Thursday, September 20, 2012

Eternul si mereu actualul Doi



Ilustratie de: Raduly Melinda
Intotdeauna am simtit o forta in cuvinte, si deci, normal ar fi fost sa mi le aleg cu mai multa grija uneori. Nu e usor, pentru ca ele, cuvintele, sunt si bune, sunt si rele, sunt si prieten, si dusman, alfa si omega, cuvintele sunt…cuvintele nu sunt altceva decat modul in care transmitem trairile si mesajele catre lume.

De ce ma “leg” astazi de cuvinte? Ajunsesem sa ma intreb de ce ma pot arde uneori atat de puternic, incat nu mai ramane decat o mana de cenusa buna de adunat cu farasul, si pur si simplu m-am apucat sa ma gandesc la toate lucrurile care, asemeni cuvintelor, pot indulci sau pot amari pana la anularea efectiva a individului.

Uite, de exemplu, notiunea de “cuplu”. Iti cauti perechea (eternul doi unificator) cand sinele nu-ti mai ajunge, sau cand increderea in propria persoana scade ingrijorator. Apare un el, apare o ea, situatia se schimba, zona de comfort se largeste, si pentru o perioada, zburzi si stralucesti de parca lumea s-a oprit si Universul s-a oferit sa fie martor la acest “dezmat” in ale fericirii. Pui de-o nunta, tragi o petrecere, vine si honeymoon-ul peste voi...Ah, a nu se citi cartea ai cu dragostea care dureaza vreo 3 ani, ca poate influenta (a se citi: distruge) vacanta, conferindu-i destinului un caracter mai inefabil decat s-ar fi crezut, multumesc.

Nu vreau sa fiu neaparat patetica, nu o sa vorbesc de relatii care toate se termina cumva, candva si undeva in functie de nivelul talentului si abnegatiei de care dau dovada protagonistii. Pana la urma, orice inceput are si un sfarsit, la fel cum un sfarsit este mereu un nou inceput. Important e sa ne ridicam, sa ne scuturam de praf si sa reincepem cautarea pentru doi-ul vesnic salvator. In cautare rezida cel mai mult sensul; atunci suntem mai aprigi si mai pasionali ca niciodata! Jumatatea ramane doar o jumatate, daca ea nu continua sa lupte pana isi va gasi extensia, cheie a existentei sale.

E iubirea si fericire dar si suferinta? Imi raspund diferit la intrebarea asta de fiecare data. Probabil asta e cel mai bun raspuns, mereu un altul, cu nuante si fatete paradoxale si neasteptate. Nu e alba sau neagra, stim ca retete de iubit exclusiv frumos, minunat si pentru totdeauna...nu exista. Si cand pui la copt o banala prajitura, pui zahar ca na, e o praji, dar adaugi si un varf de cutit de sare!

Nu pot sa nu aduc vorba si despre celebrul basm “Ca sarea in bucate”, atat de plin de invataminte si foarte mult talc, care mi-a bucurat copilaria. Asa ca intelept ar fi sa mai lasam mierea de o parte, ca sa nu dam, cumva, in diabet. Dulce combinat cu amarui, cred ca asta ar putea fi un sfat bun, o reteta potrivit a fi pusa in practica. Nu degeaba mai pleaca cate unii, cate unele pentru ca li s-a cam “urat cu binele”. E necesara o proportie in tot si toate, macar o simulare a unui echilibru din cand in cand, si psihic s-ar putea chiar sa functioneze!

Dihotomia rau-bine, frumos-urat, dulce-amar (bun si doar nitelus acrisor, de acord!) e parte din viata noastra, asta e cert. Care e, de fapt, proportia uneia sau alteia in acest context, ei, aici doar moralistii, credinciosii si cei care trec usor peste suferintele din dragoste ar putea-o spune. Uneori o sa ii credem, alteori nu. Depinde cat am iubit, depinde cat a stat sau cat am putut indura. Depinde.

Si moartea e o a doua fateta a vietii, a cea oglinda in care evitam sa ne privim o perioada, pana ajunge ea sa ne fie pusa in fata cu forta. O ignoram, probabil, in speranta ca poate dispare, convinsi fiind ca inevitabilul i se va intampla celuilalt si nu mie. Am eu, asa, o aura protectoare si Dumnezeu nu ma uita!

Dumnezeu, intr-adevar, nu ne uita, noi il uitam pe el mai degraba, sau ajungem sa il vedem asa cum nu este, ajungem sa ii cerem ceva ce nu ne-ar da niciodata pentru ca pur si simplu nu ne este de trebuinta, sau, cel putin, nu la modul la care i-l cerem noi. Cred ca nici nu e nevoie sa ceri, doar sa te rogi sa fii puternic, sa te rogi sa fie bine.

Stiti, insa, ce e cu adevarat minunat? Inima e una si cu ea iubim, sufletul e unul si el ne face mai buni, creierul, la fel, e unul si multumita lui putem gandi (macar incerca, stiu ca suna rautacios, dar si realist deopotriva) si putem asterne pe hartie siruri intregi de cuvinte, cuvinte din acelea cu multe sensuri, mai mult sau mai putin poetice, mai mult sau mai putin ucigatoare…

Totusi, ne nastem si murim singuri (din pacate???), aici nu mai ramane loc de doi-ul cel definitoriu, sau nu in plan material. Trupul nu poate raspunde “comenzilor” mundane la nesfarsit. In fata mortii, suntem cel mult noi, Dumnezeu si cam atat.

Restul e istorie sau voi, cei care mai ramaneti pentru o vreme.

No comments:

Post a Comment

Adaugati un comentariu aici: