Buni cea cu vino-ncoa'

Am vecina o batranica de nouazeci de ani. Locuieste cu un etaj mai jos, in apartamentul de dedesubt. E o ardeleanca simpatica, plina de viata, respectoasa si manierata cum rar se mai poate intalni in ziua de azi. De ce spun asta? Ei bine, uneori, cand ma vede cu cel mic, imi povesteste cat a avut si ea de “tras”cu fiul ei, dar nu uita niciodata sa adauge si ca nu face un caz din asta (toti parintii au de furca cu copiii lor) si nici nu se lauda cu performantele sale in materie de parenthood aproape seculare.

Alteori, vine si imi bate la usa. Bate tare cu pumnii sau ciocaneste cu cheile pentru ca asa e obisnuita. Nu aude foarte bine, iar cei care bat la usa ei trebuie sa o faca tot cu forta si sa aiba si destul de multa rabdare pana vine cineva sa le deschida (deunazi, m-am dus si eu de vreo 3-4 la ea pana sa auda si sa-mi deschida).

Cand imi bate la usa, de obicei vine ca sa imi aduca din ce mai gateste, asta pentru ca gateste mai tot timpul. Ultima data insa mi-a adus niste pepene rosu. Dar nu mi l-a adus asa, oricum, ci curatat de seminte! Am ramas muta de uimire. Cred ca nici mama nu mi-a dat vreodata pepene fara seminte! Emotionata si recunoscatoare, l-am primit cu drag si am imbratisat-o.

Pe scurt, ce vreau sa spun e ca bunicuta din povestea noastra e un om frumos si bun, un om din acela ramas printre noi de pe vremuri numai prin bunavointa lui Dumnezeu, un om pentru care decenta si bunul simt sunt si vor ramane intotdeauna la loc de cinste, neputand fi inlocuite cu nimic de data mai recenta sau mai important.

Bunicuta obisnuieste sa iasa pe balcon ca sa se mai racoareasca nitel pe caldurile astea. Pana aici nimic iesit din comun, doar ca se comporta mai putin obisnuit, ce-o mai insemna si "obisnuit" in zilele noastre. 

Stimulul care o provoaca sa se razvrateasca si sa se “dezlantuie” e de fapt o gasca de “bautori profesionisti si de cariera”, al caror unic scop in viata e sa ii faca cat mai multa vanzare de bere celei care "tine" magazinul de la colt.

Ei bine, “buni” a noastra, de cate ori ii vede pe astia iesiti (pentru a cata oara?) la o "bauta", incepe sa strige la ei, se apuca sa le zica ea “vreo doua” despre viata, decenta si nu numai. Lista de subiecte e lunga si variata, in functie de "evolutia evenimentelor".

Buni e ca un copil cand iese "la atac". Le zice pe toate pe sleau, "fara perdea", fara sa se gandeasca la consecinte sau eventuale repercursiuni periculoase de care, tot asemeni unui copil, probabil ca nu e foarte constienta. Sau nu mai e. Le arunca reprosurile betivilor alora verde-n fata, articulat, cu subiect si predicat. Le explica – in detaliu si cu exemple concrete – ca “viata e complicata si are si multe aspecte”.

“La munca cu voi, puturosilor! Ca doar asa o sa apucati sa ajungeti la pensie asa, ca mine!”

Cand buni de la 7 isi incepe “show-ul”, ceilalti vecini, ca si mine de altfel – iesim cu totii la geam, curiosi sau intrigati in functie de ce poate / ce stie fiecare.
Unii ies ca sa auda mai bine "ce mai are buni de zis de data asta" (aia asa ca mine); altii ies din mila pentru ea (“Vai, saraca, o sa o prinda careva din astia de care se ia si o sa ii faca vreun rau daca nu se potoleste si nu tace”), iar altii ies ca sa o ameninte cu politia, desi, de obicei, tot astia sunt aia care stau cel mai mult la taclale cu ea in fata blocului, sunt tot aia care se comporta acum ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si totul e OK si sub control. “Nici usturoi n-au mancat, nici gura nu le miroase”, cum ar veni.

Prin ceea ce incearca sa faca, buni ne pune tuturor in fata o imensa oglinda, o oglinda a adevarului, in care ne indeamna sa ne privim.
Unii au curajul sa se priveasca in ea. Astfel isi pot vedea chipul nedisimulat si fara masca, chipul cel senin si fara umbre, chipul ala care arata asa numai noaptea, atunci cand posesorul se odihneste dupa oboseala de a fi mereu altceva decat pare. 

Ce vad, de fapt, privitorii astia in oglinda adevarului - pusa sub ochi pe neasteptate de vecina-cea-cu parul alb - ii contrariaza, ii uimeste si ii deruteaza in acelasi timp. Cu ultimele puteri sufletesti sustinute si de o ultima urma de regret ajung sa reflecteze la ideea ca poate a venit vremea sa se opreasca din ceea ce fac si au tot facut si inainte pentru ca fac prost si fara sens, ca e timpul sa indrepte ce se mai poate indrepta si ca e timpul sa ierte. E nevoie de mai multa toleranta sau, dimpotriva, de mai multa incisivitate atunci cand nesabuinta permanenta a unora o cere.

Din pacate, exista si cei care refuza sa se priveasca in oglinda, aia care se ascund in spatele ei, sau aia care vor sa ii vina de hac celei care a indraznit sa ii puna fata-in-fata cu propriul sine bolnav si alterat, cu propria constiinta pierduta.
De genul asta de oameni mi-e cel mai frica si nu de oamenii ca buni a noastra cea cu “gura mare“ dar total inofensiva. Dimpotriva, pe cei ca ea ii iubesc, sau cel putin ii apreciez. 

Poate ca buni e putin nebuna in felul ei dupa cum zic vecinii nostri, desi eu nu cred asta. Tot ce spune ea e coerent, si as zice chiar legitim. Ma gandesc, uneori, ca i s-ar fi potrivit o cariera in jurnalism, sau chiar ar fi putut fi o scriitoare de succes. Si chiar daca ar fi nebuna, eu o prefer asa. Ma mai trezeste din cand din somnul neintrerupt al vietii…

…Intre timp, a inceput din nou sa intre pe geam un miros greu de mancare gatita. Miroase puternic a ceapa prajita si asta ma dezgusta atunci cand nu sunt in toane tocmai bune, o recunosc. Ce conteaza insa e ca buni sigur o sa fie foarte draguta si o sa vina iar sa-mi aduca din bunatatile pregatite de ea, iar eu am sa ii multumesc inca o data cu ochii in lacrimi, inchipuindu-mi ca de fapt bunica mea a venit in vizita cu de-ale gurii la nepoata sa cea mare.

Bunica a venit de acolo, de departe, dintr-o stea, din steaua ce-i poarta numele. A venit sa imi aduca vreo mancarica de a ei, sau "ceva dulce” tinut ascuns de ea prin camara ca nu cumva sa il dibuiasca bunicul iar si sa il “devoreze” si pe asta in doi timpi si trei miscari.
Bunicul era un mare amator de dulciuri, dar unul total nedispus sa isi imparta “prada” cu nimeni din jur, nici macar cu ai sai nepoti…

Corporatiștii de weekend

Îi recunoști de la o poștă pe plajă. Sunt atât de albi la piele, încât nici Măria Sa Soarele nu poate face minuni terapeutice în privința lor. 
Odată ajunși la mare, corporatiștii se leapădă de costumul scrobit de angajat în multinațională și, între 2 deadline-uri strânse, se pregătesc de o scurtă distracție estivală peste weekend.

Cum arată, de fapt, cap coadă, un weekend la mare din viața unui corporatist?

Turistul de ocazie se urcă la volan de cu vineri seara, imediat după încheierea programului de lucru, sau cu vreo 2 ore înainte fiindcă a cerut voie de la șef și deci poate. Urmează apoi să se ia la trântă cu traficul de pe faimoasa A2, când și alții, asemeni lui, aleg să facă fix același lucru și fix în același timp ca și el. Sosește la mare pe la miezul nopții și se cazează (asta dacă a apucat să își rezerve în prealabil ceva, doar se știe cât de ocupat e / se dă el că e) sau se pune înfierbântat pe căutat camere libere în toiul nopții. Dacă nu găsește nimic liber e OK, poate să doarmă și în mașină. E și mâine o zi. Ori își trage aproape un șezlong cât mai aproape de mare (noaptea se găsesc destule disponibile), își scoate agil laptop-ul din rucsac și se apucă să bage niște work from home live, direct pe plajă. Taman bine, așa poate să își termine și excelul consolidat care trebuie predat luni la prima oră.

Dacă, din fericire, găsește totuși cazare pe loc, se aruncă, teleghidat și îmbrăcat, drept în pat. E prea obosit ca să mai fi în stare să își găsească pijamalele prin bagajul făcut în fugă azi dimineață, pe stomacul gol și înainte de muncă.

Sursa:http://www.deviantart.com/art/Seaside-Metropolis-293837270

Doarme agitat, nerăbdator să se bucure de primele raze de soare, de marea înspumată și de valurile ei mai mult sau mai puțin prietenoase. 

Încearcă să se trezească la 5 ca să prindă răsăritul, dar nu reușește, poate doar dacă, cumva, a adormit în șezlong cu laptopul în brațe și cu soarele trezindu-l cu a sa înțepătură de rază matinală aplicată drept în pleoapa cea adormită și moale. 

Între timp bate deja de 10 și omul abia reușește să-și mijească ochii (”Ah, ce bune ar fi fost niște scobitori acu’!” își spune). 
Aruncă cu greu o privire pe geam, printre genele încă insuficient de mobile. Așa află cum că soarele e deja de o suliță pe cer, moment în care sare ca ars din pat, încă buimac de la somnul agitat într-un pat străin. Își caută febril costumul de baie prin valiză, tulburat de gândul sâcâitor și obsedant că ”s-au dus deja pe apa sâmbetei ore prețioase de plajă”.

Cu slipul la purtător și cu mintea zburându-i la un espresso lungo, fuge la plajă ca să prindă ce-o mai putea și ce-o mai fi rămas de prins pe acolo. Traversează grăbit șoseaua principală, “gata, uite faleza, am ajuns în sfârșit la plajă, mamă ce norocos sunt!”

“Stai că vine si partea cu localizarea unui șezlong disponibil", îmi vine mie să-i strig, dar mă abțin. E tentant să-l agit nițel, dar totuși nu o fac. Mi-e milă să îi stric bietului om momentul de glorie supremă pe cale a fi atins.

“Vreun sezlong liber mai aveți?” șuieră prin aerul deja fierbinte întrebarea mult așteptată, adresată băiatului bronzat intens și uniform de la închirieri.

“Nu mai avem niciunul liber, s-au dat toate, e weekend știți...” Îi aruncă puștanul răspunsul, un răspuns previzibil și aplicat direct in plina-i figură de turist întârziat, țuguindu-și afectat buzele în modul cel mai cabotin cu putință.

„Plătesc dublu!” plusează, disperat, căutătorul de ”comori” estivale. Tre’ să găsesc și eu un locșor pe aici, undeva, trebuie!“

După cum bănuim, cu perseverență, ceva răbdare și 50 de lei obținuți cu japca per bucată șezlong se rezolvă relativ ușor și problema -  stringentă - a ocupării unei poziții strategice cât mai aproape de apă. Își comandă apoi și cafeaua la care visa mai adineaori, și se afundă, satisfăcut, în sezlongul obținut la preț dublu. Nu stă sub umbrelă, chiar dacă între timp a bătut de miezul zilei. Altfel cum s-ar mai putea atinge culmea bronzului, nuanța aceea unică de roșu absolut, total? Are și așa prea puțin timp la dispoziție, e păcat să stea la umbră. ”Nu, nu e păcat, e doar riscant”, aș adăuga eu, dar iar aleg să tac.

Și, pe nesimțite, mai cu un lunch luat pe fugă la-mpinge tava, mai cu o berică, două, trei la bord trece și ziua - oricum una scurtă - de plajă. Cu ultimele puteri rămase încă vii, pe seară, corporatistul de litoral și de sâmbătă se avântă cu nesaț în vâltoarea nebuniei din cluburile de la malul mării.
Se zbenguie până dimineață, când poate o să prindă și răsăritul, asta dacă distracția o să merite efortul unei nopți întregi și băutura nu se va termina - nici ea - prea repede.

Mâine - sau azi, că e deja duminică dimineață de pe acum - corporatistul de final de weekend o ia de la capăt cu bronzatul și cu scăldatul, fără limită și pauze necesare și recomandate, deși e rupt de somn după toată distracția neașteptată din ajun. Minivacanța se incheie undeva după prânz, cand scurtul sejur e înlocuit în forță de coloana infinită de mașini îndreptându-se, cu ultimele resurse de energie și combustibil, spre București. 

După revenirea în bune condiții la domiciliu, corporatistul de weekend își petrece următoarele 3 zile nopți smiorcăindu-se și văitându-se intensiv, îngenunchiat de usturimea atroce povocată de arsurile solare recente și suficient de grave. Randamentul la serviciu scade și el brusc drept consecință.

”Data viitoare o să îmi iau cremă de protecție, sau măcar niște iaurt, ca să mă dau după plajă și să nu mă mai usture chiar așa pielea” se îmbărbătează, fără prea multă convingere, turistul-angajat, dovedit iarăși de arșița de nestăvilit a încă unui weekend canicular petrecut la malul mării.

Și uite așa, mai trece încă o vară tumultoasă prin noi. Dar sănătoși să fim, e loc întotdeauna și mult mai rău.

    

De gustibus

Un coleg zicea, deunazi, ca odata cu inaintarea in varsta devenim din ce in ce mai “acri”. Nu ne mai convine nimic, totul ne deranjeaza si ne pute.

Daca e sa ne luam dupa logica asta a parcursului inexorabil catre inacrire si sa ajungem in final la datul in amareala suprema, ar insemna ca la tinerete jonglam cu viata in spatiul dulcelui tentant si sublim, ulterior evoluand inspre ce zicea al meu coleg cum ca ar fi acru, ca intr-un final si la batranete sa ne identificam cu un gust amar total si suprem, singuri si invizibili celorlalti...mai dulci.

Nici nu stiu ce ar fi de preferat in materie de gust si de varsta ideala, de etapa preferata a vietii in care sa intri, sa te descalti la usa si sa te faci comod. Daca esti prea dulce si deci cumva prea tanar, cei din jur – ca si tine de altfel - risca sa dea in diabet si sa treaca pe insulina de 3 ori pe zi. Daca ai intrat pe "acru", la un moment dat te saturi de atat lapte batut si incepe sa iti lipseasca niscaiva dulce. Deodata te apuca regretele ca nu mai esti tanar. Iar daca te-ai amarit deja, chiar ca nici nu mai conteaza de acum incolo. E deja tarziu, te-ai resemnat cu succes.

Cand au de a face cu un tinerel, semenii tind sa nu mai inteleaga ce se intampla, ce i se intampla lui, fie pentru ca e vorba de un tanar transformat peste noapte intr-un hipster retras si oricum decis sa nu fie inteles de nimeni in afara de el insusi, fie sunt ei prea batrani si fara chef de ascultat si dat dreptate atat cat sa nu il supere pe cel inca imatur si care nu suporta criticile, nici macar pe alea constructive si indreptatite. Lipsa de experienta cantareste si ea destul de greu in momentul asta al vietii trepidant si tumultuos, ce la prima vedere pare ca va insfaca vesnicia cu amandoua mainile si o va agata in cui definitiv si pentru totdeauna.

Cum ar veni, nu e chiar o minune sa ramai la 20 de ani si sa fii "hrana" perpetua a unui stup in jurul caruia roiesc nascatoarele de miere, dispuse sa isi intepe intrusii agresivi cu unicul ac din dotare. 
In plus, mierea e lipicioasa la atingere, si in loc se te ocupi de chestiile cu adevarat urgente si/sau interesante, trebuie sa te intrerupi ca sa te speli, pe maini pe corp si pe unde ti-a mai trecut tie prin cap sa o intinzi. Totusi, mierea e buna de intins si de mancat pe paine cu unt, nu zic nu!

Tu insa, tinere, o duci destul de bine, zic. Ti-ai facut si gasca ta de „mierosi“ cu care o “arzi” prin baruri non-mainstream. Zilele curg una dupa alta in sarbatoare, mai ales dupa ce ai trecut cu bine de sesiunea de examene din vara si te pregatesti de o vacanta lunga in care nu prea o sa dormi, pe la Vama Veche. E cool, nu zic nu, desi zvapaiala juvenila slabeste si ea in putere la un moment dat, si o sa simti nevoia sa dai metrul de bere rece si aburinda pe espresso-ul stretto si strong menit sa te mai tina – cat de cat - pe linia de plutire.

Apoi, pe la vreo 35 de ani, scapi de dulcegaraia controversata si nu mereu meritorie si aducatoare de beneficii. Acum incepi sa te indrepti cu teama - dar si cu ceva speranta ca n-o fi dracul chiar atat de negru - catre zona mai de "lamaie” a vietii tale. Si uite asa, deodata, ti se strapezesc dintii si ti se face gura punga; te enerveaza toata lumea laolalta si fiecare in parte, dormi mult si mananci la fel. Te duci la culcare odata cu gainile, dupa ce ai adormit in prealabil cu telefonul in mana si cu aplicatia de facebook inca deschisa. Iti pica ochii in gura si maine dimineata o iei fix de la capat cu tot sportul asta obositor si rutinant al vietii.

Tot acum te apuca si crizele varstei de mijloc cand si cand, burta care da pe afara ba te indispune, ba o accepti asa cum e, mare si umflata: “Deh, nu mai sunt asa de tanar”, iti spui, cu ingaduinta dar si cu disperare nedisimulata. Mai ca te-ai duce la sala sau la piscina sa bagi cateva bazine, dar comoditatea e “virtutea” suprema a varstei pe care o reprezinti cu mandrie.
Lenea o sa fie cea care n-o sa te lase sa te duci nicaieri, acel nicaieri unde ai putea sa tonifici niscaiva musculatura pe ici, pe colo, sa dai cateva kilograme jos, sa iti imbunatatesti starea de spirit. Lenea te tine bine legat de glia stramoseasca, un pas nu faci fara sa ii ceri acordul. Si tu nu ai de gand sa te lupti cu dolce far niente-le asta pe care de fapt il iubesti din tot sufletul tau ignorant, in care te complaci cu strasnicie si care iti convine de minune si ti se potriveste manusa.
Nu mai bine urci tu si cobori cu liftul de fiecare data, lasand coboratul pe scari alora mai slabi de inger de la punctul 1? Ca doar ei au mai multa nevoie de miscare dupa atata dulce consumat peste masura in interior si raspandit fara pic de zgarcenie si in afara.

Nici din casa nu mai iesi, ma rog, daca nu socotesti aici mersul la serviciu sau la cumparaturi. E bine ca citesti mai mult in perioada asta. Mai vezi ce mai zice Plesu pe net sau pe hartie, mai citesti o stire pe care o verifici neaparat in mai multe surse, ca sa ai cat decat siguranta ca e si reala, bagi si niscaiva beletristica pentru relaxare. La tv te uiti mai mult pe Discovery si restul canalelor aferente (stirile le-ai citit deja pe net). Comanzi mancare de la catering pentru ca ti-e la fel de lene sa gatesti pe cat iti e sa te plimbi dupa ce ajungi tarziu acasa de la munca depusa in slujba unora de obicei foarte nerecunoscatori. Iti pierzi rabdarea si cand vezi ca abia ieri ai bagat la spalat si astazi continutul cosului de rufe se indreapta iarasi cu viteza ametitoare inspre tavanul nevinovat, satul sa tot iti fie martor intelegator.

Totusi, varsta de „mijloc“ mie mi se pare una chiar OK. Nu esti nici necopt, dar nu esti nici vested. Esti taman bine perpelit, esti copt, esti rumen si parfumat ca o para data in parg. Esti bun de savurat la orice masa, neaparat cu un pahar de vin rosu langa. Esti o incantare pentru papilele gustative pofticioase si flamande, esti implinit si satisfacut deopotriva.

Ei bine, dar si asa tot o sa lasi ipocrizia deoparte si o sa recunosti ca ti se face uneori dor de zaharul caramel al copilariei si tineretii, cu toata explozia lui de arome si senzatii (perfect e caramelul sarat in compensatie cu dulcele extrem, hmmm deliciooosss!!!). Dar tot ipocrizie ar fi si sa nu admiti ca nu sunt de lepadat nici experienta de viata, gandirea open-minded si acceptarea inexorabilului cu demnitate, apanajele tipice ale middle age. Asa ar fi corect, desi pana la urma toate trec si incet, incet “amarul” te ajunge si pe tine din urma. Si n-ai ce-i face oricum o dai.

Incepi sa imbatranesti, te dor oasele si restul, ai insomnii si strigi de la balcon dupa trecatorii suprinsi si buimaci. Usa de la intrare o lasi mereu deschisa, cat sa pandesti la cine intra sau iese din bloc. Copiii nu mai suna, de vizitat nici atat. Cand iesi afara, iti e mai intotdeauna frig, chiar si vara. Baia, la al carei obicei zilnic ai renuntat pentru ca nu mai esti in stare, nu mai poate alunga izul greu al pielii zbarcite. Vorba aia cu „cine n-are batrani sa ii cumpere“ nu te mai convinge nici ea defel, daca nu cumva ai si uitat-o in urma instalarii simptomelor tarzii ale unui Alzheimer instaurat in capul tau de timpuriu.
Singurii tai prieteni au ramas pisicile din jurul blocului pe care le hranesti cu abnegatie zi de zi. Ti-au mai ramas si vecinii de o seama cu tine, cu care iti petreci timpul liber pe o banca, pana cand dispar si astia rand pe rand, afli tu citind cu ochii mijiti sub ochelarii cu dioptrii uriase afisul lipit pe geamul intrarii de la bloc pe post de necrolog.

Batranetea e grea si inevitabila si da, e si amara. Si o sa ne prinda pe toti din urma, intre timp, asta daca nu cumva stresul cotidian al vietii la limita suportabilului nu ne va distruge cu totul.

O veste buna ar fi ca mai avem ceva "de tras" pe aici pana la point of no return. Bine ar fi sa nu lasam acreala prolifica sau amareala senectutii sa ne desfiinteze si sa ne anuleze cu totul, fara macar sa apucam sa lasam si cate ceva si in urma.

Timpul mai are rabdare cu noi, zice optimistul, dar ar fi bine sa nu abuzam de asta, ca nu se stie niciodata.

De ce imi (nu-mi) plac Anglia si englezii ei

O sa incep cu ce imi place in Anglia, desi nu stiu daca o sa sa reusesc o compensatie satisfacatoare in comparatie cu ceea ce nu imi place, dar macar incerc. Mental nu mi-a reusit, mai bazez ca sunt mai buna la scris, cel putin.

Pai o sa incep aiurea, asa, fiindca cel mai mult in plac parfumurile. Bine, tuturor ne place un parfum sau altul, dar eu sun tinnebunita dupa Jo Malone! Pe unele dintre arome le-am descoperit intamplator la o colega, fan si ea declarat al acestui brand suficient de exclusivist. Restul (aroma de tuberoze e una dintre ele) m-au vrajit si convins direct la “sursa”, adulmecandu-le pe toate, pe rand, drept la “botul calului”, adica in magazinul lor din terminalul 5 al aeroportului Heathrow. Numai aici se gaseste gama asta de parfurmuri (imi pare rau de colegii din Budapesta ale caror decolari spre Marea Britanie au loc din terminalul 3). Ei mai pot incerca sa cumpere de pe site, dar la un cost evident mai mare, sau direct din magazinul din Londra, desi bataia de de cap e in crestere, la fel si agitatia, zic, desi nu neg ca merita orice cale ai alege.

Acum in mod surprinzator (sau poate ca nu), de la parfumuri o sa trec la somn si o sa va spun ca ador paturile din Anglia, de fapt saltele. Datorita lor dorm asa de bine acolo, desi hotelurile sunt mediocre. Dar confortul - cel de pe timpul noptii macar - e asigurat. In rest, ei traiesc intr-un trecut victorian mai mult sau mai autentic, care insa are si el hibele lui, evident. Mai ales cand te incapatanezi sa utilizezi si instalatia de la WC provenind tot din acele vremuri! Ei bine, aici se complica putin treaba, fiind nevoit sa recurgi la aruncatul de apa cu galeata, si asta nu suna deloc a tehnica a la “Belle Epoque” dar na, ca un roman autentic ce sunt, prefer metodele mai rudimentare de adaptare. Nu de alta, dar la check out risc sa fiu trasa la raspundere ca si cum eu as fi “distrugatorul” de toalete hoteliere, desi am dubii ca s-ar intampla chiar asa intr-un final.

http://orig15.deviantart.net/64db/f/2011/089/5/8/british_pride_by_melciah1791-d3ctgbo.jpg

Mergand mai departe cu placerile anglofone ajung cu gandul si la transport. Transportul public, privat, de oricare ar fie el tot costa mult. Ce  imi place insa e ca poti face combinatii de variante de transport: tren + metrou de exemplu, si sa platesti totul o singura data in gara. E interesant ca daca alegi sa calatoresti dupa peak hour, costul scade la jumatatate, ceea ce iar e ok si deci foarte convenabil. De taxi n-are rost sa pomenesc, e extrem de scump, mai ales daca il iei de la aeroport incolo. Invers mai merge, dar oricum costa enorm si asa.

Ca tot veni vorba de transport, imi place ca au masini cool si foarte curate. Bine, si strazile sunt impecabile, de unde atata praf pe capota? N-are de unde.

Ambuteiajele sunt semnalate din timp pe autostrada, se circula foarte bine, chiar si cand este aglomerat (cel putin stii cat o sa intarzii daca chiar nu se poate altfel).

Ce ma enerveaza rau si chiar ma face sa ma tem sunt masinile lor cu volanul pe dreapta si condusul pe cealalata parte a drumului! Mama, cat de atent trebuie sa fii la traversat! Groaznic! Dar uite ca am scapat si de data asta, slava Domnului!

Nu inteleg nici de ce la ei Opelul se numeste Vauxhall. Probabil sunt englezii mai cu mot, cine stie, dar astea sunt deja detalii.

Transportul l-am bifat, sa trecem si la mancare. Aici sunt putin lucruri care imi plac. As semnala doar existenta hypermarket-urilor gen Tesco, Aldi mai ieftine si a mai restransului dar foarte acceptabilului si chiar cochetului Marks & Spencer (la ei gasesti si mancare la M&S, nu neaparat haine). Din toate locurile astea poti cumpara mancare decenta, si ca pret si ca gust.

Ciocolata Cadbury e foarte buna. Probabil ca o apreciez mult si din virtutea faptului ca la noi nu se prea gaseste.dar astea iar sunt detalii.

Incet, incet, uite ca ajung si la partea cu ce nu imi place, ca na, oricum ajungeam si aici anyway.

In primul rand, totul e extrem de scump dupa cum v-am spus, mult mai scump chiar si decat in alte tari mari din Europa.

Hotelurile sunt scumpe (v-am mai spus si asta), iar conditiile de cazare sunt modeste, desi nu chiar imposibile, asta ca sa nu pierd pe drum nota minima de optimism cu care am pornit initial.

De exemplu, gradina hotelului la care am stat era una frumoasa si foarte verde. Trecea si un paraias pe acolo, erau si ceva vietati, copaci impozanti, era dragut si placut, te simteai revigorat strabatand curtea interioara. Pacat ca dupa relaxarea din mijlocul naturii, intrai in hotel si realitatea cruda te ciupea nitelus de fund!

Mancarea englezeasca - pot sa o afirm cu tarie! - nu e variata mai deloc, cel putin nu in comparatie cu alte bucatarii consacrate, cu stelute in palmares provenind de la evaluatorii importanti in ale gastronomiei.

Daca nu iti place fish & chips (sau mancarea servita la restaurantele internationale, cel peruan din Londra a fost unul de exceptie, de exemplu) e posibil sa faci un pic foamea prin Anglia, asta daca nu esti foarte descurcaret din fire sau foarte putin mofturos. Chestiile lor traditionale sunt grele la stomac, colcaie de colesterol prost si nu sunt deloc gustoase. Ba as spune chiar ca sunt oribile la gust, mai ales cand vine vorba de celebrul black pudding, un fel de sangerete de al nostru, dar unul mult mai scarbos! O englezoaica zicea, totusi, ca depinde mult si cum e gatit, ca poate fi foarte bun daca e facut de cine trebuie si cum trebuie. Posibil, nu neg, dar eu a doua oara nu cred ca mai incerc, mi-a ajuns. Si nici fasolea cu carnati la micul dejun nu mi se pare deloc o idee tentanta si stimulatoare de pofte. Eu am preferat ouale ochiuri, painea cu unt si cu niste gem, suc de portocale si cam atat.

Despre vremea englezeasca, spun doar atat: Ploua, ploua si iar ploua, dar asta nu e o noutate pentru nimeni. Norii se plimba pe cer cu viteza, ai zice ca pedaleaza de zor, grabiti sa ajunga...numai ei stiu unde si mai ales de ce. Avantajul ar fi ca mai poate sa se arate si bietul soare din cand in cand, oricum e depasit de situatie indiferent care ar fi conditiile impuse de mai fratii sai norii.

Una peste alta, Anglia, Londra pot fi experiente agreabile si care merita incercate daca nu cumva esti unul din ala care iti pierde rabdarea usor, sau unul pentru care banii sunt grija de baza. 

Iar daca ploaia ti se pare romantica sau/ si utila, cu atat mai bine te incurajez sa incerci Marea Britanie "cu degetul", si chiar si cu spiritul, lasat liber sa cutreiere in voie prin lume purtat pe aripile lungi si pline ale vantului insular...

Draga viata

Vine o vreme, draga viata,
Cand nu mai conteaza mare lucru din ceea ce iti tot repetam
Ca e important, fundamental, acel ceva care uneste sau care dezbina.

De ceva timp ma tot uit inspre cer – ah, ce-as mai musca cu pofta din norii astia ca o vata de zahar!
Intuiesc, in schimb, o furtuna...
Le impartasesc taina cerului incruntat si celor care ma inteleg, si celor care ma asculta.
In carti nu regasesc mereul raspunsul, desi nu m-am oprit inca sa-l caut…

Nu mai am nici rabdare sa explic, crede-ma, e totul atat de simplu si de viu, uita-te in jur!
Doar am deschis mai bine ochii si am vazut lumea, de data asta inchipuind-o cu susul in jos si mai fericita ca oricand!
Le-am spus-o si lor, minunilor mele, i-am spus-o si copilului meu,  si tie, nevasta, ti-am tot spus-o.
Si mi-ai dat dreptate!

Ca poate ploua si in sus daca asta vrem, cerul are si el nevoie de o ploaie zdravana din cand in cand...
...da, nevasta, erai pe o banca in parc cand iti tot povesteam ce mai face cerul si ce mai vrea el de la noi...

Si sa stii ca de data asta nu mai e loc nici de concesii, nici de inclestat pumnii, nici de scrasnit din dinti, si nici de abtinut de la nimic! Acum sunt (in sfarsit!) liber!

Sunt liber sa iubesc, sunt liber sa vreau si sunt liber sa pot!
Sunt liber sa prind soarele in maini si sa nu ma frig, asa, ca la Inviere, daca chiar asta vreau sa fac!

Ce-i drept, nu stiu inca sa-ti cant, draga viata,
Dar promit sa ma revansez pana la anul...

Pana cand, domnule primar, pana cand?

Asa e, domnule primar, aveti dreptate! Mersul pe jos pe langa metrou si pe langa masina e cu adevarat bun si foarte sanatos, si ala pe bicicleta e la fel de bun, si ala calare, si chiar si ala in pas alergator face bine! Miscarea, dupa cum ati spus, „fortifica“ si „tonifica“, nu zic nu, nu va contrazic. Dar de la asta si pana la a te folosi de restul lumii ca sa iesi tot tu, in fata, ca un cucui de treaba care nu il supara pe posesor, ei bine, asta chiar e aiurea.

Pai sa vedem despre ce fu vorba.

 Citam de pe Facebook, de pe pagina domnului primar:

“Atât eu, cât și familia mea, susținem folosirea mijloacelor alternative de transport, astfel că am acceptat bucuros să dau startul ieri festivalului Skirtbike 2016. Vă invit să citiți bucuria din ochii oamenilor! În mandatul meu, vom amenaja 10 kilometri de piste de biciclete în principalele parcuri din Sectorul 4. Mișcarea fortifică, tonifică, iar renunțarea la mașini are un dublu câștig: aer curat, pe de o parte, și organism sănătos, pe de altă parte.”

De fapt, ce nu ni se pare OK noua, cetatenilor de rand si non-primari,  ca sa nu zicem ca e de-a dreptul deplasat si lipsit de bun simt sa te apuci sa iti faci campanie electorala pe spinarea unor oameni iesiti sa se relaxeze, unor oameni veniti sa faca miscare si de ce nu, sa mai uite si de voi, politicienii lu’ peste prajit!

In timpul desfasurarii unor evenimente publice in aer liber, evenimente ca SkirtBike si Semi Maraton, consideram ca ati folosit o manevra odioasa de manipulare, marsaluind printre noi in numele PSD-ului si al trandafirilor vostri!

Participantii la maraton serveau o cauza umanitara, o cauza nobila, domnule primar! Alergau ca sa ajute niste copii care in viata lor n-au avut parte nici macar de o alergatura din asta organizata in buricul Bucurestiului, daramite de alte multe bucurii ale vietii, strict necesare unui trai minim si decent unele dintre ele.

Dar, oare, stii, matale, cei aia o cauza nobila si cu ce se mananca ea? Cred ca nu, ca altfel nu cred ca apareati ieri, ca din senin in mijlocul nostru, tu si cu gasca ta de zeci de oameni “rosii”, gata sa va amestecati printre biciclistii si spectatorii prezenti in Parcul Copiilor, si sa strigati ca vreti voturi, cand scopul nostru era sa pedalam, sa ne bucuram de viata si sa ajutam!

Tu, domnule primar (ma scuzi ca te tutuiesc, dar daca tot vrei sa fii asa apropiat de mine, sa ma sustii, sa ma alini cand ma doare ceva, cel putin asa te lauzi, mai bin eta iau pa per tu) tu esti inca la stadiul in care ne crezi atat prosti ca inca n-am aflat ca Piedone nu mai candideaza, si permiti sa i se faca inca reclama pe la usile tuturor babelor din bloc, asa ca sunt convinsa ca mai ai mult pana sa intelegi si sa accepti ca, in anumite situatii si contexte, a face politica nu e necesar si nici de dorit nu e, si ca e bine si decent sa stai in banca ta, daca tot n-ai altceva mai bun de facut!

De fapt, pe langa constiinta curata si dorinta de a ne mentine sanatosi care, cu siguranta, ne ghideaza actiunile, ne adunam la toate evenimentele astea si ca sa va aratam voua, voua politicienilor, voua coruptilor, voua astora care nu va mai saturati sa roadeti acel os smuls la nesfarsit din cornul abundentei, ca ne-am saturat de politica si politicieni, de minciuni, de manipulare si de prost gust! Nu vrem decat sa ne vedem de ale noastre si sa fim lasati in pace, fara sa vedem steaguri/tricouri rosii la fiecare 10 m patrati in jurul nostru!

Cat o sa va mai faceti ca nu intelegeti mesajul omului de rand iesit in strada, fie sa planga pentru Colectiv, fie sa alerge 20 de km ca sa isi ajute semenii, aflati, din fericire, inca in viata?

Pana cand sa va mai explicam iar si iar ce vrem si de ce avem nevoie, domnule primar? Pana cand?

Prințesa păpușilor

E un weekend ca multe altele, nimic nu anunță că ceva special tocmai e pe cale să se întâmple. Mă plimb prin parc și e destul de cald. Un soare blând mângâie cu razele-i jucăușe totul în jur, în tandem cu vânticelul - frățior de primăvară târzie.

Deodată se aude din depărtare o muzică în surdină, îndreptând înspre zări un refren, unul clasic, vechi și totodată foarte cunoscut: “Pretty woman, walking down the street, pretty woman”...
Voluptatea momentului precum și cea sunetelor înălțate parcă de niciunde îmi readuc aproape instantaneu în minte imaginea filmului cu Julia Roberts și Richard Gere, amintire care uluitor de repede începe să mă tulbure, începe să nu îmi mai dea pace. Aproape instinctiv amintirea - obsedantă deja de pe acum - a unuia dintre filmele tinereții mele mă face să mă îndrept cu pași repezi și aproape pe negândite în direcția din care se aude muzica aceea familiară, cântecul acela dulceag...

...Și atunci o zăresc pe ea, prințesa păpușilor, o fată frumoasă, brunetă, cu părul lung și strâns slab într-o coadă la spate. Cred că are vreo douazeci de ani. Zâmbetu-i prietenos ce îi luminează întreg chipul mă cucerește pe dată. E un zâmbet care ei îi provoacă un tremur fin buzelor delicat rujate, iar mie o emoție de neînchipuit. Muzica se aude de undeva din spatele ei, probabil de la un casetofon sau o combină audio, cel puțin așa pare, nu-mi dau seama prea bine din locul în care mă aflu.  

Apropiindu-mă ceva mai mult - mânată de o curiozitate de nestăpânit, deslușesc mai ușor și pe îndelete o domnișoară zveltă, înaltă, cu picioare superbe, puse în valoare de dresul negru transparent. Bocancii pe care îi poartă își au și ei rolul lor, unul bine definit, in poveste. Puțin uzați, dar totodată mândri nevoie mare de pe urma patinei timpului căpătată cine știe cum și de pe unde, aduc o notă vintage eleganței trupului crud și ușor ca un fulg. Protagonista poveștii e îmbrăcată cu o rochie neagră de tafta căreia i-a adăugat drept pată de culoare o jachetă subțire galben-aurie, strânsă grațios pe talia-i subțire. La gât poartă un pandantiv ce pare a fi un totem, dar nu îl pot distinge nici pe acesta foarte bine (m-am oprit intenționat puțin mai departe de ea, suficient cât să pot cuprinde cu privirea și cu sufletul întregul spectacol de splendoare la care particip ad-hoc).

Prințesa mânuiește două păpuși, băiat și fată. Dar ea nu e asemeni unui păpușar autentic de la teatru, care dă spectacole manevrând păpușile din culise printr-un sistem complicat de sfori invizibile. Prințesa păpușilor noastre e vizibilă asemeni nouă, participă la spectacol odată cu noi, și mai mult decât atât e parte din el. Este a treia piesă din jocul-dans ce trezește senzații intense, unele dintre ele neștiute chiar, cuibărite cândva demult prin vreun ungher îndepărtat al minții.

Cuplul de dansatori-păpuși se mișcă ritmic pe muzica placută auzului, unduindu-și grațios trupușoarele acoperite cu veșminte țesute dintr-un voal verde vaporos. Sunt mânuiți cu dibăcie și pasiune. Dansul amețitor susține muzica, o completează și o înnobilează. Păpușile nu par să obosească defel, nici măcar atunci când pași mai complicați le sunt ”impuși” cu duioșie  de către ”stăpână”.

Un copil priveste și el îndeaproape spectacolul, pare că nici nu mai respiră de la atâta încântare. Tăticul tot încearcă să îl convingă că a văzut destul, că e timpul să plece acasă, dar fiul nu renunță ușor.

- Cine a mai văzut vreodată niște păpuși atât de micuțe și atât de pricepute la dans? soptește copilul, încercând pe cât putință să nu deranjeze, sau să întrerupă cumva "minunea" desfășurându-i-se pe de dinainte-i. 

- Tati, masa poate să mai aștepte puțin, te rog! Și mie îmi e foame, dar dansul asta e atât de frumos, e ca o poveste! Nici nu-mi mai trebuie mâncare, și nici somnul de dupa-amiază!

La auzul acestor vorbe, tăticul cedează învins (de copil și de dans deopotrivă). Cere însă, la schimb pentru bunăvoința sa, cel mult încă un dans înainte de plecare.

Copilul acceptă, nu are încotro. “E bine și doar atât, măcar pot să mai ascult și să privesc puțin decât deloc" se gândește micuțul. Dar nu mai spune nimic cu voce tare, se abține, e păcat să frângă vraja îmbătătoare...

...Parcă înțelegând nevoile copiilor și responsabilitățile părințior, spectacolul se încheie odată cu acest ultim cântec permis de un tată foarte înțelegător. Păpușile se opresc din dans ca la un semn, și zac acum fără vlagă pe covorașul întins pe asfalt ce a ținut loc de scenă împrovizată. Pare oarecum trist pentru că e finalul, dar  nu este deloc așa: Spectatorii încă aplaudă, parcul răsună de bucurie și încântare fără seamăn.

Într-un sfârșit, emoționată și copleșită de aplauzele ce par a nu se mai sfârși, prințesa începe să își strângă, îmbujorată, recuzita. Nu încetează nici acum, la sfârșit, să zâmbească, ca și cum zâmbetul său ar fi unica legatură indestructubilă dintre ea și restul lumii, iar o deconectare bruscă ar compromite întreg echilibrul universal. Își îmbrățișează cei câțiva prieteni veniți special să o vadă și își pune grațioasă ochelarii de soare cu lentile mici și rotunde a la John Lennon. Nu se ascunde încă în umbra lor, nu înainte să ne mai privească o ultimă dată și sa ne salute și pe noi, spectatorii săi până astăzi necunoscuți. Zâmbim și noi, spectatorii, la rândul nostru, mulțumindu-i recunoscători pentru emoții și frumusețe, pentru cântec sublim, dans nebănuit, păpuși aproape vii și zâmbete fermecătoare. Păpușileîși iau și ele la revedere de la noi și se îndreaptă și ele încet spre casă, adăpostite în cufărașul lor de lemn roșu.

În urmă rămâne parcul cu parfumul său primăvăratic și greu. Oameni, prințese și păpuși deopotrivă au renăscut astăzi, într-o splendidă zi de duminică pe la prânz...