Taramul nimanui

"Stimati calatori, va rugam sa va indepartati de la marginea peronului!", ne indeamna calm, dar totodata cu fermitate mecanicul de tren de la metrou.

Din pacate, tonul cald al mecanicului nu pare sa aiba vreun efect. Invariabil si previzibil, calatorii sunt, si de aceasta, data la fel de grabiti si de inconstienti, asa cum sunt in fiecare dimineata dupa ora 8.

Nemultumirile de zi cu zi au dezvoltat in oameni un mod de supravietuire impenetrant, ce nu lasa loc de concesii, corectii sau acceptari neconforme cu lumea lor, a acelora care iau zilnic metroul ca sa ajunga la servici: Niciodata metroul nu circula suficient de des, peroanele sunt pline de ochi de corporatisti metodici doar la locul de munca. Restul e inconstienta in forma sa cea mai pura: Ce rost mai au toate task-urile de peste zi, daca nu se stie daca mai apuci orele de program? Culmea, inconstienta asta matinala chiar te poate ucide si s-ar putea sa o fi apucat-o deja pe "ultimul drum" fara sa iti dai seama, asta daca nu te duce capu' sa fii nitel atent.

"Stimati calatori, viata e prea frumoasa ca sa o petreceti atarnati de un tren!", isi incearca mecanicul din nou norocul, de data asta pe un ton ceva mai inflacarat, apeland si la niscaiva umor. 

Succes total, cel putin din perspectiva calitatii glumei. Toate chipurile gri, abatute, apasate de inefabilele greutati zilnice se transforma instant si intr-un mod miraculos in ceva cu totul nou. Zambetul isi face loc pe fetele impasibile cufundate in e-book-uri, telefoane si carti reale cu foi si pagini. Apoi zambetul devine, cu pasi repezi, un adevarat hohot de ras clocotitor. Rumoarea veseliei si hlizelile crescande invadeaza vagoanele si asa gemande de calatori si aer irespirabil ca de sauna.

Gluma, am spus, e una buna, are si un alt efect pe langa amuzamentul declansat in faza initiala a lansarii apelului. Calatorii din metrou rad acum, cei aflati pe peron rad si ei la randul lor in timp ce se indeparteaza ascultatori de la marginea peronului...

Reusita este deplina, mesajul a fost receptionat, lumea reactioneaza la indemnurile mecanicului. Nu mai e nimeni agatat de tren, inca un metrou reuseste sa plece fara sa omoare pe nimeni, cel putin pe cei care nu cauta, de bunavoie, “obstescul sfarsit”.

Metroul asta a fost unul norocos, insa. Oamenii se tineau scai de el pana cand o gluma bine plasata a taiat cordonul ombilical, corect si la timp. Dar ce ne facem cu restul de atarnari carora le cedam neconditionat si de care nu ne detasam nici macar in gluma? 

Gasim cate un obiect, un job, sau chiar cate un partener/o partenera de care sa ne "lipim" cu totul, trup si suflet. Cream un asa-zis tot, un mar cu doua jumatati perfecte ce isi gaseste in sfarsit perechea ratacita prin lume...

Dar de ce ar avea nevoie intregul sa se imparta in jumatati? Nu este fiecare dintre noi un intreg care nu are nevoie de nicio o alta bucatica - jumatatea partasa, sau sfert, sau ce o mai fi ea - ca sa se desfasoare? De ce nu poate cauta un tot un alt tot caruia sa i se alature si cu care sa faca, cu adevarat, o echipa si o casa bune?

Mereu ne credem incompleti, neimpliniti si singuri. Cautam in celalalt un ceva ce pare ca ne lipseste. Si aparent, gasim acel ceva, dar apoi o luam de la capat cu cautarea absolutului, supremului.

Pentru ca, nu-i asa, niciodata nu putem avea totul, desi, culmea, toata viata suntem in cautare de particele de perfectiune, de farame de speranta...

Ritmul vietii e din ce in ce mai alert, cautarea fericirii depline a devenit o adevarata cursa de formula 1, la care daca ratezi startul si iti ia semenul "fata" te simti trist, te simti slab, te simti invins. Nu ne invata unele reclame TV ca locul 2 nu conteaza? Mesajul lor e clar: Unde exista o competitie in derulare, numarul 2 nu exista.

Competitia permanenta e un alt efect al vanatorii de himere. Alergi dupa "minuni" uitandu-te insa mereu peste umar sa verifici daca nu cumva vei fi prins din urma si intrecut. Te uiti in stanga, te uiti in dreapta, si daca ai noroc, reusesti sa termini cursa pe primul loc.

Daca nu ai atata noroc, ori ajungi printre ultimii, ori, si mai rau, te impiedici si cazi. Si acum, fie mai poti sa te ridici pentru ca ai vointa si/sau poti inca fizic, fie ramai cazut la pamant, rapus de imposibilitatea de a invinge...

Si ce se intampla odata ce ai ramas acolo jos, inert si infrant? Cred ca nu se intampla nimic special. Esti doar un alt individ care a incercat (pentru a cata oara?) sa atinga cerul si a ratat...

Dar cel care trece primul linia de sosire, invingatorul, campionul, el, oare, cu ce se alege? A putut el sa atinga cerul, luna, stelele, infinitul cu trupul, cu sufletul, intr-un cuvant cu totul? Nu cumva a reusit doar o victorie efemera intr-un razboi care nu ii apartine nici lui, nici stramosilor lui si cu siguranta nici urmasilor sai? 

Este vorba, in fond, de un razboi al nimanui pe care poate numai Dumnezeu ar putea sa il priceapa cumva, si asta numai daca ar vrea…

Pana la urma, nici noi nu putem intelege chiar totul, si nu cred ca ar trebui sa se intample asa. E inca o dovada ca nu suntem defel pregatiti pentru nemurire, cel putin nu inca.