Singuratatea si moi

Singuratatea apasatoare de fiecare zi duce la reactii ciudate de obicei. Imi tot spun, de ceva vreme incoace, ca dragostea poate fi raspunsul potrivit la aproape orice intrebare importanta de pe lumea asta, si ca dragostea rezolva si treaba asta complicata cu singuratatea.

Teoretic, iubindu-ne pe noi, singuratatea devine cat de cat suportabila. Cumva ajungem sa ne imprietenim cu ea, sa o invitam si la o cafea la o adica. Rendez-vous in toata regula cu madame la Solitude in persoana. Sau cel putin asa ar trebui. Bine, asta presupunand ca realizam cu adevarat cat suntem de singuri, singuri in profunzimea noastra mai ales, si nu neaparat in casa.

Personal, incerc sa imi tratez singuratatea asta acuta si enervanta invatand sa ma iubesc putin mai mult in fiecare zi. Inca nu spun un “nu” hotarat si inca imi justific prin “romane” intregi dorinta, alegerea de a nu actiona. Stiu, motivele de refuz sunt ale mele si doar ale mele si asa ar trebui sa si ramana. Dar nu, eu prefer sa imi bat capul cum sa fac si ce sa zic ca sa nu-l deranjez in vreun fel pe destinatarul “nu”-ului cel buclucas, sa nu care cumva sa il supar cu ceva.
Bine, si ce daca il supar? O sa moara din asta? Vine vreun tsunami peste el? Nu se moare asa usor, vorba maica-mii. Ei, stati, inca n-am ajuns atat de zen cat sa imi pun genul asta de intrebari, dar e si asta in lucru, promit.

Uneori imi vine sa imi bag pur si simplu capul in pamant ca un strut si sa nu mai trebuiasca sa ma tot justific pentru ca traiesc, pentru ca respir, sau doar pentru simplu fapt ca nu am chef de acel ceva nici atunci, si poate nici altadata. Daca vrea careva ceva de la mine ei bine, sa faca bine sa se descurce cu mine asa fara fara cap. Sunt ocupata cu ascunzisul, va rog reveniti.

Alteori, in schimb, imi vine sa fac fix pe dos si sa scot capul din pamant ca sa ii strig lumii – pe limba mea de strut singur si trist – ca e rea, meschina si egoista, ca nu se indura sa imi lase si mie putin loc in ea. Putin loc vreau si eu in tine, lumeo, atat...Putin, putin de tot…Intelegi tu, lume mare?

Dar ce ne facem atunci cand nu ne dam seama cat suntem de singuri de fapt? Singuratatea sufleteasca poate sari in ochi sau, dimpotriva, poate sa stea pitita acolo in tine mult si bine, si cat mai adanc.

Mai degraba observa celalalt sau ceilalti de langa noi decat noi insine, cat teren – mlastinos - a prins singuratatea asta si cat de acaparatoare e.

Dar si daca ar fi asa, oricum nu o sa iti sara vreunul in ajutor pentru ca probabil si el e tot la fel de singur, si habar n-arecum sa ii scoata pe altii din starea asta, cata vreme nu ii iese nici lui (presupunand ca si vrea sa iasa, evident).

Ei, acesti vajnici si vesnici “invingatori”, aleg sa poarte mereu masti. Masti puse asa, la gramada una peste alta, pana nu mai stii daca mai exista vreun chip real in spatele lor, sau ce e acolo e doar un suport de masti, un cuier de sustinere pentru prefacatorie.

Fereasca Dumnezeu sa ajunga sa cada vreodata mastile alea. Ori sa se inmoaie cumva bratul ala ferm, atat de hotarat pana mai ieri sa tina scutul cat mai strans …Cred ca ar veni potopul. Iar.