Intotdeauna am simtit o forta in cuvinte, si deci, normal ar fi fost sa mi
le aleg cu mai multa grija uneori. Nu e usor, pentru ca ele, cuvintele, sunt si
bune, sunt si rele, sunt si prieten, si dusman, alfa si omega, cuvintele
sunt…cuvintele nu sunt altceva decat modul in care transmitem trairile si
mesajele catre lume.
De ce ma “leg” astazi de cuvinte? Ajunsesem sa ma intreb de ce ma pot arde
uneori atat de puternic, incat nu mai ramane decat o mana de cenusa buna de
adunat cu farasul, si pur si simplu m-am apucat sa ma gandesc la toate
lucrurile care, asemeni cuvintelor, pot indulci sau pot amari pana la anularea
efectiva a individului.
Uite, de exemplu, notiunea de “cuplu”. Iti cauti perechea (eternul doi
unificator) cand sinele nu-ti mai ajunge, sau cand increderea in propria
persoana scade ingrijorator. Apare un el, apare o ea, situatia se schimba, zona
de comfort se largeste, si pentru o perioada, zburzi si stralucesti de parca
lumea s-a oprit si Universul s-a oferit sa fie martor la acest “dezmat” in ale
fericirii. Pui de-o nunta, tragi o petrecere, vine si honeymoon-ul peste voi...Ah,
a nu se citi cartea ai cu dragostea care dureaza vreo 3 ani, ca poate influenta (a se citi: distruge) vacanta, conferindu-i destinului un caracter mai inefabil decat s-ar fi crezut, multumesc.
Nu vreau sa fiu neaparat patetica, nu o sa vorbesc de relatii care toate
se termina cumva, candva si undeva in functie de nivelul talentului si abnegatiei de care dau dovada
protagonistii. Pana la urma, orice inceput are si un sfarsit, la fel cum un
sfarsit este mereu un nou inceput. Important e sa ne ridicam, sa ne scuturam de
praf si sa reincepem cautarea pentru doi-ul
vesnic salvator. In cautare rezida cel mai mult sensul; atunci suntem mai aprigi
si mai pasionali ca niciodata! Jumatatea ramane doar o jumatate, daca ea nu continua sa lupte
pana isi va gasi extensia, cheie a existentei sale.
E iubirea si fericire dar si suferinta? Imi raspund diferit la intrebarea asta de fiecare data.
Probabil asta e cel mai bun raspuns, mereu un altul, cu nuante si fatete
paradoxale si neasteptate. Nu e alba sau neagra, stim ca retete de iubit exclusiv frumos, minunat
si pentru totdeauna...nu exista. Si cand pui la copt o banala prajitura, pui
zahar ca na, e o praji, dar adaugi si un varf de cutit de sare!
Nu pot sa nu aduc vorba si despre celebrul basm “Ca sarea in bucate”, atat
de plin de invataminte si foarte mult talc, care mi-a bucurat copilaria. Asa ca intelept ar fi sa mai lasam mierea de o parte, ca sa nu dam, cumva, in diabet. Dulce combinat
cu amarui, cred ca asta ar putea fi un sfat bun, o reteta potrivit a fi pusa in
practica. Nu degeaba mai pleaca cate unii, cate unele pentru ca li s-a cam “urat cu
binele”. E necesara o proportie in tot si toate, macar o simulare a unui echilibru din cand in cand,
si psihic s-ar putea chiar sa functioneze!
Dihotomia rau-bine, frumos-urat, dulce-amar (bun si doar nitelus acrisor,
de acord!) e parte din viata noastra, asta e cert. Care e, de fapt, proportia
uneia sau alteia in acest context, ei, aici doar moralistii, credinciosii si cei
care trec usor peste suferintele din dragoste ar putea-o spune. Uneori
o sa ii credem, alteori nu. Depinde cat am iubit, depinde cat a stat sau cat am
putut indura. Depinde.
Si moartea e o a doua fateta a vietii, a cea oglinda in care evitam sa ne
privim o perioada, pana ajunge ea sa ne fie pusa in fata cu forta. O ignoram,
probabil, in speranta ca poate dispare, convinsi fiind ca inevitabilul i se va intampla
celuilalt si nu mie. Am eu, asa, o aura protectoare si Dumnezeu nu ma uita!
Dumnezeu, intr-adevar, nu ne uita, noi il uitam pe el mai degraba, sau
ajungem sa il vedem asa cum nu este, ajungem sa ii cerem ceva ce nu ne-ar da niciodata pentru
ca pur si simplu nu ne este de trebuinta, sau, cel putin, nu la modul la care i-l
cerem noi. Cred ca nici nu e nevoie sa ceri, doar sa te rogi sa fii
puternic, sa te rogi sa fie bine.
Stiti, insa, ce e cu adevarat minunat? Inima e una si cu ea iubim, sufletul
e unul si el ne face mai buni, creierul, la fel, e unul si multumita lui putem
gandi (macar incerca, stiu ca suna rautacios, dar si realist
deopotriva) si putem asterne pe hartie siruri intregi de cuvinte, cuvinte din acelea
cu multe sensuri, mai mult sau mai putin poetice, mai mult sau mai putin
ucigatoare…
Totusi, ne nastem si murim singuri (din pacate???), aici nu mai ramane loc de doi-ul cel definitoriu, sau nu in plan
material. Trupul nu poate raspunde “comenzilor” mundane la nesfarsit. In fata mortii, suntem cel
mult noi, Dumnezeu si cam atat.
Restul e istorie sau voi, cei care mai ramaneti pentru o vreme.
No comments:
Post a Comment
Adaugati un comentariu aici: