E roscata la par ca focul. O privesc cum sta asa, langa fereastra. Se
face un contrast minunat intre albul ramei si rosul aprins al parului
ei. Imi imaginez cum as cufuli-o, dar nu vreau sa ma misc. Din locul in
care ma aflu am o panorama de vis, si asta ma incita parca mai rau decat
daca m-as duce sa o ating. Cumva, daca as atinge-o asa, rapid, fara sa o
ador in lumina dupa-amiezii, ar fi ca si cum s-ar ostoi…dorul de ea,
de trupul ei…Ar fi ca si cum as calatori spre un loc
minunat, inspre care drumul ar fi chiar mai interesant decat destinatia
finala...Si asta poate si pentru ca un final asta si e pana la urma: Un
capat de linie, ori eu nu vreau sa se termine nimic. Nu vreau sa se
stearga imaginea ei asteptanda in partea opusa a camerei, nu vreau sa se
termine nici dorinta mea pentru ea, nu vreau sa se termine nici
calatoria iubirii noastre.
Uneori cred ca asa ar trebui sa fac ca sa nu ma satur niciodata de ea. Sa o privesc de la distanta
pentru o vreme si sa imi inchipui
totul cu ea ca si cum ar fi o statuie sau poate un tablou care, desi nu face
nimic, te duce cu gandul la tot felul de posibile interpretari, care mai
de care mai savuroase, care mai de care mai diverse.
Maine poate am sa o vad ca
pe o Madona cuminte si sfanta, alteori poate se va rupe dintr-un tablou viu
colorat de Toulouse-Lautrec…
Partea cea mai frumoasa e ca nu voi putea controla niciodata cum am sa o vad data viitoare. Sper doar ca imaginatia va alege ce e mai bun atat pentru ea, cat si pentru noi doi…
Partea cea mai frumoasa e ca nu voi putea controla niciodata cum am sa o vad data viitoare. Sper doar ca imaginatia va alege ce e mai bun atat pentru ea, cat si pentru noi doi…
No comments:
Post a Comment
Adaugati un comentariu aici: