Epistola intru imprietenire cu a mea depresie

Draga D(epresie),

M-am gandit sa iti scriu si sa te si invit la o cafea, desi mi-e greu sa iti spun pe nume. Dar uite ca am ajuns, dupa destul de mult timp, sa pot sa iti spun: Draga. Si asta fara sa mai sufar, fara sa-ti mai cer indurare, fara sa ma mai zvarcolesc in propriile-mi tristeti greu recuperabile.

Mai mult chiar, mi-ar placea sa ne impretenim cu adevarat, sa povestim din cand in cand. Sigur, le ai si tu pe ale tale, cum si eu le am pe ale mele, si poate nu iti e chiar confortabil sa te destainui victimelor tale; dar vezi, tu ai marele avantaj ca ma cunosti pe mine foarte bine, lucru cu care eu inca nu ma pot lauda, asa ca avantaj tu, iarasi tu. Cu toate astea, am ales sa iti intind acum o mana. Hai sa ne vedem in oras zilele astea, ce spui?

Ok, vad esti de acord, ma bucur. Recunosc insa ca nu mi-e usor, cel putin nu inca. Ma lupt in continuare cu o lipsa destul de acuta de incredere in tine, avand in vedere cat de parsiva mi-ai tot fost de-a lungul relatiei noastre, suficient de lungi si de tensionate. Dar fie, cum eu astazi sunt solul pacii, sa zicem ca te cred si chiar sunt dispusa sa iti dau o sansa, desi tot nu uit cum m-ai facut ultima data sa beau un whiskey dupa ce inghitisem si un Anxiar…Ahhh, ce m-ar mai fi certat doamna doctor psihiatru la faza asta, dusmanul tau de moarte! Oricum, stai linistita ca ai castigat tot tu, pentru ca nu am sunat-o. Am preferat sa ma droghez (ca deh, narcotice, alcool, stii tu mai bine cum sta treaba) si m-am culcat apoi plangand, trezindu-ma tot la fel cu lacrimile curgand suroaie pe mine. Rautacioasa ai fost iar, dar uit si asta, ca vorba aia: “De Craciun, fii mai bun!”

Ma gandesc ca e cel mai bine asa: Sa pufaim amandoua din pipa pacii, sau dintr-o narghilea daca preferi. Si eu demult voiam sa o incerc, de cand cu turcul asta cu frizeria de vis a vis, care sta zilnic cu narghileaua parfumata la nas, desfatandu-si trupul si simturile exotice. Doamne, ce miros de vanilie se simte cand trec pe acolo! Si stii ca eu nu sunt fumatoare, dar tot imi face o pofta nebuna. Asa ca poate fi si asta o optiune pentru cand ne-om mai vedea. Gandeste-te si spune-mi, chiar m-ar bucura si o idee venita de la tine.

Stii ce ma gandeam? Nu stiu daca, de exemplu, Macron si-ar dori sa dea mana cu vreo Vesta Galbena, desi poate ca ar trebui sa o faca, ca uite ce prapad e pe la ei pe acolo, pe la Paris! Sau poate ca, dimpotriva, ar merge sa fie mai ferm si sa ii mai bage nitel si la zdup, ca prea au luat-o razna. Vive la France, totusi, aia sunt doar niste scelerati. Emanuel, nu ceda, je t’adore vraiment et pour toujours!

Doar ca stii care e problema? Eu nu pot sa fac asta cu tine, pentru ca nu sunt de fel o beligeranta. Sunt un suflet sensibil care insa nu isi mai doreste sa vada asta ca pe o slabiciune, ci dimpotriva, sa ii devina virtute. Eu prefer sa iti scriu un mesaj de pace si de impacare decat sa mai continui sa ma lupt cu tine. Pentru ca pierd cam de fiecare data bataliile…draga mea. Uneori ma intreb daca nu cumva ti-ai facut un obiectiv din a ma elimina cu totul de pe fata pamantului, pe mine si pe altii asemeni mie…Cu unii chiar reusesti, dar vezi, eu am copiii astia trei minunati. Datorita lor am pus mana pe telefon atunci ca sa ma salvez…Dar sa lasam acum asta, nu asta ne e scopul, e prea trist.

Bine, daca tu insisti…Zici tu ca atunci te-am invins? N-as fi chiar atat de convinsa, dar da, ala a fost cu siguranta un mare pas inainte, ce-i drept. Am primit un tratament, cam dur fie vorba intre noi, asa ca doctorita mi l-a schimbat rapid. Dadusem in palpitatii, si am sunat-o speriata de la birou sa imi spuna ce sa fac. Mi-a taiat unul din medicamente de pe lista, si situatia s-a imbunatatit simtitor: Dupa vreo sase luni deja era mai bine. Ti-am inchis tie usa in nas cum ar veni, dar n-am de gand, totusi, sa imi cer acum scuze. Nici tu nu ai facut-o deloc, si uite ca tot te iert, ba mai mult iti cer si prietenia, sper sa fii si tu de acord. Ce-a fost, a fost. Ar trebui sa apreciezi ca mi-am calcat pe inima si ti-am scris.

Ma intrebi acum ce mai fac? Pai uite, iti scriu tie, de fapt scriu si in general. Ma tot bate la cap un amic ziarist sa scriu, sa scriu si iar sa scriu. Se lauda ca vrea sa ma si publice…Probabil crede in mine, nu neg, dar nu e numai asta, mai mult ca sigur. Dar ce mai e gratis pe lumea asta? Mai nimic, stiu. Oricum, bine ca ma bate la cap si imi reaminteste din cand in gand sa nu mai stau sa imi pierd timpul cu toti idiotii, si ca mai bine scriu in timpul asta. Si cata dreptate are! In fiecare dimineata imi spun: Azi nimeni si nimic n-o sa imi futa mie zen-ul!” Bai, da’ nu trec cateva zeci de minute si sigur se gaseste vreun dastept pe strada care sa imi ridice tensiunea instant la douazeci printr-un comportament total inadecvat si necivic.

Mai, fata, mai Depresio (am zis cu litera mare, da? Si asta nu e putin lucru, sa tii minte!), tu care le stii pe toate, mai ia zi-mi tu mie cum sa fac sa nu mai consum atat de fiecare data si pentru orice lucru minor si sa nu mai enervez atat de usor? Ai tu vreo reteta secreta, ceva? Vreo potiune magica, niste picaturi din alea de pus in ceai si gata, omu’ devine pe loc mai simpatic sau io mai toleranta? Zi, ai?

Cum? Sa ii strang de gat ca altfel “iarba rea nu piere”? Hmmm, clar asta ar fi cea mai buna solutie, doar ca ti-am zis, eu nu le am cu violenta si basta. Mai bine ii trimit la tine ca vad ca tie iti iese destul de bine. Ii arunci tu de pe un pod ceva si ma mai linistesc si eu, ca tare agitata mai sunt in ultima vreme!

Ah, si inca ceva, sper sa mai ai putin rabdare cu mine. Dar te avertizez ca asta nu o sa iti prea placa, nu e chiar genul tau. Uite, eu cred ca pe mine doar dragostea ma mai poate salva. Da, chiar asa. Poate ca suna a utopie ce spun, cine naiba mai cauta iubire in ziua de azi, daramite sa o mai si ofere?

Eu cred ca nu este imposibil, totusi. Uita-te la mine cum creez, pe hartie, lumi frumoase si diverse…De ce nu as putea sa o fac si in realitate? Sa nu subestimam puterea unui gand, zic! Poate putem adauga si putina magie, mai ales acum in prag de sarbatori…

Chiar ma intrebau, deunazi, colegii ce imi doresc de la Mosu', si le spuneam ca mi-ar placea sa primesc un print pe un cal alb, dar nu stiu daca o sa vrea si calul sa vina! Si atunci, evident, mi-au sugerat cum ca bine ar fi sa revin cu picioarele pe pamant, macar nitelus asa, si sa imi doresc ceva mai…acceptabil. Vezi, asa sunt oamenii…Nu mai viseaza, sunt doar pragmatici si imediati…si daca tot nu pot sa primesc ce imi doresc, mai bine sa aleaga Mosu' pentru mine. Nu stiu daca o sa imi placa sau nu cadoul, dar macar stiu ca cineva se gandeste la mine (brainwash in my favor, nu mi-o lua in nume de rau cum ca as fi prea pretentioasa sau ceva ca nu e cazul).

Poftim? Te deranjeaza ca vorbesc prea mult? Hai, mai, ca asa am fost dintotdeauna. Pe cand eram copil mi se spunea “gura bogata”. Apoi am crescut, si uite ca tot mult vorbesc. Uneori am senzatia ca gandul imi e mult mai rapid decat cuvantul…Asta mi se intampla si in scris; pana tastez ce am in cap, aproape ca imi uit ideea.

Da, unde iesim la cafea? Stii cafeneaua aia de pe bulevard, nou-deschisa, unde putem citi din cartile lor din biblioteca? Ar fi cumva ca un Craciun intr-o familie islandeza…Aud ca la ei asa e traditia: beau o ciocolata calda, isi daruiesc carti intre ei si citesc apoi din ele…Da, stiu, noi nu suntem nici islandeze si ne si place cafeaua mai mult decat ciocolata calda, dar tot ne mai raman cartile. Si speranta. Si de azi inainte ne avem si una pe alta. Si sper asa sa si ramana.

Deci mergem?