Friday, January 29, 2016

Fetita de lumina

Tatal isi incheie cu greu povestirea. Abia rasufla, inghite in sec, suspina. Se straduieste de minute bune sa nu planga. Nu reuseste pana la capat. Ochii i se dilata, i se inrosesc si incep deodata sa inoate in lacrimile ce asteptau de ceva vreme sa dea in clocot...

...Intr-un sfarsit, un tata plange, un tata reuseste sa planga, nu a mai facut asta de mult pentru ca nu a mai putut. 
Povestea lui e povestea oricarui tata al carui copil a indurat o suferinta, o suferinta mare, pe care era foarte aproape sa nu o poata depasi. Chiar daca acum, la ani dupa ce durerea a ramas doar o amintire pe care s-a induplecat sa mi-o impartaseasca si mie, sufletul lui de tata inca plange, desi lacrimile de acum nu se mai vad sau nu le vedem noi, nu le mai intelegem. Sunt acele lacrimi care curg invers, spre interior, care parjolesc organe si tot ce mai intalnesc in cale.

Candva, acest tata frumos si curajos a primit un semn, un semn al mortii pe care a refuzat sa il ingaduie pentru sine. A strigat nu, Doamne, nu! Semnul asta nu poate fi pentru mine! Trimite-mi un altul, te rog!

Si Dumnezeu l-a ascultat. I-a trimis in schimb o pasare alba in zbor care sa ii salveze copilul.
Dupa un zbor lung dar lin, copila ajunge cu bine la destinatie, la singurul spital care stia cum sa ii faca inima sa bata la loc. Pasarea stia, pasarea a fost trimisa special sa ia copila si sa o duca usor, pe aripile sale, pana la salvatorii sai.

Nimeni nu mai credea in minunea vietii acestei fetite, doar parintii nu isi pierdusera speranta, nu puteau face asta, altfel ar fi murit si ei putin cate putin...
Cu toate astea, dupa cateva zile de respirat printr-un plaman strain, ingerul de fata s-a trezit. A deschis ochii, putea respira singura, putea plange, putea zambi.
Era, totusi, prea mica sa poata intelege ce s-a intamplat si de ce parintii ei nu mai aveau chip. Dar, asa, mica cum era, a luptat, a luptat sa ramana pe lume. Era mica, dar era si foarte puternica. Era o copila care a invins universul, pe care il poarta acum agatat la brelocul pe care atarna cheia de la dulapiorul sau de la scoala.

Pentru ca da, copila noastra e bine acum, s-a refacut complet, chiar daca nimeni nu ii mai dadea vreo sansa. La Loto daca juca, la cate sanse i-a dat ei viata, ar fi pierdut cu siguranta. Doar stim cat de greu se castiga la Loto. Nu stim, in schimb, cu adevarat, cat e de greu sa castigi pariurile nenumarate cu viata si probabil continuam sa nu stim pana in clipa in care ajungem sa vedem prapastia deschizandu-se dinaintea noastra, prapastie a carei adancime nu o putem anticipa privind de sus...

...Fetita curajoasa si iubitoare de viata din povestea noastra merge astazi la scoala, invata foarte bine. Se joaca cu alti copii care nu au trecut prin ce-a trecut ea, dar asta nu conteaza pentru ca ea nu judeca ce a ales Dumnezeu pentru ea. Cine poate sti ce o fi ales pentru altii?

Se mai intreaba, uneori, cu glas tare cum de nu a uitat ce obisnuia sa viseze pe atunci, pe atunci cand era in coma si doamna cu coasa ii dadea tarcoale, nerabdatoare sa duca in rai niste copii. Visa caluti in zbor sau, poate ca erau pasari? Zborul a salvat-o si a redat-o parintilor ei, ne-a redat-o si noua, noua parintilor de copii care nu am trecut prin astfel de experiente atat de profunde si de autentice de viata.

De fapt noi, ceilalti, suntem doar niste autisti incapabili sa intelegem si sa traim cu adevarat si complet sensul vietii. Toate zilele noastre urmeaza aceeasi rutina bezmetica si alienanta, demna de orice pamantean cinstit si bun platitor de taxe si facturi. Uitam sa ne petrecem putinul timp impreuna, uitam sa luam masa in familie, uitam sa ne jucam, parintii si copii deopotriva. Uitam sa alergam in parc macar cat sa ne plimbam cainele. Uitam sa fim, uitam sa respiram, de parca aerul s-ar fi terminat cumva ieri si astazi nu mai e nevoie de el...

...Si constientizam pe undeva prin launtrul nostru ca rutina asta imbecilizanta zilnica ne ucide putin cate putin, si atunci de ce ne incapatanam sa ne tinem stransi de ea? Orice eroare plasata in acest cerc vicios nu duce de fapt nicaieri, sau, poate, doar la moartea noastra pe dinauntru? Dar, oare, cati dintre noi intelegem ce conteaza cu adevarat?

As merge pana acolo incat sa cred ca numai acest tata, aceasta fetita si mama ei pot intelege pe deplin tot ce e in jur. Ei pot sa evite mocirla asta ucigatoare in care ne afundam zi de zi, pentru ca ei au invatat cum, pentru ca au fost nevoiti sa invete.

E bine insa ca acei copii sanatosi pot invata de la acei copii care candva nu au mai fost sanatosi ce inseamna sa respiri cu intreaga fiinta, sa emani lumina prin toti porii si sa indrepti raze calde inspre Pamantul pierdut, raze de lumina salvatoare cu care sa poti imblanzi, mai departe si pana la urma, lumea...

...Copila care visa zborul il invata pe copilul ramas pe Pamant ce minunat poate fi sa se afle acolo, deasupra, strabatand cerul de sus, pe cel de mijloc si chiar si pe cel de jos, cu vantul abia adiind atat cat sa-i fluture putin parul….