Romeo, Julieta si cele doua cuvinte (Part 2)

-          De data asta, nu cred ca voi mai incerca vreun dialog –

Mie, cei de la Taxi imi sunt tare simpatici, si in plus de asta, imi place si muzica lor deopotriva, asa ca o sa folosesc atat prilejul, cat si starea pe care mi-o transmite piesa, de fapt amalgamul de stari, ca sa va spun ce parere am eu despre eterna preocupare pentru cum iubesc barbatii si cum iubesc femeile.

Dincolo de amuzamentul si ludicul incontestabil aferente mesajului piesei, dincolo si de sentimentul de deja-vu adanc implantat in experienta-mi relativ decenta (si recenta!) in traiul cu si pe langa barbati, am simtit, si v-o spun sincer, o oarecare compasiune pentru tagma masculina atat de greu incercata de-a lungul vremii, chinuita sub “povara” nenumaratelor marturisiri siropoase de alcov adresate muierilor la ceas de seara.

De fapt, am avut chiar o revelatie ascultand piesa asta. Dom'le, barbatii chiar nu pot rosti cu usurinta, dragii de ei, "cuvintele astea doua", care, pentru noi femeile, sunt doar un mizilic, dar nu orice fel de mizilic, ci unul cu potential, which makes the world go round???
O fi o problema exclusiva de enuntare? No, nu cred, nu ma pacalesc ei asa usor! Mai degraba, cred ca are legatura cu senzatia asta a lor ca daca ne spun in fata “te iubesc”, devin automat mai slabi, mai vulnerabili, si nu se mai simt la fel de barbati. Dar ii asiguram, noi, femeile, si pe aceasta cale, ca nu ne straduim deloc sa le luam locul sau sa-i intimidam in vreun fel.

Noi chiar nu vrem sa inventam nimic, nici sa luptam si nici sa tragem cu pusca. Vrem, in schimb (inutil si totodata tardiv sa mai spun ca mereu se va pune problema in termeni de "barter" intre noi si ei, fiind necesar, de fiecare data, cate un compromis, cate o simpla renuntare sau chiar cate un sacrificiu!) sa ni se spuna sus si mai ales TARE (si nu “in soapta”!) TE IUBESC! TE IUBESC! Simplu, vorba lor, nimic complicat….Nu vrem sa auzim decat cele doua cuvinte, aparent atat de banale, dar in fapt, pline de sensuri complicate, labirintice si cu valente pline de mister pentru noi, femeile, practicante asidue ale vorbitului intens, deversat in mod direct in urechea interna si sensibila a barbatului, al carui timpan, culmea, chiar functioneaza!

 Se stie, cu siguranta, ca Marte si Venus sunt doua planete distincte, nimeni nu mai poate contesta in ziua de azi acest lucru. Se ma stie si ca barbatii locuiesc pe una, iar noi pe cealalta (arar ne mai si intalnim, cand la ei, cand la noi…), teoria apartenentei planetare bazate pe diferentele de sex manifestandu-se nu doar in plan eminamente astronomic, ci si nitel mai jos, in straturile atmosferice net inferioare.

Plecand de la aceleasi primordiale “2 cuvinte”, intreaga populatie (cel putin cea pamanteana), feminina si masculina laolalta, isi disputa de sute, mii de ani chiar, “suprematia”, preluand conducerea cand unii, cand altele (sic!).
Pacat, insa, ca matriarhatul e de mult istorie, desi n-o sa uit sa invoc aici caracterul ciclic specific erelor geologice si poate ca, intr-o buna zi, nu vor mai fi doar ei cei mai buni stilisti, bucatari sau pictori.
Poate ca vom ajunge si noi sa fim macar pe picior de egalitate cu barbatii (cel putin pana sa va instaura pe deplin respectivul matriarhat, asta presupunand ca se va mai intampla vreodata acest lucru; noi oricum suntem foarte rabdatoare – se stie asta - si nu ne pierdem speranta cu una, cu doua, asa ca nu va bazati prea mult pe asta!).

Noi spunem “te iubesc” cu orice prilej, in orice context, si sub orice forma, cu intonatie si chiar cu ritm! Doar nu degeaba ni s-a dus vestea ca suntem asa de pricepute in a le suci mintile barbatilor!
Se mai spune in popor si ca ne folosim de sex ca sa ajungem la dragoste (da, stiu, suntem diabolice, machiavelice, etcetera, etcetera, nu contest!).

Barbatii, la randul lor, nu se lasa mai prejos si ne combat permament, sustinand cu vehementa ca iubirea, prelinsa necontenit din gatlejul feminin vesnic nesecat, nu ar mai avea, pare-se, nicio valoare, reiterarea sa perpetua nefacand altceva decat sa bagatelizeze, in fapt, inaltatorul "feeling”, dragostea neintinata, de care, evident, numai ei pot fi in stare. 
E vorba aici doar de credinta lor unilaterala, normal ca pe noi nu ne intreaba nimeni, nu de alta, dar nu ne-am mai putea opri din oferit explicatii, fapt ce ar declansa, cu siguranta, potopul, iar ei nu au umbrelele la indemana sa se apere de ploaia ce cade “infernal” si in rafale suficient de puternice incat sa le creeze oaresce probleme de comfort, basca si vreun suparator guturai.

Cum s-ar zice, noi doar “dam din gura”. Ne place sa ne laudam cu sentimentele noastre asa-zis profunde (?!?) aflate intr-o continua fierbere (sper sa nu dea-n clocot pana la urma, nu de alta, dar asta ar fi realmente o tragedie, cu efecte greu de cuantificat!), pe cand ei chiar simt dragostea, pe care ne-o impartasesc si noua cu adevarat si cu toptanul!
Doar ca - si acum vine reversul la ceea ce spuneam mai sus despre femei, sex, folosinta si amor - barbatii se folosesc de dragoste ca sa ajunga la sex (adica exact pe dos decat o facem noi, mai pe intelesul' dom’soarelor de la teveu, ce-si tarasc dupa ele silicoanele uriase si mintea de marimea unui sfarc dintre cele doua).
Pai asta mai e iubire, stimabililor? Nu zic ca noi am fi usa de biserica, dar zau asa…sa fim putin rezonabili, zic…

Mai in gluma, mai in serios, adevarul e pe undeva pe la mijloc, ca intotdeauna. Adicatelea, ei iubesc (o pot face chiar foarte des, nasol ca n-o si declara la fel de des). Noi, in schimb, iubim (suficient de des) dar o si strigam (la propriu!) cu decibelii la maxim si cu mult aplomb, facand asta chiar mai cu pasiune decat actul de iubire propriu-zis – pana si eu am ajuns sa o recunosc, fie ca imi place, fie ca nu).

Concluzia ar fi (asta daca ar fi nimerit sa mai si tragem vreo concluzie, avand in vedere ca dilema cu oul si gaina nu a fost rezolvata nici pana azi) ca si noi si ei iubim in aceeasi masura si cam pe la aceleasi cote, tinzand cand spre minim, cand spre maxim in functie de sex, disponibilitate, conjunctura sau toana de moment.
Diferentele constau (caci ne-am lamurit deja ca exista diferente clare in ceea ce priveste modul de abordare a paradigmei delicate a amorului) in modalitatea de exprimare, cu specificitatile inerente “speciei” din care facem parte fiecare.

Nu cred ca e cazul nici ca ei sa ne stranga pe noi de gat, disperati ca nu ne loveste vreo binecuvantata pasa de mutenie nici macar in timpul orgasmului, cand, pe langa gemetele din dotare, incurajatoare si unanim apreciate de altfel, mai “bagam” de la noi, constiente foarte, si cate un “Ti-a placut, iubi? Daca da, cam cat pe o scala de la 1 la 10?”

"11, draga mea!" vine rapid (dar nu suficient de rapid, totusi) raspunsul lui (prefer sa nu ma gandesc acum ce ar insemna sa declare bietu’ om, pe bune, ca nu prea i-a placut de data asta! O scala a placerilor  nici nu ar mai intra, astfel, in discutie, in cazul unui scenariu ca acesta, extrem si apocaliptic). 

Bine, nici noi nu o sa ne apucam acum sa-i castram pe ei dupa cum ne povatuieste ("intelept'') madam Monica Tatoiu prin presa (kilometrii de carti - cred ca erau mile mai degraba, suna mai credibil asa - care o despart de Adelina Pestritu (fosta Varciu!) "alearga" drept dovada de necontestat).

Cel mai bine ar fi sa incercam sa facem pace (din cand in cand, cel putin), alegand calea de mijloc, asta ca sa mai putem fi in stare, ulterior, sa ne vedem pe mai departe de vietile noastre, consumate in cupluri de sorginte preponderent mixta, macar asa apropiindu-ne cat de cat de mult ravnita si ancestral visata armonie universala.

  

Despre suficienta si formele ei

“Egoismul se naste din saracia inimii, din convingerea ca iubirea nu este suficienta pentru toti’’ – Don Miguel Ruiz

Cum putem sti ce ne e “suficient’’ si mai ales, in ce cantitate? Cum putem ajunge sa fim impliniti fara a depasi, in acelasi timp, pragul vanitatii si orgoliilor fara de seaman? Cum putem sti cat de egoisti suntem sau cat de saraci sufleteste (vorba lui Ruiz) si cand ar trebui sa ne oprim, de ne-am putea opri vreodata?

Mie, de pilda, imi este suficient ca am trei copii minunati, sanatosi, pe care ii iubesc enorm. Sunt un parinte obisnuit (chiar si asta ar trebui sa imi fie destul; oricum nu am nevoie de mai mult, sa fiu altceva decat ceea ce sunt), care se straduieste atat cat sa le asigure puilor sai cele necesare si suficiente (sper) in plan material. Nu astept nimic in schimb pentru asta, si iarasi nu sunt cu nimic iesita din comun; marea majoritate a parintilor sunt asemeni mie. Dar nu pot sa nu amintesc faptul ca iubirea fata de copii este o forma pura de iubire, poate una dintre cele mai pretioase forme de iubire posibile aici, pe Pamant, si ca abia atunci cand iti tii copiii in brate pentru prima data incepi sa iubesti cu adevarat, te maturizezi suficient in plan afectiv, si atunci centrul universului tau se schimba, la fel si prioritatile.

Ruiz ne-o spune atat de simplu: iubire exista suficienta pentru toti, dar iubirea ne implineste si capata valoare numai atunci cand o indreptam catre ceilalti. Trebuie doar sa ne deschidem inimile ca sa o putem primi, gazdui si apoi imparti si cu restul. Atata timp cat nu ne va fi suficient sa ne insusim iubirea si sa  o oferim mai departe, atata timp cat nu vom inceta sa o cautam o vom si gasi, cu siguranta, mai devreme sau mai tarziu, si abia atunci vom putea fi pe deplin fericiti si impliniti, in sensul cel mai inaltator cu putinta. 

Mergand mai departe, ce nu ar trebui sa ne fie suficient, nici mie si nici voua, este cautarea, explorarea continua si neobosita. Atingerea tintelor materiale propuse de-a lungul vietii nu constituie nici pe departe ‘’botezul’’ trecerii noastre, ci doar o cale spre a le atinge. Vorbim aici de parcurgerea unui drum ce are pe undeva si un capat, pe care insa nu trebuie sa incetam sa il cautam. De ne vom opri, nu vom mai putea nicicand sa mai mergem pe acelasi drum (sau chiar si un altul) decat epuizati fiind, lipsiti de energie, demotivati si plictisiti deopotriva.

Si mai mult, rar intelegem ca a ne pune intrebari e o virtute si nicidecum un semn de slabiciune sau micime individuala; a ne intreba in continuare, chiar si dupa ce am primit un raspuns, a ne indoi, a fi reticenti sau neincrezatori, toate sunt o dovada in plus ca ne preocupa propria dezvoltare, mentala si chiar spirituala. Cautarea Divinului nu e un scop in sine, ci un mod de viata. Prin rugaciunea simpla dar profunda (cum spune si Dala Lama) ne putem recapata linistea sufleteasca si multumirea de sine, lucruri care, din pacate, ne lipsesc atat de mult in ziua de azi.

De multe ori insa, cum se intampla mai ales in relatiile de cuplu, uitam ca iubirea nu e un bun personal, pe care il putem acapara cu totul si pastra doar pentru noi. Paradoxal, imi vine acum in minte exemplul hilar cu jocul acela din copilarie, ‘’leapsa’’, cand primeai o palma si alergai sa o dai mai departe…Si trebuia sa prinzi pe cineva ca sa o poti da, la randul tau, mai departe!

Cam asa se intampla si cu dragostea. Se poate, la un moment dat, sa avem suficienta in noi, sa vrem sa o daruim si sa nu avem cui. Cei care vor petrece singuri inca un Craciun imi vor da dreptate, nealinati si resemnati, dar eu le voi spune: nu incetati sa sperati, fiti mandri ca puteti iubi, nu conteniti in a astepta! Cu siguranta exista acel "cineva" care, la randul sau, asteapta, spera si viseaza sa-si intalneasca jumatatea si sa primeasca iubire.
Rasplata va veni, cu siguranta - celor care iubesc li se intampla de fiecare data asta. Miracolul nasterii Domnului exista, iubirea vine doar de la Dumnezeu. Sa o primim cum se cuvine, deci, cu bratele deschise, cu inima si mintea SUFICIENT pregatite!

“In lumea materiala exista limite. Intodeauna ne dorim mai mult, insa in lumea spirituala este suficienta o scurta rugaciune si esti pe deplin multumit” – Tenzin Gyatso (Dalai Lama)

                                                                                                      Craciun fericit!

Realitatea mea, realitatea ta, realitatea noastra

Realitatea este, cu siguranta, o chestiune de perceptie la nivel personal. Au demonstrat-o altii inaintea noastra, psihologi, psihiatri si altii preocupati de acest subiect, nu mai insistam acum pe acest subiect.

Pornind insa de la aceasta demonstratie, am putea deduce ca perceptia intima a realului are la baza doza de optimism sau pesimism a fiecaruia. Mai departe, putem spune ca a avea “simtul realitatii” inseamna, de fapt, a trai in prezent, a fi acum si aici cu trupul, mintea si spiritul deopotriva.

Traind in prezent, amintirile neplacute, dureroase raman acolo unde trebuie sa ramana si unde le este locul – in trecut – iar viitorul nu mai constituie o perspectiva sumbra, cata vreme el nu exista, nu s-a consumat inca, iar ceea ce se va intampla la un moment dat in viitor poate fi total diferit de perceptia noastra de acum despre ce va fi. Obstacolele pe care le preconizam atunci cand traim vesnic cu gandul la ce va fi peste o ora, sau maine, sau peste un an practic dispar, nemaiexistand sustinerea mentala pentru un asemenea demers aproape utopic (o spune si dl Plesu in "Despre frumusetea uitata a vietii", o spunem si noi, caci mare dreptate are dansul, si ce bine e sa ne deschida cineva, asa, ochii cu adevarat).

Si totusi, la ce ne foloseste voluptatea realului? Poate e mult spus "voluptate"; ar putea fi confundata cu fericirea. Realul constientizat si asumat are insa ca efect momentele traite la cote maxime, dar nu neaparat si momentele fericite.

Atunci, un prezent crud ce semnificatie pozitiva poate avea? Avantajul, daca il putem numi asa, este ca vom trai durerea strict ATUNCI cand actioneaza in forta asupra noastra, nu si in trecut si mai ales, nu si in viitor, pentru ca, reusind sa localizam sursa durerii si astfel sa o suspendam, o vom putea delimita clar in timp, si ii vom putea, totodata, controla impactul in aparenta imprevizibil. Ne putem folosi de aceasta zona mediana a temporalitatii, care este prezentul, pentru a ingradi universul suferintei sau, dimpotriva, pentru a putea trai cat mai intens clipele de fericire si de extaz.

Prezentul este, cu alte cuvinte, un instrument practic si util la indemana oricui, care, utilizat riguros si consecvent, poate avea drept consecinta instaurarea unei anumite conduite, a unei disciplinari temeinice la nivel psihic, lucru ce confera un plus de valoare trairii si gandirii precum si corelarii evidente dintre cele doua, strict orientata catre imbunatatirea sanatatii mentale, si implicit, a calitatii vietii.

Cum ramane insa, cu visarea, cu dorintele noastre cele mai adanci? Evident, nu spune nimeni sa nu mai visam sau sa nu ne mai dorim nimic alegand, in schimb, sa traim o realitate rudimentara si complet neprelucrata la nivel mental (nu ma refer aici la activitatea onirica din timpul noptii, unde nu se poate interveni in mod voit), ci sa optam pentru alternativa pragmatica a visarii constiente in acelasi spirit al momentului prezent, visul si numai visul in discutie fiind unica preocupare pana la deplasarea sa din zona imediatului. Cu siguranta ca un astfel de vis “muncit” pana in cel mai mic detaliu, imbogatit, pregatit virtuos pana la faza sa benefica de epuizare va avea mult mai multe sanse sa devina realitatea unui prezent viitor desavarsit, complet si mai ales implinitor.

Pentru ca, nu-i asa, visele frumoase atrag dupa sine o serie de fapte uimitoare, de care nu ne-am fi crezut in stare in conditii normale si deloc spectaculoase de vietuire.
Vorbim, de fapt, de transformarea banalului, a rutinei ancestral perpetuate,  in absolutul, sublimul sau corespondent prezent. Legea atractiei functioneaza la foc continuu, in toate planurile si la toate nivelele cotidianului.
Educandu-ne si invatand cum sa ne pregatim optim bagajul mental pentru a putea fi mereu prezenti, si in acelasi timp, participanti la un real in mod intelept croit, vom putea, pe mai departe, sa ii influentam si pe ceilalti, invitandu-i sa urmeze aceleasi directii aparent inovatoare, producatoare de material real benefic, reusind astfel, impreuna si doar printr-o vointa comuna, universala, sa transformam contextul prezentului intr-o realitate senina, accesibila si usor digerabila la nivel individual.

Despre "alte" frumuseti uitate ale vietii

Am citit, astazi, un articol scris de o...femeie. Nu e important numele ei, doar ca ma asteptam, articolul fiind publicat intr-o revista pentru femei pe care o citesc in mod regulat (gen not-so-glossy, si asta e cu siguranta un compliment, caci realmente apreciez aceasta revista), sa imi spuna ceva, sa imi transmita un mesaj, o stare, o emotie...

Paradoxal este e ca autoarea demonstreaza un real talent scriitoricesc si poseda si un vocabular bine pus la punct, fiind deci, teoretic, pregatita sa se inhame la un astfel de demers, dispunand de tot "pachetul" necesar pentru a asterne pe hartie ganduri, sentimente, idei, evident si unele temeri, determinandu-ne si pe noi, cititorii, totodata, sa purcedem  la a o citi. 

Constiincioasa din fire si cum nici curiozitatea nu imi da pace in ultima vreme (deh, am si eu o varsta si diverse apucaturi nu toate demne de urmat), m-am pus cu "burta pe carte" (de bunavoie, nu ca in liceu, inainte de teza) si am inceput sa citesc articolul, plina de speranta si insufletita de potentialul pe care il intuiam parcurgand primele fraze. 

Ei bine, citeam in continuare si incepusem sa imi pun intrebari (imi pun mereu intrebari cand citesc, deci e de bine, depinde de cantitatea de intrebari care ma copleseste), dar, totusi, aveam deja prea multe nelamuriri pe teava. O data cu adancirea si mai profunda in lectura, dimpotriva, ma straduiam cu si mai mult zel sa ma prind unde "bate", de fapt, autoarea, pentru ca zau ca nu imi era nici pe departe usor, si zic ca am o capacitate de intelegere cel putin decenta. 

In articol se vorbea de barbati si de femei deopotriva, in aceeasi termeni neprietenosi si neloiali (desi ma asteptam ca fiind femeie, autoarea se ne tina partea din cand in cand, macar asa, din pura simpatie pentru tagma feminina din care chiar si ea face parte - probabil ca nu ii convine nici acest aspect, parintii sunt si ei de vina). 

Autoarea ne "demonstreaza", la nivel textual si dactilografic (matematic n-am verificat, am terminat Litere si prefer sa ma abtin de la calcule complicate, ca pierd, mai mult ca sigur, sirul demonstratiei pana ajung la rezultatul final), ca barbatii sunt cu totii niste "imbecili" (e citat, eu nu as spune chiar asa, poate doar ca sunt nitelus imaturi, dar se mai si straduiesc, uneori, sa isi depaseasca conditia), ca femeile se cearta intre ele cu voluptate crescanda si patos perpetuu, ca sunt obsedate de celulita si de privitul in oglinda in nestire pentru identificarea de noi defecte fizice adaugate de la ultima verificare sau confirmarea celor existente si adanc infipte in trupul sclav al timpului de nestavilit. 

Soacrele (caci despre socri vad ca nu zice nimic, inseamna ca astia sunt barbati de sorginte demna) nu o duc nici ele mai bine; sunt toate insuportabile, atat in plan individual, cat si la gramada (gramada neorganizata, sa ne intelegem, nu ca la rugby, ca asa ar fi fost mai bine cat de cat), mai putin soacra celei in cauza, din cate inteleg. Autoarea stie cum sta treaba in general, doar are si ea prietene ca toata lumea (prietene care, probabil, nu se regasesc nici ele in descrierile din articol (au fost excluse cu buna stiinta sau poate nu), adevarate creionari ale unor personalitati inflacarate, suspect de ironice si chiar rautacioase pe alocuri).
 

OK, in final doamna (domnisoara?) autoare care, pe lungimea a vreo 4 pagini, ne arata cu degetul la tot pasul, subliniind, in tot acest rastimp, cat de imperfecti si fara perspective de revenire suntem cu totii (din nou aceeasi gramada dezorganizata, gen "gloata"). Suntem indemnati, in schimb, sa luam aminte din vreme la ce ne paste, si sa sincercam chimbam ce se mai poate schimba (desi, dupa cum ni se tot aminteste, nu prea mai e nicio sansa de iesire la liman). Mergea un „quod erat demonstrandum”, chiar daca nu la cote abisale si nu in mod constant, asta ca sa nu exageram nici noi. Totul e realmente pierdut, suntem dezaxati pe toate planurile si in mai cotloanele vietii. 

In concluzie, la finalul articolului (da, l-am citit pana la capat; probabil o sa va intrebati de ce, avand in vedere ca stau cam prost cu rabdarea...ei bine, i-am mai dat o sansa, si stiti de ce!) nu am inteles decat ca suntem oameni (stiam, si sigur, si voi). Bine, nu era nevoie de atata amar de slova aleasa pe spranceana si tesuta artistic in gherghefurile revistei, plus cerneala scursa si evident si timpul, pierdut nu-i asa, atat cu scrisul, cat si cu cititul. 

Si totusi? Ce putem face, care e sfatul autoarei, cum sa procedam acum, ca am  bifat pledoariile celei mai nemultumite femei de pe Pamant? Toate suntem mai mult sau mai putin nemultumite la un moment dat, dar cu masura epoletilor de pe umar si a gradelor, ca la armata. Nu stiu, poate ma lamuriti voi pana la urma, raman pe receptie.

Ar fi trebuit, cumva, sa ne rugam la Dumnezeu mai abitir, sa ne fi facut chiar pe toti dupa chipul si asemanarea lui? Poate ar fi mers ideea, dar exprimata inainte de Facerea lumii, acum e deja too late.  

Eu zic ca ar fi fost mult mai bine ca autoarea noastra - talentata de altfel, dupa cum spuneam, si tin sa repet acest lucru - sa se indrepte si catre "chestiile" frumoase ale vietii, infaptuite atat de femei, cat si de barbati, caci ele exista cu siguranta, si se regasesc, de obicei, intr-o forma tangibila si chiar pe langa casa omului!

                                                         Semneaza: O femeie la fel de rautacioasa ca si restul

MAINILE TALE

Mainile tale se-mpletesc in parul meu

Ca si cand vantul singuratic s-ar fi decis in sfarsit

Sa-si invite iubita-padure la jocul erotic al nuntii promise de veacuri.

Mainile tale imi inchid usor ochii, imi acopera cu grija pleoapele

Ca si cum valul spart la mal ar incerca o-ntrebare,

Al carui raspuns l-am sti numai noi si l-am sopti unul altuia doar peste umar de lume.

Mainile tale imi dezmierd cu tandrete sanii, parca-ncercand o forma noua,

Ca si cum statuia ingenua a zeitei iubirii

Nu ar fi fost destul modelata de artistul sau marunt si grabit.

Si tot mainile tale zabovesc, creeaza, patrund,

Ca si cum trupul meu ar fi doar un organ extensibil al trupului tau

Ca si cum mainile tale ar fi mainile mele si invers…

Si iarasi mainile tale…

Apropo de "fixatia" mea deja consacrata cu semnele si influenta lor, m-am gandit sa va arat o "incercare" literara de a mea, ce se vrea a fi un inceput care, cu putin noroc si doar cu voia lui Dumnezeu, poate va deveni, intr-o buna zi, un roman de suflet:

                                                     Iubirile ei

I.                   DAMIAN

Se trezise atat de brusc, incat buimaceala momentului aproape ca-i paraliza orice miscare.

Soarele rasarise vesel din spatele draperilor groase de culoarea mierii, asa cum se intamplase aproape in fiecare zi de la inceputul acestei veri ce parea sa tina de-o eternitate, si care nu vroia sa ii lase timp lui Damian sa se poata smulge din mrejele visarii si sa nu mai fie de fiecare data, la trezire, atat de buimac.

Nu mai plouase de zile bune si caldura de pe timpul noptii incepuse sa devina tot mai greu de suportat, chinuindu-l si determinandu-l, la numai cateva ore in care reusea cu adevarat sa se odihneasca, sa se trezeasca cat de cat inviorat si cu chef de a infrunta o noua zi.

Astazi, insa, trezirea fu chiar mai greu de indurat decat de obicei, poate si pentru ca apasarea oboselii neoblojite de peste noapte ii adusese iute in minte faptul ca acum, mai mult ca niciodata, trebuia sa faca cumva si sa renunte la vesnica-i leneveala de zi cu zi, prolifica-i leneveala, scaldata in racoarea amagitoare de dimineata.

Pe Arina a cunoscut-o intamplator, cu aproape luna in urma, cand, iesind din redactie si indreptandu-se spre aleea din fata vechii cladiri de la strada, se lovise fara voie de silueta ce parea ca ii tine umbra, si care se straduia din rasputeri si cu graba sa il depaseasca.

A fost unul din acele momente (mai avusese asa o senzatie si cand primise postul la redactie pe care si-l dorise atat) cand Damian a inteles pe loc ca primeste un semn….de undeva, de Sus, de foarte Sus... Fara a fi un credincios in adevaratul sens al cuvantului – mai degraba un agnostic – a inteles cu usurinta ca totul pe lumea asta are un sens, si ca, cel putin in privinta dragostei, acum era randul lui, sau incepea sa fie.

-   Imi cer scuze, spuse Damian, cu glas atat de puternic, incat abia si-l recunoscu ca fiind al lui. Sunt putin grabit si evident neatent, adauga, in tot acest timp tinandu-si ochii atintiti la tanara femeie care afisa o mina surprinsa, putin speriata chiar, dar care nu dezvaluia nici pe departe adevaratele ganduri ce-i treceau prin cap.

-  Nu va faceti probleme, si eu sunt putin grabita, spuse Arina, fara insa a-si putea opri sirul gandurilor transpuse in monosilabicele-i cuvinte de scuza.

- Cum m-as putea revansa, stimata domnisoara? Spuse Damian, aproape instantaneu. Vorbea cu o necunoscuta, ce-i drept, o femeie frumoasa, si lumea se oprise in loc, nedumirita ca si el.

Sa fie luni, ani, de cand cineva nu i se mai adresase cu “stimata domnisoara”, se gandi Arina. Sau, poate, sa fi fost doar cateva clipe? Nu mai stia nici ea exact. Pentru Arina cea de acum, David, fostul sot, plecase cu adevarat atunci sau poate ca nu…

Sofia, fetita lor, avea insa grija sa ii aminteasca mamei sale in fiecare seara cand aceasta o saruta inainte de culcare, ca este singurul copil din clasa cei, care nu isi cunoaste tatal.

-    Stimate domnule, amandoi suntem la fel de vinovati. Credeti in semne? se pomeni rostind deodata.

Damian nu putu sa raspunda imediat, realmente contrariat la auzul unei astfel de replici, nevenindu-i sa creada ca ii cazuse pe buze exact aceeasi intrebare, dar nu fusese in stare sa o si rosteasca cu voce tare.

Mama sa ii spunea mereu – copil fiind – ca se comporta mai mult ca o fata (pesemne undeva in sufletul ei isi dorise o fiica dar nu lasase niciodata sa se inteleaga acest lucru, desi, cu fiecare ocazie, facea tot posibilul sa ii atraga atentia fiului sau ca nu va reusi nimic in viata inainte sa renunte la obiceiurile astea tipic “muieresti”. “Dami” – caci asa il alinta ea – nu reusea niciodata sa inteleaga exact ce vroia sa spuna mama lui si ce se ascunde de fapt  in spatele vorbelor sale de duh).

Trecusera deja secunde bune de cand ii fusese adresata intrebarea si inca nu avea un raspuns.

Semne? Despre ce fel de semn vorbeste fata asta, femeia asta rasarita in calea mea de niciunde? Se intreba pe sine.

Cred eu, oare, in semne? Pana acum, nu...dar cred o sa incep…de azi inainte.

-     Cu siguranta undeva, in universul asta mare, trebuie ca s-a petrecut ceva, dar nu pot spune exact ce anume si daca are legatura cu semnele de orice fel si natura ar fi ele, raspunse Damian, nu foarte convins ca partenera sa de discutie va accepta o afirmatie suficient de vaga cat sa nu spuna mai nimic concret; sa fi mers, insa, mai departe cu marturisirile in acelasi ritm cu sirul firesc al gandurilor sale ar fi fost ca si cum obiceiurile sale “muieresti” iar fi dat pana la urma pace, ceea ce, nu fusese inca pe deplin indeplinit.

-       Dar daca v-ar face placere, adauga el cu jumatate de glas (prinsese ceva curaj si nu prea, deh, sigur semnele astea sunt de vina pentru tot ce mi se-ntampla, acum ca incep sa le si accept), cu acea jumatate barbateasca a vocii sale, am putea merge sa ne asezam pe o banca in parcul de vis-à-vis, sa privim la porumbeii galagiosi din jurul Fantanii cu Suflet – si sa incercam – in acest decor animat de spectaculoasa larma provocata de zburatoarele blande si prietenoase - sa incercam sa deslusim taina neasteptatei noastre intalniri…caci doar spuneati ca semnele ne-au adus aici…poate e vremea sa aflu mai multe despre inefabilul din viata noastra.

-     N-am sa va refuz, spuse cu indrazneala Arina, dar tot cu o jumatate de glas, jumatatea cea “muiereasca” de asta data, la fel de convinsa ca interlocutorul sau nu isi putea da seama cu usurinta cat isi dorise, cat sperase in sinea ei sa auda acele cateva cuvinte din gura lui, un strain pana la urma, sau...

..Era o invitatie cu siguranta, dar catre ce? Nu stia nici ea prea bine, dar poate va afla curand, martora fiind la porumbeii zgomotosi in zbor si zarva lor.

II. ARINA si DAMIAN

Gasira iute o banca libera, foarte aproape de fantana-si-sufletul ei si se asezara tacuti si asteptanzi, doi tineri frumosi in care dorinta crestea cu fiecare clipa petrecuta impreuna.

Nu-si mai spusesera nimic din momentul in care Damian lansanse invitatia catre Arina de a zabovi in parc, printre pasari si oameni. Tacerea preluase fraiele, si poate ca era mai bine asa.

Pentru ca nu se cunosteau deloc, poate parea un cliseu la astfel de intalniri dar acesta era pe buna dreptate motivul pentru care nu isi mai adresasera niciun cuvant pret de cateva minute, atata cat durase traversarea strazii spre parc si parcurgerea aleii ce ducea la fantana cea insufletita, acum mai mult decat oricand, de cele doua suflete ce se alaturau curgerii firesti, de toate zilele.

-     E trecut de ora pranzului si porumbeii cred ca sunt deja osteniti de la atata zburat in jurul fantanii si probabil si-au gasit culcus pe undeva sau pur si simplu se iubesc undeva pe ascuns, se avanta Damian intr-un dialog neasteptat, care nu stia incotro ii va purta, poate in zbor, alaturi de porumbeii cei dragi si calatori...

Partea cu “iubirea pe ascuns” a adaugat-o in ultimul moment, exact cand era pe cale sa incheie fraza intr-un mod mult mai conventional si mai cuminte decat intentiona.

Nu stia de ce, dar pur si simplu simtea un impuls launtric de nestavilit ce il facu sa adauge o tenta sexuala conversatiei cu femeia cea necunoscuta, fara insa a fi, totusi, prea indraznet chiar de la prima fraza, ceea ce chiar si asa era deja suficient de mult pentru "odorul" mamei cel “muieratic”. Doamne, mama, voi scapa vreodata, de apelativul asta? Se intreba fea anil de zile fara speranta.

La auzul acestor cuvinte, Arina tresari usor. Uitase pret de o clipa, ca urmau sa asiste la un spectacol cu porumbei jucausi in zbor, un spectacol ce avea sa fie mereu altul, irepetabil, unic pentru fiecare barbat si femeie ce s-ar fi asezat acolo vreodata, in locul in care se aflau ei acum, pe o banca, langa acea fantana magica si misterioasa si care te atragea ca un magnet.

Cuvintele lui Damian o facura insa sa isi aminteasca pe neasteptat si de o scena din copilarie, cand sora sa geamana, Diana, plecata mult prea tanara intr-o lume mai buna, ii spusese candva, pe cand se aflau impreuna pe prispa casei bunicilor de la tara:

 - Arina, priveste la porumbeii aceia cum se giugiulesc!

 In partea stanga a casei, foarte aproape de gardul vechi de lemn, se intindea o palma de pamant verde, acoperita cu cea mai stralucitoare si parfumata iarba intalnita vreodata pe lume, care, acum in amintire, ii gadila Arinei cu duiosie simturile pana mai ieri complet amortite.

Acolo jos, in iarba, se pitisera doi porumbei, gata de iubire.

O uimise cu adevarat, la vremea respectiva, ce spusese Diana. Aveau numai 11 ani pe-atunci. “Copiii din ziua de azi”, isi mai spuse, ca pentru sine, caci ea mereu se simtise ca o sora mai mare.

Mai tarziu, la mormantarea Dianei, vazand-o cat este de frumoasa zacand fara suflare pe catafalcul alb, aproape nepamantean (doar se transformase intr-un inger acum, ingerul care o va ocroti pe sora ei  mereu de Sus), isi aminti de porumbeii inamorati si se gandi ca poate Diana ii luase cu ea in calatoria cea eterna, ca sa nu mai fie atat de singura…Ca sa fie cu EL, un el pentru care Arina isi astazi plangea sora.

Diana avea numai 17 ani cand si-a curmat zilele din prea multa dragoste pentru un coleg de scoala, care nu ii impartasea sentimentele, ba dimpotriva, nici nu parea sa realizeze ca Diana exista.

Cand insa, dupa un an in care el nu parea sa aiba ochi pentru ea, Diana luase decizia fatala, impinsa de teribilismul varstei si suferinta dragostei de nestavilit de la aceasta varsta asa-zis "minunata" in viata oricarui om.

Vestea o daramase definitiv pe mama lor, iar pe tata il impinse sa renunte la tot si toate si sa plece Dumnezeu stie pe unde, in lumea larga.

Despre tatal sa nu mai stia nimic. Trecusera acum aproape 10 ani de la moartea Dianei si mama sa ramasese vesnic neconsolata. Se auto intitula “vaduva si fara de-o fiica”, neajungand, insa, vreodata sa afle daca sotul sau intr-adevar murise. Prefera sa gandeasca asa dintr-un instinct de acuta aparare si conservare, pentru ca simtea in adancul sau ca nu il va mai vedea niciodata, doar trecusera atatia ani…

Dar Arina nu credea acelasi lucru. Totul timpul se gandise ca tatal sau va reveni cu siguranta intr-o buna zi, impins de la spate de remuscarile anilor trecuti, dar si de dorul pentru fiica sa ramasa-n viata.

Dovada de egoism din partea Arinei? Poate. Totul timpul traise cu impresia ca tatal sau o preferase pe sora ei, dar asta simtea numai in putinele momente petrecute impreuna cu toata familia, de obicei seara la cina, cand se adunau toti laolalta la masa. Tatal sau nu parea sa raspunda la nicio intrebare pusa de careva de la masa, mai putin la cele ale Dianei, careia ii adresa si cele cateva priviri de mesean vesnic infometat la ceas de seara, fara chef de prea multa vorba.

In restul timpului, isi iubea sora si o considera cea mai buna prietena; ar fi trecut prin foc si sabie sa o apere la nevoie, asta intamplandu-se numai cand sangele scurs din venele bietei fete nu mai putea fi adunat si bagat la loc in trupul golit de seva, nici macar de ea, vasnica aparatoare a Dianei si destinului sau de nestavilit.

Lasand in urma traumele si amintirile dureroase ce-i umblau de-a valma prin minte, Arina isi reveni, si se gandi deodata la Sofia, fetita ei de 5 ani, un revers benefic si foarte proaspat la tot ce se intamplase pana acum in viata ei.

Cand ramasese insarcinata si aflase ca urma sa aiba o fetita, primul sau gand a zburat la Diana.
Poate ca Dumnezeu i-a redat-o pe sora ei, luata prea repede de langa ea, in forma sa cea mai frumoasa si cea mai draga in care ar fi putut-o face.

Ii impartasise acest gand si sotului sau, David, care nu paruse defel convins de vreun amestec divin in nasterea fiicei sale.

        - Cand ai de gand sa uiti si sa mergi mai departe? o intrebase pe un ton foarte sec David, oarecum pe buna dreptate si in stilul sau caracteristic. Pricepe odata, ca si-a facut-o cu mana ei, o egoista, nu s-a gandit cata durere lasa-n urma; n-o mai compatimi atat, s-a dus intr-o lume mai buna,iar noi, cei ramasi aici, trebuie sa mergem mai departe, suntem mai puternici decat a fost ea si asta trebuie sa ne bucure.

Niciodata sotul sau nu avusese ceva bun de spus la adresa Dianei.

Nu o cunoscuse in persoana pentru ca nu apucase. Diana murise cu putin inainte ca Arina sa obtina postul de profesor de liceu, acelasi liceu la care avea sa il cunoasca pe viitorul sau fost sot.

III. DAVID

Arina tocmai isi stinse tigara calcand-o ingandurata cu varful pantofului, fara prea multa convingere.

O fumase pe jumatate, asa cum facea cand era foarte agitata sau avea ore cu a 12 a B, o clasa greu de stapanit, dar unde macar putea preda unor tineri cat de cat inteligenti.

Arina se afla pe culoar, langa cancelarie, si tocmai se pregatea sa intre inapoi, cand profesorul cel nou de matematica – un tip cu o figura ursuza si interesanta in acelasi timp  – o opri, apucand-o usor de brat.

-       Nu mai fumam o tigara impreuna, Arina? Directorul e inauntru si nu pare a fi in toane prea bune, spuse David, cu o incredere demna de un cuceritor niciodata refuzat de o vreo femeie.

-       Ma cam grabesc, am ore, spuse Arina, evitand sa ii se adreseze pe nume. Nu mai stia daca era David, sau ma rog, nu era sigura si prefera sa evite o eroare si eventualele sale repercursiuni greu controlabile, mai ales ca era vorba de un coleg nou sosit in liceul lor, ale carui reactii ar fi fost cu siguranta neasteptate, asa ca alese in schimb o modalitate de adresare impersonala, astfel incat impactul surprizei unei potentiale reactii negative sa fie redus la maximum.

-          …si nici nu ma deranjeaza daca e si directorul aici si nici in ce toane este, in 2 minute intru la clasa, mai spuse Arina, la fel de convinsa, ca si interlocutorul sau de altfel, ca nu va da gres cu aceasta replica si va fi lasata si in pace sa-isi poata vedea mai departe de programul sau obisnuit.

Dar David nu se lasa cu una, cu doua.

-         Avand in vedere ca aproape niciodata nu fumezi o tigara pana la capat…jumatatea dinainte si cu cea oferita de mine…sa zicem ca putem spune ca am fumat o tigara intreaga si apoi ne putem vedea fiecare, linistiti, de ale noastre.

-      Bine, mai spuse Arina, mai mult ca sa n-o mai bata la cap cu asta, desi nu isi dorea nimic mai mult decat sa ramana singura, doar ea si gandurile ei, cu care prea rar avea ocazia sa mai stea la o palavra.

Fumara impreuna tacuti, fiecare putin stanjenit de propriile-i intrebari apasatoare si inca nerostite.

Se despartira, intr-un tarziu, cu un zambet fortat pe chip si fara ca vreunul sa stie ce avea sa urmeze si mai ales, cu ce consecinte pentru amandoi.

Acum, dupa atata timp de la plecarea lui David – anuntata printr-un  biletel foarte la obiect conceput si lipit cu un magnet-suvenir cu peisaje din Grecia pe frigiderul din bucatarie, se tot intreba de ce naiba nu refuzase atunci tigara aia…una intreaga si mai ales, una atat de stupida...

“Ba bine ca nu”, isi spuse, o am pe Sofia si e minunat.

Putina contabilitate

Poate pentru ca se apropie sfarsitul de an – vremea bilantului pentru unii, motiv de adancire a depresiilor, anxietatilor si complexelor pentru altii – mi-am amintit de o poezie a  lui Marin Sorescu, pe care mama o indragea in mod special, se numeste Contabilitate, care surprinde foarte bine aceste ultime clipe de Decembrie petrecute cu bucurie alaturi de cei dragi, ori in deplina si grea singuratate:

Vine o vreme

Când trebuie sã tragem sub noi

O linie neagrã

Si sã facem socoteala.

Câteva momente când era sã fim fericiti.

Câteva momente când era sã fim frumosi.

Câteva momente când era sã fim geniali.

Ne-am întâlnit de câteva ori

Cu niste munti, cu niste copaci, cu niste ape

(Pe unde-or mai fi? Mai trãiesc?)

Toate acestea fac un viitor luminos ---

Pe care l-am trãit.

O femeie pe care am iubit-o

Si cu acceasi femeie care nu ne-a iubit

Fac zero.

Un sfert de ani de studii

Fac mai multe miliarde de cuvinte furajere,

A cãror întelepciune am eliminat-o treptat.

Si, în sfârsit, o soartã

Si cu încã o soartã (de unde-o mai fi iesit?)

Fac douã (Scriem una si tinem una,

Poate, cine stie, exista si viata de apoi).

Eram copil cand am citit pentru prima data poezia lui Sorescu. Era prin anii '80, in plina era comunista, si mama isi notase aceste versuri intr-o mica agenda de mana pe care o tinea in poseta…imi amintesc ca se ferea sa aduca vorba de Marin Sorescu, de poezia lui…nu stiu nici astazi pe unde o gasise si unde o citise (mama studiase Literele si avea la bunicii mei o biblioteca mare, cu multe taine cuprinse in ea), stiu doar ca a copiat-o cu pixul pe hartie, recitind-o adesea, cu mine standu-i alaturi.

La vremea aceea, probabil, sa te gandesti sa tragi linii – mai ales negre - si sa faci socoteli era ca si cum ai fi aruncat cu oua in presedintele mult iubit, sau nu cu oua, ca nu aveai de unde sa arunci cu asa ceva, chinuit de foame dar indoctrinat pana in dinti de “beneficiile” nemasurate pecare comunismul le aducea umanitatii. Puteai – cel mult - sa arunci cu niste salam cu soia, desi ti-ai fi luat portia de la gura si nu stiu daca merita sa ramai nemancat pentru cateva zile doar ca sa iti exprimi oprobriul fata de "al mai mandru decat soarele".

Zaharul era si el pe ratie, uleiul la fel, cam totul….Ne rationalizau ei gandurile, ne cenzurau respiratia si sentimentele, daramite sa ne cantareasca si sa ne livreze portii infime de alimente aruncate peste gard ca la animale...era floare la ureche pentru ei.

Imi amintesc cum bunica mea se aseza la 5 dimineata la coada in fata macelariei, in asteptarea carnii care sa ne bucure sarbatorile crestine de care numai in soapta pomeneai, cand, schimonosit de frig si asteptand sa-ti vina randul, pur si simplu foloseai orice prilej sa iti mai dezmortesti nitelus limba, schimband cateva cuvinte cu cel din fata sau din spatele tau. Din pacate, din cauza amneziei provocate de frigul ce-ti biciuia tamplele, iti sfichiuia urechile si iti amortea creierul mic, mai scapai cine stie ce vorbe si riscai ca interlocutorul sa te toarne pe la Securitate…dar ce puteai face? Aveai acasa guri de hranit...Oasele, pe care cu greu le desluseai prin aburii geamului de la pravalie, indesate undeva in spate in galantarul ce nu apuca niciodata sa se umple si cu carne macra, ar fi indestulat cel mult un caine vagabond, nicidecum un copil sau un sot infometat.

Asa era atunci, in vremurile acelea, cand nu ne puteam bucura de bucate prea alese, dar macar ne puteam hrani sufletul si spiritul cu vreo carte citita pe ascuns si data din mana in mana, dar numai intre prietenii foarte apropiati in care insa aveai o incredere oarba, desi riscul sa fi turnat te pandea la tot pasul (chiar si in propria-ti familie).

Azi, in schimb, desi ne hranim trupul cu orice de la fast food si pana la mancare bio, am uitat sa ne mai hranim si inima, si restul…nimeni nu mai vorbeste cu nimeni fata in fata (si daca indraznesti sa bati pe cineva pe umar prieteneste, pentru incurajare, risti sa fi acuzat de hartuire sau mai stiu eu ce nebunie), ca doar traim in secolul vitezei si nu mai avem timp, iar timpul de care arareori mai dispunem il petrecem mai mult pe Facebook, intalniri pentru care nici macar nu e nevoie sa ne mai aranjam sau pregatim cine stie cat timp in fata oglinzii ca oricum nu ne vede nimeni, avantajul ar fi ca in fata ecranului calculatorului suntem oricine vrem noi sa fim.


Nici la telefon nu pot sa zic ca mai vorbim, desi, in ziua de azi, telefon mobil are si gunoierul de pe strada, care isi anunta colegul aflat la doua strazi distanta ca e ora pranzului si sa se opreasca din maturat si ridicat praful pana la ceruri, ca e vremea sa imparta cateva felii de parizer cu paine din cea mai alba, pufoasa si foarte ieftina dar care te umfla bine si tine si de foame.
Mai degraba preferam sa ne trimitem SMS-uri, oricate si pe orice subiect. Cererile in casatorie sunt facute prin SMS (si transmise dar si acceptate/respinse, deci trafic dublu, spre deliciul si profiturile operatorilor de telefonie mobila), moartea unui apropiat la fel, o afli prin SMS, si cate si mai cate (macar cand incepi sa urli de durere la aflarea unei astfel de vesti, te aud cel mult vecinii de bloc). Cand cea mai buna prietena a mea era internata in spital, foarte bolnava, stiindu-ma mai sensibila si mai panicoasa din fire, s-a gandit vreo 2 zile – in agonie fiind de la teribila boala, biata de ea – cum sa faca sa ma anunte ce a patit cat sa nu ma aiba pe constiinta…Pana la urma, a apelat la SMS-ul salvator, pentru ca daca i-as mai fi auzit si glasul stins in telefon, probabil as fi clacat cu siguranta sub greutatea vestii primite, si as mai fi ocupat si eu vreun pat de spital platit din bani publici.

Cu toate astea, va spun cu mana pe inima ca mi-e dor de copilarie (sfarsitul de an ne face si mai nostalgici), cand abia asteptam sa se faca seara si sa ies in fata blocului sa joc carti cu copiii din cartier…mi-e dor de telefonul fix, la al carui sunet strident saream ca arsa, in asteptarea telefonului mult-asteptat de la iubitul meu sau de la colega de banca de o viata care ma anunta ca e vremea sa o zbughim pe maidan…mi-e dor de versurile de dragoste scrise pe biletele lasate in banca celei indragite, mi-e dor de pozele alb-negru cu baieti (de obicei imbracati in uniforma de soldat, ca pe atunci armata era obligatorie; numai noi, astea de varsta mea mai stim cat plangeam dupa ei si cum numaram zilele pana cand trebuia sa vina acasa si care pareau fara de sfarsit), cu care adormeam sub perna pe la 17 ani…Mi-e dor si de cinematograful Flamura, de filmele lacrimogene indiene ce rulau in nestire si pe care am invatat sa ne sarutam….iar si iar…

Mi-e dor de acel “atunci”, as vrea sa pot sa-l mai aman nitel pe acest indaratnic si teribil de sufocant “acum”.

Citind la domnul Plesu

“Daca iti acorzi un cat de mic ragaz, daca arunci, de jur imprejur, o privire odihnita, curioasa si nepatimasa, vei gasi destule argumente sa te bucuri. Lucrurile (inca) functioneaza. Sarpanta lumii (inca) tine. Mai exista inca oameni intregi, traditii vii, intalniri miraculoase. Traim intr-un sos toxic, dar el contine inca mirodenii subtile, cu efect anesteziant. Marele animal cosmic nu pare inca sa ia in serios agitatia noastra propagandistica, spaimele noastre apocaliptice. Se poate trai. Se poate trai bine. Se poate (inca) trai frumos.”

                                                                                                                                                              Andrei Plesu

Printr-o minunata intamplare, darul lasat de Mos Nicolae in ghetute a fost o carte. Poate nu e o vorba de hazard, ci mai degraba de un semn, asemeni porumbelului aducator de vesti (dupa cum v-am spus,  ma incred in puterea semnelor de a se manifesta si de a ne influenta parcursul firesc al vietii).

Mosul nu mi-a daruit o carte oarecare, desi cred ca o carte, prin definitie, nu poate fi doar o carte. Cartea, ca si individul, are un caracter irepetabil. Nimeni nu va scrie de 2 ori aceeasi carte, exact in aceeasi forma si cu acelasi continut. Eu incerc insa sa subliniez, printr-o “sama de cuvinte potrivite”, insemnatatea volumului pe care l-am primit in dar.

“Despre frumusetea uitata a vietii”, caci despre aceasta carte voi scrie, are un titlu care, la o prima citire, m-a facut sa tresar putin, angrenata fiind in tumultul de necontenit al vremurilor pe care cu totii le traim. Aproape ca frumusetea si viata au contenit sa mai petreaca laolalta la aceeasi masa, si numai conjuctura potrivita si un autor de talia domnului Plesu ar mai fi putut sa le aduca impreuna vreodata,  cel putin intr-un cadru literar exceptional.

Poate va asteptati sa povestesc continutul cartii, ei bine, nu o voi face, o data ca e pacat sa nu se bucure fiecare, in intimitate, de intreg farmecul sau, si apoi ca nu e vorba de un roman pe care sa il redai pe scurt, cu mici intruziuni cu valente de adnotari personale, mai mult sau mai putin critice la adresa autorului, sau sa intocmesti comentarii literare vaste, asternute pe multe pagini asa cum faceam prin clasa a XII a, pregatindu-ne pentru orele de literatura romana.

Cartea este, de fapt, o culegere de texte publicate in “Dilema veche” si “Adevarul”, acoperind o tematica ce transpune, in mod lucid, cu talc si cu foarte mult umor, realitatea din imediata noastra apropiere, o realitate ai caror martori si participanti suntem cu totii.

Uneori alegem, in umila noastra trecere, neimplicarea specifica celui saturat si plictisit de un cotidian vesnic imbacsit de scandaluri de tot de felul si de buzunare mai mult goale decat pline, uitand ca si simpla luare de pozitie oportuna si totodata ferma, ar putea, la un moment dat, sa transforme o credinta cu veleitati de inamic al adevarului intr-un beneficiu public si personal deopotriva.

Citindu-l pe domnul Plesu, putem intelege pe deplin lucrurile simple despre noi si natura noastra, eliberati de judecatile trunchiate la care suntem permanent expusi; putem intelege cum e sa fim autentici, demni, entuziasti, iubitori, fericiti, sanatosi si optimisti. Dar inainte de a fi toate acestea sau in acelasi timp cu toate acestea, putem fi si plini de lehamite, rai, oportunisti, iritati, viciosi si fricosi; acceptarea, descatusarea si apoi lepadarea de obiceiurile si faptele in mare parte toxice fiind solutiile salvatoare si puntea de lansare catre noi cei incomparabil mai buni.

Totodata, nu ar trebui sa ne oprim doar la a ne stabili simple obiective practice avand ca rezultat exclusiv satisfacerea imediata a unor nevoi conjuncturale si manifestarea in spiritul unui comportament fara substanta, impus de societatea si rigorile ei indoielnice si adesea discutabile; putem invata, in schimb, cum sa migram catre a deveni adevarati observatori spontani, activi, preocupati de dezvoltarea si perpetuarea unor modele demne de urmat pentru copiii si semenii nostri, a unor modalitati autentice de a ne parcurge consecvent propria cale, dand astfel un sens de implinire vietii.

[…scriu din dorinta de a reaminti cititorilor de frumusetea aceasta si in speranta ca, scriind, mi-o voi reaminti eu insumi. Nu vreau, de fapt, decat sa pun la dispozitia publicului o “farmacie” in care fiecare sa isi gaseasca sulfamida vindecatoare” (Andrei Plesu).

DOR

Imi e, uneori, atat de dor

Incat lacrimile mele ar putea sa scufunde lumea ingenua

Si stiu ca numai tu poti opri tot acest potop nefiresc.

Imi e, uneori, atat de frig

Incat stiu ca daca nu ma acopar vremelnic cu pleoapa ta

Voi adormi, chircita, la umbra durerii mele natangi.

 

Dar imi e, uneori, atat de frumos,

Incat dorul, si frigul, si toata durerea

Se contopesc alene, se ranesc, se exclud.

Uneori ma mai tem si de ceasul tarziu,

De umbra-ti blanda pasind cu graba-napoi

Prin zidul gros al parerii, pe care cu degete sangerande numele-ti scriu.