Palavra zilei: Curățenie generală

Amânam de multă vreme momentul ăsta. Până la urmă mi-am luat inima-n dinți și m-am apucat de treabă. M-am pus pe făcut ordine, ordine în șifonier și ordine în suflet.

Tot țineam să păstrez o mulțime de haine, care însă nu îmi mai veneau de o bună bucată de vreme. Le tot probam cu speranță când și când, și apoi, plină de nervi și sugrumată de frustrare, le agățam la loc în dulap, sperând că data viitoare - Dumnezeu știe care dată viitoare - o să mă încapă iar. 

Dar trei nașteri nu sunt  nici cinci nașteri, dar cu siguranță nu sunt nici una, și asta lasă urme serioase pe aproape orice trup de mamă, excluzând aici, bineînțeles, norocoasele care fac excepție de la această regulă. Măcar cu asta mă îmbărbătam și eu, că nu sunt singura care suferă. Și nu încetam să sper că va veni cândva și cumva o zi, acea zi în care eu voi reveni la cea de atunci, cea fără prea mai multe kilograme în plus și fără atâtea responsabilități pe cap. Dar cum nu s-a întamplat așa - pentru că niciodată nu se întâmplă așa - și zău că am așteptat ceva, nu glumă! - mi-am zis: ”Gata, până aici! Afară cu ele, afară cu veșmintele astea care nu îmi mai sunt de nicio trebuință!”

Și taman asta am și făcut. Cu inima strânsă cît un purice, am adunat fiecare cămășuță, fiecare bluziță, fiecare rochiță și fiecare costum sau pereche de pantaloni care nu mă mai încăpea și le-am pregătit de ”deportare”, așezându-le pe pat ca pe niște soldăței resemnați în așteptarea execuției iminente. Le-am strâns cu grijă, încercănd să le afectez cât mai puțin posibil starea de spirit și prețiozitatea consacrată care mă determinase cândva să le cumpăr. Le-am pus apoi într-un sac de plastic încăpător, care nu mi-a opus niciun fel de rezistență deși aș fi vrut-o. I-o ceream chiar, din priviri și fără cuvinte. Cumva visam la un ajutor nesperat venit dintr-acolo, speram la o împotrivire cât de mică din partea lui. Numai că el era doar un sac obișnuit de gunoi, ca atâtea altele asemeni lui, un sac supus și fără personalitate, așa că nesuferitul m-a lasat să îmi fac de cap până la capăt, refuzând să mă oprească în vreun fel.
Nici măcar bietele haine sechestrate înăuntru nu au protestat, supunându-se cu obediență voinței neînduplecatei lor - foste - stăpâne. Se comportau ca niște supuși care incă își respectă regina rămasă încă regină în ciuda pierderii coroanei. Nu s-a auzit niciun ”Nu ne da încă!!!” disperat, nu s-a auzit nimic, absolut nimic. Se făcuse, în schimb, o liniște de mormânt. Vechile mele haine zăceau tăcute și cuminți în noua lor locuință gri și moale.

Am plâns puțin după, știam că o voi face, a fost și ăsta e unul dintre motivele amânării îndelungi. Cu toate astea, până la urmă s-a dovedit a fi ceva mult mai puțin groaznic decât aș fi crezut. Vorba lui Iubi: Ca să poți primi ceva nou în viață, trebuie să înveți să mai și renunți din când în când la ceva ce ai deja. Nicăieri nu e loc pentru tot și toate, nici în șifonier și nici în suflet, iar o schimbare poate fi, de multe ori, chiar benefică. Nițeluș aer proaspăt, venit de unde poate că nu te aștepti, e în stare să îți redea măcar ultima fărîmă de energie pierdută cine mai știe când și cine mai știe cum și pe unde...