EU ȘI NOI

Fericirea nu avea nici chip și nici nume,

Se ascundea, nătângă, printre flori de cireși, de meri și de iasomii,

Iar noi, doi nebuni, îi căutam pânza de păianjen copleșitoare

În ochii de orb ai celor care nu înțelegeau misterul.

De sub umbrarul roz al trupului tău mă zbat să erup ca o lavă,

Mă lupt cu umbra-ți să-i pot lua locul, să fiu mai aproape de miezul tău pufos ca de pâine,

Începe să plouă cu vise, cu fluturi, cu gânduri de încă,

Mă rog înspre mări, întreb zeii flămânzi de vor a-mi lăsa măcar acest cânt.

Firul Ariadnei se topește-ntre noi, se face târziu…

Plaja e umedă de tristețe, de umblet pierdut, de nori și de lut

Albatroșii ne-nvață jocul vrăjit al nedisperării,

Nu, nu cred că e sfârșitul, e doar o plecare!!!

Cineva a inventat revenirea? Da, cine?

Ca să m-aplec să-i sărut talpa de înger si brațul cel mut.

Tu înalță-te, om fericit, iubește

Numai așa mă vei putea regăsi și aprinde…