minuscule mii ii strabat bratele, pieptul, abdomenul tensionat. Usor, usor se porneste o adevarata furtuna interioara si trupul i se cutremura cu totul. Canapeaua se razvrateste si ea, provocata sa intre in joc si da sa o inghita, lacoma. Cu o ultima suflare si un ultim licar neastamparat in ochi, inainte de a fi inghitita cu totul de neantul cu pielea castanie si aspra, mai revede o data gradina si cei doi mesteceni batrani din spate infiorati la fel ca si ea. Din verdele aproape insuportabil de viu, gradina devine deodata ucigator de rosie. Se transforma intr-o valvataie ce inghite pe data intreaga casa.

Ea insa nu mai simte parjolul acesta exterior siesi, poate doar pe cel din inima. E deja moarta, topita si izgonita din lumea noastra. E aruncata, fara sa se poata opune, in vartejul nemilos al canapelelor care nu cuvanta si care nici nu protesteaza, dar care ucid perfid si fara mila trupurile tinere de femei singure.

Cine sunt eu?

O intrebare atat de simpla la prima vedere, pe care insa nu am fost in stare sa mi-o pun mie insami. A trebuit sa imi fie sugerata de un serial turcesc, intr-o seara de ianuarie calda ca de septembrie.

Desi mintea aproape ca imi da in clocot uneori de la atatea intrebari ce-mi dau tarcoale prin creierul nestavilit, intrebari care de care mai alambicate, mai ciudate si mai neancorate in realitatea aplaudata de unii, uite ca n-am fost in stare sa ma intreb singura un lucru atat de banal: Cine sunt eu, cine sunt eu cu adevarat.

Tipa din film e in cautarea unui job. Se duce la interviu, dar in loc de asta primeste o hartie cu o singura intrebare: “Cine sunt eu?”

Situatia in sine o face sa se simta inconfortabil; nu are incredere in ea si nici in fortele proprii, desi a absolvit Dreptul cu brio.

Nu intelege de ce nu i se cere sa isi descrie pur si simplu experienta, cariera profesionala. Se tot framanta, singura, in sala de interviu. Da sa se ridice si sa plece de mai multe ori, dar nu o face. La un moment se apuca sa deseneze pe foaia cu intrebarea aia atat de…neasteptata.

Isi admira desenul dupa, vrea iar sa plece, i se pare inutil sa mai ramana. Pe cine ar interesa cine este ea? Si totusi…ceva, undeva, un gand ascuns printr-un colt de minte o indeamna sa ramana totusi si sa…scrie, sa scrie despre ea insasi, ea, femeia cu cele mai mari indoieli de pe pamant…

…Se apuca intr-un sfarsit si scrie si iar scrie, pare ca nu se mai opreste. O dor degetele de la atata scris si strans pixul intre ele, dar nu se lasa, nici macar nu incetineste; gandurile si ideile sunt mai rapide decat textul asternut pe foaie. Cu greu tine pasul, cu greu pastreaza echilibrul, oricum unul fragil, dintre ganduri si cuvinte.

Imi pun si eu aceeasi intrebare acum. Poate ca e un truism, dar curiozitatea imi e mai puternica si invinge. Oricum nu ma cunosc mai deloc, e o oportunitate buna de autoanaliza.

Deci cine sunt eu? Sunt eu, cea exterioara, aceea care infrunta lumea si incearca sa o domoleasca pana sa ii se potriveasca manusa, o initiativa utopica cu un final pe masura, usor de intuit?
Sau poate ca sunt eu cea interioara, cea care se lupta cu ea insasi mai mult decat cu oricine si orice, cu sorti de izbanda la fel de limitati?

Cred ca mai degraba sunt o combinatie a celor doua, ca majoritatea. O banala cu pretentii de mai mult. Asa o fi, dar totusi, care sunt eu, eu cea reala, cea pura, cea buna si rea deopotriva? Unde imi e sufletul? Il tin cumva captiv in mine, sau dimpotriva, il ofer cuiva pe tava in schimbul unei farame de iubire, efemere sau nu? Ce bine ar fi sa sune cat de cat optimist toate astea, doar ca macar atata stiu despre mine: Ca nu sunt in stare sa vad ce e dincolo de negura mai mult sau mai putin inchipuita…

…Si era doar o intrebare, iar acum sunt mii…Ma si tem sa ma mai gandesc la mai mult, vreau sa ma opresc acum, trebuie!

Dar cine imi cere sa ma opresc pana la urma? Mi-o cer eu insami sau mi-o cere lumea, o lume la fel de bagacioasa si de uracioasa ca si mine?! Si uite asa, mai apare inca o intrebare, la fel de usoara (grea?!) ca si restul. Si sigur vor urma si altele. Dar poate ca e mai bine ca nu am toate raspunsurile. Pentru ca atunci cand le voi avea si voi fi si sigura de ele, de mine si de restul, stiu ca voi suferi si mai mult. Oglinda pusa in fata mi se va sparge in inima…

…Dar gata, am obosit si nu e nici macar tarziu. Sau poate ca este, si eu, cea reala o stie, dar inca nu o poate accepta. Nu inca.