Singuratatea apasatoare de
fiecare zi duce la reactii ciudate de obicei. Imi tot spun, de ceva vreme
incoace, ca dragostea poate fi raspunsul potrivit la aproape orice intrebare
importanta de pe lumea asta, si ca dragostea rezolva si treaba asta complicata
cu singuratatea.
Teoretic, iubindu-ne pe noi,
singuratatea devine cat de cat suportabila. Cumva ajungem sa ne imprietenim cu
ea, sa o invitam si la o cafea la o adica. Rendez-vous
in toata regula cu madame la Solitude in
persoana. Sau cel putin asa ar trebui. Bine, asta presupunand ca realizam cu
adevarat cat suntem de singuri, singuri in profunzimea noastra mai ales, si nu
neaparat in casa.
Personal, incerc sa imi tratez
singuratatea asta acuta si enervanta invatand sa ma iubesc putin mai mult in
fiecare zi. Inca nu spun un “nu” hotarat si inca imi justific prin “romane”
intregi dorinta, alegerea de a nu actiona. Stiu, motivele de refuz sunt ale mele si doar
ale mele si asa ar trebui sa si ramana. Dar nu, eu prefer sa imi bat capul cum
sa fac si ce sa zic ca sa nu-l deranjez in vreun fel pe destinatarul “nu”-ului cel
buclucas, sa nu care cumva sa il supar cu ceva.
Bine, si ce daca il supar? O sa moara din asta? Vine vreun tsunami peste el? Nu se moare asa usor, vorba maica-mii. Ei, stati, inca n-am ajuns atat de zen cat sa imi pun genul asta de intrebari, dar e si asta in lucru, promit.
Bine, si ce daca il supar? O sa moara din asta? Vine vreun tsunami peste el? Nu se moare asa usor, vorba maica-mii. Ei, stati, inca n-am ajuns atat de zen cat sa imi pun genul asta de intrebari, dar e si asta in lucru, promit.
Uneori imi vine sa imi bag pur si
simplu capul in pamant ca un strut si sa nu mai trebuiasca sa ma tot justific
pentru ca traiesc, pentru ca respir, sau doar pentru simplu fapt ca nu am chef
de acel ceva nici atunci, si poate nici altadata. Daca vrea careva ceva de la
mine ei bine, sa faca bine sa se descurce cu mine asa fara fara cap. Sunt
ocupata cu ascunzisul, va rog reveniti.
Alteori, in schimb, imi vine sa
fac fix pe dos si sa scot capul din pamant ca sa ii strig lumii – pe limba mea
de strut singur si trist – ca e rea, meschina si egoista, ca nu se indura sa imi lase si
mie putin loc in ea. Putin loc vreau si eu in tine, lumeo, atat...Putin, putin de tot…Intelegi tu,
lume mare?
Dar ce ne facem atunci cand nu ne
dam seama cat suntem de singuri de fapt? Singuratatea sufleteasca poate sari in ochi
sau, dimpotriva, poate sa stea pitita acolo in tine mult si bine, si cat mai
adanc.
Mai degraba observa celalalt sau
ceilalti de langa noi decat noi insine, cat teren – mlastinos - a prins
singuratatea asta si cat de acaparatoare e.
Dar si daca ar fi asa, oricum nu o sa iti
sara vreunul in ajutor pentru ca probabil si el e tot la fel de singur, si
habar n-arecum sa ii scoata pe altii din starea asta, cata vreme nu ii iese
nici lui (presupunand ca si vrea sa iasa, evident).
Ei, acesti vajnici si vesnici “invingatori”,
aleg sa poarte mereu masti. Masti puse asa, la gramada una peste alta, pana nu mai stii
daca mai exista vreun chip real in spatele lor, sau ce e acolo e doar un
suport de masti, un cuier de sustinere pentru prefacatorie.
Fereasca Dumnezeu sa ajunga sa cada
vreodata mastile alea. Ori sa se inmoaie cumva bratul ala ferm, atat de hotarat
pana mai ieri sa tina scutul cat mai strans …Cred ca ar veni potopul. Iar.
