Te-am întâlnit într-o clipă, un click și gata. Mi-ai intrat în viață
tiptil și frumos, pe ușa din față, nu ca alții înaintea ta.
Te-ai
adăugat așa-zisului meu tot, unul incomplet de fapt. Tu ești piesa de
puzzle cu numarul o mie, piesa aia cu efect absolut care te face să urli
de bucurie după ore sau chiar zile petrecute încercând să ajungi la ea.
Mă uit acum la puzzle-ul ăsta cu adevărat norocos și vibrând de
tine și de noi și încă mă întreb cum de am putut să îmi pierd speranța
că îl voi mai vedea vreodată terminat. Nu, nu să-l văd terminat, ci mai
degrabă gata. Pentru că puzzle-ul ăsta nu va fi înrămat și agățat pe un
perete tăcut ca amintire a unei reușite aparent imposibile așa cum se
întâmplă de obicei. Nu. Acest puzzle are suflet, are culoare și are
multă dragoste. Dragoste de oferit și de primit iar și iar. Acest puzzle
are inimă. O inimă de mine și de tine cu formă de noi.
Uite că
totuși n-a murit speranța. Se ascundea doar într-un trup și o minte
așteptânde și împăcate cu singurătatea-i drept unică parteneră de
taifas. Dar, paradoxal, uneori viața bate filmul, definitiv și
iremediabil.
Îți mulțumesc că ai ales să cobori într-o gară pustie,
una uitată de lume, pe care ai umplut-o într-o clipă cu sens. Și o să
mai zic încă o dată “mulțumesc”, deși probabil n-ar trebui să mă opresc
niciodată din asta. O meriți. Din plin.
No comments:
Post a Comment
Adaugati un comentariu aici: