O iubire

O strânge de mână ușor stânjenit dar totodată atent și cumva temător. Se află în fața spitalului unde lucrează Mara, acolo unde lucruri minunate tocmai sunt pe cale să se întâmple.

Astăzi e prima dată când o ia de la serviciu. De fapt astăzi e prima dată când o vede în carne și oase, prima dată în viața asta, cel puțin. S-au cunoscut pe internet în urmă cu câteva luni, iar Tudor nu a rezistat prea mult până să ia avionul și să vină să o viziteze. O plăcea cu adevărat, o dorea numai pentru el. Dar, oare, și ea simțea la fel?

Tudor emigrase în Canada în urmă cu zece ani când, sătul să tot aștepte să se întâmple vreo minune cu viața lui și a altora după revoluție, a luat legătura cu o firmă ce intermedia emigrări și și-a depus actele. La puțin timp după a obținut și viza. Și-a vândut apartamentul pentru a face rost de banii de drum și dus a fost. E drept, știa și franceză suficient de bine, și lucrul asta a cântărit mult la obținerea vizei de rezidență într-un timp record chiar.

Cu greu a reușit să se împace cu frigul din Canada. Nu prea ieșea din casă, timpul liber și-l petrecea mai mult la piscina acoperită de pe bloc ori la sală. Fiind atât de frig mai tot timpul anului, canadienii au construit cam tot ce poți gândi că e posibil în materie de recreere sus pe blocurile de locuințe. Așa că nu prea sunt șanse să anchilozezi cumva de la lipsa de mișcare, iar asta bineînțeles dacă nu ești vreun leneș, dar nu era cazul lui Tudor.

Și-a făcut destul de repede și câțiva prieteni, prieteni cu care iese uneori pe la cârciumă, atât cât să se destindă nițel după muncă. Nu îi place să bea nici prea mult, dar compania prietenilor și zarva tipică de bar îl relaxează mereu după o zi grea. Lucrează ca IT-ist într-o corporație canadiană de soft cu sucursale în toată lumea. Pregatirea lui profesională a cântărit și ea foarte mult la interviul pentru emigrare.

O nouă viață a început, deci, odată cu mutarea în Canada. Când nu face mișcare și nici nu iese cu prietenii, lui Tudor îi place să navigheze pe net cât să mai omoare plictiseala și să umple cu ceva timpii morți, nu mulți la număr într-adevăr.

Nici cu dragostea nu i-a fost mai ușor. Nu și-a găsit - în toți acești ani petrecuti departe de casă - o femeie cu care să facă casă bună pe termen lung. A avut câteva aventuri - una dintre femeile care i-au trecut prin pat era chiar o româncă - dar nimic stabil. Femeile veneau și plecau din viața lui ca și cum se aflau doar într-o trecere, ca și cum încercau să ajungă altundeva, undeva mult mai departe, iar el era doar o scurtă - dar tumultoasă și deopotrivă de necesară - oprire în drumul lung spre acel ”acolo” incert chiar și pentru ele, turistele de ocazie.

A dus o astfel de viață - previzibilă și fără prea multă emoție - până într-o zi când a cunoscut-o pe Mara. Nici ea nu reușise mare lucru în plan personal. E divorțată de câțiva ani și nu are copii, probabil că o fi fost și ăsta unul dintre motivele divorțului, dar nu se știe exact dacă e așa pentru că nu a întrebat-o niciodată. Ar fi putut deschide o cutie a Pandorei plină cu regrete și suferință în plus pentru ea și chiar nu își dorea asta. Nu a avut curajul să o întrebe nici cum, și mai ales nici de ce.
Până la urmă, ce rost ar fi avut? Ce ar fi câștigat cu asta? Trecutul e trecut și așa ar trebui să rămână pentru toată lumea.

Mai important era însă că Mara, o femeie puternică, a reușit - cu multă răbdare și voință demne de invidiat - să depășească calvarul unei despărțiri pe care nu și-a dorit-o, ucigând neputința și alegând să meargă mai departe. După lungi suferințe și depresii, reușise să capete într-un final o oareșce încredere într-un viitor care în aparență i se cuvenea, și care, drept urmare, nu avea cum să îi fie potrivnic, să o dezamagească. O compensație firească în puterea căreia nu a încetat niciodată să se încreadă.

Ce-i drept, ca să își poată reveni mai ușor, a ajutat-o mult și faptul că era medic și că obișnuia să lucreze aproape încontinuu la spital. Își dublase numărul de gărzi numai să nu fie nevoită să se întoarcă prea devreme acasă. Acasă unde, în plină vâltoare a singurătății, ar fi căzut din nou pradă gândurilor cele dureroase și amintirilor chinuitoare care îi amărau adesea nopțile când nu putea adormi de oboseală sau de durere.

A rezistat în ritmul ăsta infernal vreo doi ani. În tot acest timp a avut o singură relație cu un coleg, relație care nu a durat mai mult de câteva luni. Se întâlneau la ea acasă, când reușeau să-și potrivească în așa fel gărzile cât sa le rămână câteva ore libere și pentru ei. Îl întreba pe David uneori de ce nu mergeau și la el acasă, dar de fiecare dată el evita răspunsul sau schimba, abil, vorba. Poate că a fost mai bine așa. Un răspuns incomod și totodată unul adevărat, după toate prin câte trecuse, ar fi dovedit-o cu siguranță, ar fi ucis-o. Așa că prefera să tacă mereu. Tăcea și trăia fără să pună întrebări prea incomode.

Într-una din seri, Mara își terminase garda și se pregătea de plecare. Ca de fiecare dată când picau pe aceeași tură se dusese să îl caute pe David în cabinetul său. A deschis ușa și a intrat, mânată de dorință. Dar David nu era singur în cabinet așa cum se aștepta. Se giugiulea de zor cu una din asistentele de la cardiologie.

”Deh”, se gândi Mara, șocată și aproape turbând de furie,”probabil că inima lui David bătea prea încet și tânăra colegă s-a văzut nevoită să intervină rapid ca să evite o tragedie!”A venit repede să îi acorde primul ajutor și să îi mai întețească o leacă bătăile inimii leneșe. Dar nu a zis nimic cu voce tare. A tăcut ca de fiecare dată, deși între timp redevenise vechiul animal rănit și tăcerea nu mai păarea a fi o soluție.

"Ce dobitoc!” își spune tot în sinea ei înainte să trântească ușa cu o forță de care nu s-ar fi crezut niciodată în stare, aproape smulgând-o din țâțâni. Iese val vârtej din cabinetul lui David, zburând la propriu, atât e de nervoasă și de furioasă era. Iși închide telefonul ca nu cumva să sune ”dobitocul”. Nu avea chef de scuzele lui penibile și mincinoase. Destul cu cu teatrul! Demarează in trombă conducând ca o nebună spre casă (ah, cât urăște acum casa aia în care s-au iubit!). A redevenit o nebun rănită din dragoste. 

Vreo săptămână n-a fost bună de nimic. Și-a luat un scurt concediu să se refacă, oricum nu era în stare să muncească prea mult. Dar chiar dacă supărarea aproape că îi întunecase mințile, era încă suficient de lucidă cât să nu se ducă la lucru în starea aceea și să aibă apoi vreun pacient pe conștiință. Nu și-ar fi putut ierta așa ceva niciodată, doar depusese un jurământ.

Nu apuca mai niciodată să își ia zile libere, nu prea avea de ce. Cu cine să și le petreacă? Era divorțată. Unde să se ducă? Pe la părinți nu a mai dat de când cu divorțul. Se săturase să tot primească ”sfaturi” gratis oferite fără a fi fost vreodată solicitate, condiție esențială oricărui sfat pentru a fi acceptat și deci și urmat. Prefera în schimb să muncească pe brânci ca să poată să mai uite de eșecurile sufletești recente și atât de grele.

La ceva timp după "incidentul" de la cabinet, Mara a aflat că David era și ”foarte” însurat. Amantele de la serviciu erau doar un ”bonus” pentru el. În caz că se satura nevasta și îl lasa la un moment dat, el era pregătit să o înlocuiască rapid. Habar n-avea ce-i aia să trăiască de unul singur, nu a încercat asta niciodată. Căsnicia fusese deci motivul ascuns pentru care tot evita să o ducă pe Mara la el acasă.

Până la urmă poate că a fost mai bine că s-a terminat așa. Lucrurile s-ar fi agravat oricum ulterior, iar suferința Marei ar fi devenit una aproape insuportabilă. Un divorț și încă o nefericire în dragoste i-au pus oricum capac. De ar fi fost mai mult de atât, probabil că fi clacat sau poate că nu, cine știe. Toți suntem mai puternici decât ne credem în realitate.

La spital, în pauzele dintre vizitele la pacienți și tratamente, Mara obișnuia să iasă pe terasă și să stea de vorbă cu Lavinia, o colegă, o prietenă bună de fapt, doctoriță ca și ea. Iar Lavinia nu rata absolut nicio ocazie să o mai ”tragă nițel de urechi”, să îi amintească permanent că viața e scurtă și că merită trăită din deplin și fără jumătăți de masură.

- Mara, zău, e cazul sa mergi mai departe, ce Dumnezeu! Nu te mai chinui atât, te rog! Îi tot spunea Lavinia. Suntem in secolul XXI, ce naiba! Internetul e mare, caută-ți și tu, Doamne iartă-mă, pe cineva pe net! Sigur există destui bărbați aflați fix în situația ta, bărbați din ăia care abia așteaptă să întâlnească pe cineva așa special ca tine!

- Lavinia, mă tot bați la cap cu tâmpenia asta! Ți-am mai spus că nu sunt genul să mă cuplez cu necunoscuți pe net și nici nu sunt așa de specială precum zici tu! Și  nici chiar așa de disperată nu sunt, să știi! Pur și simplu nu am încredere să mă arunc cu capul înainte și punct! Aici se încheie discuția noastră, OK? îi răspunde Mara bosumflată.

- Hai măi, Mara, pe bune? Culmea e că pe David îl cunoșteai destul de bine, și cu toate astea uite ce-ai pățit, na! Sau, mă rog, credeai tu că îl cunoști! nu se lasă Lavinia mai prejos.

- Păi dacă el, un cunoscut, coleg cu mine (bașca!), mi-a făcut ce mi-a făcut...La ce să mă aștept de la un străin? Dacă dau peste vreun criminal în serie și într-o zi n-o să mai apar la serviciu, ci direct la știri pe post de cine-știe-a-câta victimă credulă, ucisă sălbatic de vreun descreierat?

- Un criminal te poate acosta oriunde, Mara, atât de naivă ești? Și pe stradă, la metrou, ori în parcări umblă liberi tot felul de dubioși, fii sigură! Nu neapărat toți demenții de pe lumea asta racolează muieri disperate pe net. Hai să lăsăm deoparte preconcepțiile și povestea asta cu drobul de sare. Eu zic să faci o încercare, să riști nițel, altfel cum naiba să poți să și caștigi o bătălie, dacă nu vrei neam sa ieși din zona ta de confort?

Mara tace. Știe că Lavinia are iarăși dreptate, așa cum are de fiecare dată.

Cu vorbele Laviniei în minte, într-o seară, Mara se hotărăște subit să inițieze căutarea”marii iubiri” pe net, deși e reticentă că așa ceva chiar există. Si dacă totuși așa ceva ar fi posibil, se îndoiește că i-ar putea fi și ei rezervată o felie zdravănă din așa ceva. Nici în dragoste la prima vedere nu crede, deși soțul ei tot susținea că asta li se întâmplase cu siguranță și lor pe vremuri atunci când au alergat să se logodească în doi timpi și trei mișcări fără să se gândească prea mult la ce ar putea să însemne asta, și cam care ar putea fi repercusiunile unei astfel de decizii mai mult sau mai puțin pripite. Doar așa fac toți îndrăgostiții, așa că nici ei nu au fost mai prejos.

Încă plină de îndoieli dar pregătită totuși să-și mai dea (o ultimă) o șansă la fericire acum, în al doișpelea ceas, Mara se afundă în canapeaua din living cu laptopul în brațe, hotărâtă ca de data asta să se aleagă cu ceva bun. Își toarnă niște vin roșu într-un pahar cu trupul zvelt și supus și se apucă de treabă. Intră pe câteva site-uri de profil, discută cu diverși, se documentează. Poartă discuții banale cu bărbații partași la jocul ei sau ea la al lor, schimbă banalități de tatonare de genul ”de unde ești și câți ani ai”. Doar că nimic din ce a declarat la profilul ei virtual nu era adevărat. În mediul online, Mara e o Emilie de 28 de ani, contabilă la o firmă oarecare. În realitate însă, e vorba de o Mara frumoasă, în vârstă de 35 de ani. E și un medic bun, doar că e unul care suferă teribil din dragoste.

Se întreține preț de vreo două ore cu unul și cu altul, până când realizează că e suficient de târziu și că dimineață devreme trebuie să fie la spital. Vinul parcă îi citește gandurile și începe pe dată să își facă efectul care l-a consacrat de milenii. Drept urmare, Mara adoarme taman când Tudor îi trimite mesajul privat pe care nu îl mai aștepta, și la care abia de mai spera. Așa că nu aude sunetul notificării. E deja departe, în lumea somnului, somnul ăla adânc care te face să mai uiți...

- Bună! Te deranjez? vrei să vorbim? Îi scrie Tudor.

Dar Mara nu îi răspunde, după cum spuneam, pentru simplul motiv că ea nu știe de existența vreunui mesaj. Adormise profund, scufundată în vise de femeie singură în căutarea unui celălalt potrivit. Visa - asemeni altor femei ca și ea - la prințul sosit călare pe un cal alb gata să o salveze, sarutându-și cu pasiune frumoasa adormită și rupând astfel vraja cea îngrozitoare.

Așa că cine și-ar dori să se trezească brusc dintr-un asemenea vis? Ei bine, înainte ca buzele Marei să apuce să fie pecetluite cu sărutul salvator, ceasul deșteptător își face și de data asta sârguincios treaba pentru care a fost inventat.
Drept urmare, la șase fix, Mara sare din pat ca arsă. La șapte urmează să intre în tură, nu are timp de pierdut. Visele nebunești pot să mai aștepte.

Laptopul îi căzuse din brațe cînd adormise, așa că nu a apucat să vadă mesajul venit de la Tudor nici măcar la trezire. A închis laptopul grabită și l-a lăsat pe birou. Diseară o să reia cautările, acum e grăbită. Cine știe ce se poate întâmpla până atunci. Poate că nici n-o să mai fie nevoie de alte căutări...

...Își face repede un duș și bea o cafea neagră pe stomacul gol, una extrem de tare ca în fiecare dimineață, seurcă la volan și pleacă în grabă spre spital. Urăște să întârzie, și nici nu are un șef prea îngăduitor. Un scandal pe tema asta cu el e tot ce-i mai lipsea acum.

În pauza de masă, la prânz, o regăsim pe Mara noastră mușcând alene dintr-un sandwich cu șuncă presată. O frunză de salată răzvrătită îi dă bătăi de cap la manevrare și ingerare. Maioneza i se prelinge în bărbie. Se șterge de zor la gură cu un șervețel ca să îndepărteze excesul. E iritată vizibil, simte că nu e în stare să stăpânească leguma verde, la fel de încăpățânată ca și ea.

Lupta cu hrana buclucașă tocmai era în plină desfășurare, când își simte blackberry-ul vibrându-i în buzunarul halatului apretat până la sufocare. Terasa cantinei spitalului are semnal wifi, așa că internetul se conectează în mod automat de fiecare dată când Mara vine să-și ia ceva de mâncare și eventual și o a doua cafea, una la fel de mare, de neagră  și de tare ca cea de azi dimineață. Are nevoie de un stimulent puternic, altfel nu va putea duce garda asta la bun sfârșit. E complet epuizată și îi vine să plângă. Își scoate telefonul și îi verifică display-ul. Primise o notificare pentru un mesaj privat care o aștepta pe un site de ”lipeli”. Plictisită și devenită între timp și complet neîncrezătoare în acel viitor la care sperase inițial, în urma discuțiilor interminabile și total neproductive avute cu o seară în urmă, citește totuși mesajul, un mesaj simplu de la Tudor.

În secundele scurse până parcurge tot mesajul, ceva fizic și total neașteptat i se întâmplă. Un junghi, o durere ascuțită îi străpunge pieptul. Aproape că o face să țipe de durere, dar e un țipăt mut, se produce doar pe interior. Ține la aparențe, cel puțin aici, la serviciu. Crede că e de la oboseală dar nu, nu e de la asta, își dă seama curând. E mai degrabă vorba de un semn, de o premoniție, cel puțin așa simte. Va afla ulterior că înțepătura din inimă se datorase dragostei și tresăririlor emoționale, cuibărite undeva într-un ungher bine ascuns de suflet.

Astăzi însă, în fața spitalului martor mut al suferințelor ei de pe-acum apuse, ținându-se de mână cu Tudor, Mara se gândește cu nostalgie la povestea lor, la cum s-au cunoscut atunci, pe internet. Își amintește oarecum amuzată cum a început relația lor, rememorând cu o acuratețe aproape perfectă discuțiile de pe messenger de fiecare seară, când aproape că îi prindea lumina zorilor scriindu-și ”epistole” migăloase și drăgăstoase reciproc.

Se îndrăgostise de omul ăsta frumos și bun încă de-atunci. Acum însă îl iubea nespus, paradoxal, doar astăzi se privesc pentru prima oară. Nu i-o spusese pe șleau niciodată, dar el o intuise. La fel simțea și el, nu degeaba se urcase în primul avion și bătuse atâta amar de drum numai ca să o vadă și poate și ca să...

- Mara, mergem? întreabă Tudor, întrerupându-i Marei șirul gândurilor nenumărate și năvalnice.

- Da, sigur, să mergem! Dar încotro? întreabă curioasă nerăbdătoare.

- Hai cu mine, știu eu un loc absolut minunat! Mi l-au recomandat prietenii rămași aici, în țară. Mergem să mâncâm ceva și să bem un vin roșu. Ce zici?

- De acord! N-am mâncat nimic de aseară și sunt și sătulă de toate sandwich-urile din spital, cu salata lor cu tot care dă pe afară mereu și cu maioneza aia care tot fuge de mine! Mi-ar prinde bine o mâncare caldă alături de un pahar de vin bun!

Dar Tudor pare că mai are ceva de spus înainte să plece, așa că mai zăbovește puțin.

- Mara, uite, aș vrea sa te întreb ceva...Sper să nu te superi pe mine și să nu ți se pară, mă rog, o întrebare ciudată, sau deplasată...

- Te ascult, Tudore, spune odată! Nu mă mai fierbe atât, îi răspunde Mara surprinsă și curioasă în același timp. Pare că ceva extrem de serios va fi rostit în următoarele clipe, chipul lui o trăda.

- Mara, vrei să fii soția mea? intreabă deodată Tudor, vibrând gâtuit de emoție. Pe moment, nu-i vine să creadă că a avut curajul să ducă până la capăt întrebarea-întrebărilor, întrebarea supremă - așa cum de altfel plănuise încă din avion. E tulburat și îngrozit în același timp la gândul unui potențial refuz.

Reacția Marei vine și ea imediat după aceea. E în stare de șoc, simte că amețește și că leșină. Tudor e însă aproape, lângă ea, să o susțină. O prinde în brate, sărutănd-o ușor pe buze, așa ca în visul ei, rămas până azi neîmplinit. Tensiunea momentului îl copleșește cu totul, picioarele încep să îi tremure neascultătoare. Cu ultimele puteri, reușește totuși să se stăpânească. Da, trebuie să fie puternic, trebuie să rămână în picioare. Ea are mare nevoie de el acum, cum naiba să leșine și el?

- Sper că o să spui "da", mai reuși Tudor să îngaime, mai mult ca pentru sine și cu o Mară iubită purtată  cu grijă pe brațe. Eu știu ca vei fi soția mea într-o zi, pur și simplu o știu...

...Cu toate că mai mult șoptise, Mara îl aude bine și parcă renaște sub puterea acelor ultime cuvinte. În acel moment, Mara înțelege că nu poate spune ”nu”. Și până la urmă de ce ar face-o?

Se ridică ușor pe picioarele ei, îi zîmbește binevoitor și complice lui Tudor. După ce capătă suficientă stabilitate cât să poată păși singură, pornesc la drum împreună, braț la braț, un el și o ea fericiți, pe un drum înspre niște tărâmuri virgine, devenite peste noapte ale făgăduinței.