Da, m-am revazut cu amantul
meu…ma astepta de ceva vreme, eu nu mai puteam de dorul lui…
L-am regasit la fel de
nerabdator, de savuros, la fel de umed (poate si ca ma dorea atat???). Ploua la
Paris, ca de fiecare data; acelasi cer acoperit care insa nu deprima,
dimpotriva, invita la explorare, la descoperit de alte si alte stradute
inguste, intime, cu bistro-uri ce parca devin din ce in ce mai liliputane; cateva
mese cu cate doua scaune pe care abia ai loc sa te asezi, si asta numai dupa ce
il rogi pe vecinul din spatele tau sa iti faca putin loc, sperand ca te-a si
auzit, oohhh e asa de cufundat in ochii iubitei sale, mai stralucitori acum
dupa cateva inghitituri de vin rose…
Am facut dragoste patru nopti
intregi..patru nopti fierbinti, nopti in care am incercat toate pozitiile, am
cersit pentru mai mult, si mai mult...Imi saruta sanii, imi dezmierda
sfarcurile atent si mieros, redescoperindu-mi pielea asteptanda, tremuranda…Ma
penetra iar si iar, adormeam si ne trezeam, visam si iubeam…In culmea
orgasmului, strigam, plangeam de placere si ii ceream sa nu ma lase, sa nu imi
dea drumul, sa nu mai plece nicicand…Si el imi soptea: “Dar tu vei pleca,
iubito, eu voi ramane sa te astept ca de fiecare data, iubire…”
Ce puteam sa ii mai spun? Stia el
ce stia, nu mai avea rost sa neg….Am incercat, in cele cateva zile si nopti
petrecute cu el si in el sa il dezmierd, sa il strabat de-a lungul si de-a
latul, sa il adulmec, sa il degust cat mai mult si cat mai adanc…I-am soptit
“Je t’aime” iar si iar, la nesfarsit, el acoperandu-mi buzele cu degetele-i
fine de francez indragostit si pervers…I-am recitat toate versurile mele,
scrise in cele mai bine de trei sute de zile de cand ne-am luat ramas bun in
aeroport…
Mi-am scaldat sufletul, mintea si
trupul in ale sale ape sfredelitoare si reci, am devorat ca o gurmada nebuna
prajiturile-i cu crema de vanilie si cafelele a la viennoise…
”Mai vrei, iubito?” Ma tot intreba. “Iti mai torn putin vin?”
“Poate mai tarziu” ii spuneam,
“poate mai tarziu…Acum nu vreau decat sa te privesc in ochi, sa te strivesc
intre pleoape, sa incerc sa nu te uit…Tu esti chiar mai parfumat decat vinul
asta, cred ca iti curge si prin vene tot ceva asa ca un vin din asta frantuzesc…”
“Ce-ai mai facut in tot acest rastimp,
dragoste? Stiu ca nu poti sa fi stat atat de singur, tu esti atat de viu, de
plin de dorinta! Cine e? O cunosc?”
“Iubito, cum as putea? Stii bine
cat te iubesc ca un dement si ca nu e o alta ca tine! Uite, poate am sa vin sa
te vizitez la Bucuresti intr-o zi, sa ne iubim si acolo ca si aici…Ce zici, primesti?”
I-am raspuns ca da, desi stiam ca
daca va veni aici, nu va mai fi la fel. Aici ma instrainez, sufar, am
responsabilitati, cad, ma ridic…El e cu adevarat aerul meu, hrana si cantecul meu, dar asta
se intampla doar acolo, la el acasa, la noi acasa: in mansardele din Montmartre,
in fata unui tablou impresionist, pe Pont des Arts sau pe genunchii lui Flaubert…totul devine
posibil la el in brate, dar numai acolo, la Paris...
No comments:
Post a Comment
Adaugati un comentariu aici: