Wednesday, April 20, 2022

Bunica

E cinci si ceva dimineata. M-am trezit, dar nu aprind lumina. Luna imi bate direct in geam, laptoasa si grea asa cum e in zilele ei…“pline“. Imi vine sa intind mainile si sa o cuprind in palme, sa o fur de pe cer si sa o strang la piept, ca pe o persoana draga pierduta demult. Dar o las in pace, pentru ca stiu sigur ca ea ma vegheaza de acolo, de sus, din cuibul ei, lucru rar intalnit in anturajul meu “nelunar” de aici, de jos.

Se aude doar un tril de pasarele, restul e doar liniste, linistea aceea terapeutica de dinainte de trezirea lumii si a orasului sau zgomotos si prafuit.

Nu ma misc deloc, stau asezata in pat si imi mut ochii de la cer la tavan in speranta ca proiectia Lunii va aduce promisiuni de mai bine pentru o noua dimineata de aprilie. Urmele luminoase de pe tavan inchipuie fasii de ganduri de-ale mele din copilarie, cand bunica imi incalzea iarna, sub plapuma, picioarele intre ale ei in timp ce eu priveam la aceleasi jocuri de pe tavan, in nopti in care inca nu ma intrebam cum va fi a doua zi, pentru ca pur si simplu nu conta; si asta pentru ca, la culcare, stiam ca bunica va fi iar acolo ca sa ma tina in brate pana adorm si ca sa ma incalzeasca cu trupul ei cald de bunica.

In zilele astea de final de aprilie dorul imi creste, ma mistuie si tipa la mine sa il bag in seama. Ar fi fost ziua bunicii…

…Astazi o sa incerc sa transform umbrele din tavan intr-un chip de bunica blanda care ma vegheaza, asa cum era ea, asemeni Lunii. O voi renaste pe bunica din franturi de raze ce dureaza doar clipa, o clipa cat o eternitate pentru nepoata cu o iubire fara de sfarsit pentru un inger…