Sssttt, bebelusii comenteaza!

Ii cheama Bebelino si Bebenino. Sunt doi bebelusi de cate noua luni fiecare. Nu sunt frati gemeni cum s-ar putea crede, ci doar prieteni vechi si foarte buni, inca de pre vremea cand se aflau in burtica mamei.

Cum au reusit sa se imprieteneasca viitorii bebei asa de devreme? Pai n-a fost greu deloc. Mamicile lor sunt foarte bune prietene inca din copilarie. Atat de bune prietene, incat la petrecerea Mariei de majorat au jurat sa ramana prietene pe viata. Si-au mai decis, tot atunci, sa se casatoreasca si sa si faca macar primul prunc in acelasi timp, tocmai ca micutii sa se imprieteneasca, sa creasca si sa se joace impreuna. 

Simetria cu casatoria nu le-a iesit chiar bine. Adica si Maria si Ada s-a casatori in acelasi an, doar ca Ada a divortat doi ani mai tarziu. Maria e inca maritata, si ii dorim sa ramana asa cat mai mult timp de acum incolo. Cine-stie, poate isi gaseste si Ada pe cineva si o iau de la capat cu potentiale chestii viitoare de facut impreuna.

Ce-i drept, Ada fortase putin nota cand se casatorise cu tatal lui Bebenino, mai mult ca sa n-o dezamageasca pe Maria. Nu se intelegeau foarte bine si aveau o relatie cam...vulcanica. Pana la urma insa au ales sa faca pasul decisiv. 

Ulterior, Ada a ramas insarcinata cu Bebenino iar Maria cu Bebelino al ei. Si uite asa, o frumoasa prietenie s-a nascut intre cei doi inca de cand inotau in uterul primitor al mamicilor lor.

Bebelino si Bebenino isi dezvoltasera pana si un mod de comunicare care functiona remarcabil. Puteau fi telepatici chiar si atunci cand mamicile lor nu isi luau cafeaua impreuna, plasate oarecum burtica in burtica si facilitand comunicarea dintre cei doi bebelusi.

Cand ii veni Mariei sorocul (mai devreme cu doua saptamani de cat era prevazut) Ada nu dadea semne ca ar naste si ea prea curand.

Bebelino tocmai se afla in drum spre maternitate cand ii trecu prin minte un gand.

- Dar nu pot sa stau sa il astept atata pe Bebenino! Am sa ii spun sa faca ceva si sa se nasca si el, si asta cat mai repede!

Zis si facut. Folosind comunicarea la distanta, Bebelino isi anunta prietenul ca e timpul sa vina pe lume. Drept urmare, Bebelino, primind mesajul, se apuca sa dea din picioruse pana ii provoca si Adei travailul. Inca o salvare avea sa aduca o mamica la maternitate. Mamica lui Bebenino.

Si aici incepe, de fapt, povestioara noastra...

Pentru cele ce vor urma, vom prescurta numele copiilor in Lino si Nino. E mai simplu.

Asa cum le spune si numele, pe cei doi bebelusi - nascuti la interval de o ora unul de altul - nu ii separa prea multe, poate doar acea singura litera din numele lor ciudate. 

Aceasta diferenta se reflecta insa si in viata de zi cu zi prin aceea ca Nino nu mananca legume deloc. Nu le suporta si le scuipa cat colo! Biata maica-sa e disperata si nu mai stie ce combinatii culinare care mai de care mai atragatoare si mai colorate sa mai inventeze ca sa il faca si pe Nino sa manance o supa-crema macar :-((

Maria a incercat de mai multe ori sa o ajute. Il hranea pe Lino de fata cu Nino cu cele mai neasteptate legume (chiar si cu pastarnac, spanac si sfecla rosie!) doar-doar il va convinge pe mofturos sa incerce ceva sanatos si foarte gustos, asta daca te pricepi cat de cat la gatit. 

Ei bine, nu le-a iesit, iar Ada s-a impacat intr-un final cu gandul ca Nino nu va manca niciodata legume. Sau poate o sa il convinga nevasta-sa, ca ea, mama, nu a reusit...

Dincolo de aceste mici gusturi culinare diferite, Lino si Nino impartatesc aceleasi preferinte cand vine vorba de petrecut timpul impreuna cat mai agreabil. 

Cel mai mult le place sa se uite la desene animate, dar nu pe acele canale cu desene animate alese de mamicile lor. Offf, mamicilor, nu mai dati pe Baby TV ca ne plictisiti rau! 

- Putin Cartoon Network, se poate va rugam? 

- Evident ca nu se poate, sunteti inca mici. 

Astazi, ca in fiecare dupa-amiaza de joi, Ada a venit la Maria in vizita cu Nino "la pachet". Isi beau impreuna cafeaua, servita alaturi de celebra prajtura in trei culori pregatita de Maria inca de miercuri seara. 

- Trebuie sa stea o noapte in frigider ca sa isi traga bine crema, asa zice Maria mereu, atunci cand Ada se plange ca e prea rece si o dor dintii.

In timpul asta, micutii prieteni stau asezati confortabil in fundulet pe canapeaua din sufragerie si se uita la plictisitoarele desene animate alese de mamici.

- Mai Lino, spuse Nino deodata, in limba gangurita. Chiar nu putem face cumva sa schimbam canalul asta ingrozitor?

- Ai dreptate, Nino, e ingrozitor postul asta! In fiecare joi, pret de cel putin doua ore lungi si late avem parte de aceleasi lucruri plictisitoare. 

- Dar cum sa facem sa schimbam noi singuri canalul TV? Suntem prea mici, si in lumea noastra de embrioni nu existau telecomenzi! De unde sa stim cum sa umblam cu asa ceva? Televizoarele de acolo aveau doar cate un singur buton de pornit-oprit. Ce-i drept, cand ii dadeai drumul, aveai ce vedea. Reclame marfa, fotbal, femei cool, viitoare mame; acum s-a terminat cu traiul ala de huzur. 

Si-au dat seama ca noi suntem prea mici ca sa ne mai uitam la astfel de programe si ne-au taiat macaroana. Uite si tu ce am ajuns sa vedem: rate care macane enervant si care dau din fund in mars cadentat. Pur si simplu dezgustator!

- Hei, Lino! Dar vad ca mami a uitat telecomanda langa noi pe canapea! Stii ca de obicei o lasa in biblioteca ca sa nu o trantim cumva pe jos si sa o distrugem! Se vede treaba ca, de data asta, mamicile noastre au fost cam uituce (cred ca a ta, mai degraba :D) si au lasat-o taman langa noi! Ce-ar fi daca i-am trage un piciorus? Poate cade cu fata in jos si se schimba singur, frate, programul asta pentru copii mici! Poate ca se pricepe el singur sa se schimbe de la sine daca luam telecomanda la bombeu, ce zici?

- Buuuna idee, Nino! Mai lasi pe mine sa trag sutul "pe poarta"? Sunt ceva mai bun decat tine la fotbal, recunoaste.

- Recunosc, recunosc, spuse Nino. Hai, trage-i odata un picior telecomenzii asteai nesuferite! Acum isi termina muierile cafelele si vin peste noi sa ne bage la somn! Si nu mai apucam sa ne distram niciun pic! Mama ce ar mai merge o bere in loc de laptele asta la biberon care pare ca n-o sa se mai termine niciodata! Curge la infinit, zici ca exista un ocean de lapte din care mamicile se alimenteaza la nesfarsit!

Nici nu apuca Nino sa isi termine bine fraza si sa isi verse tot naduful pe formula de lapte interminabila, ca Lino deja marcase golul decisiv. Telecomanda zacea inerta pe podea, invinsa de sutul precis al lui Lino. Cand isi aruncara ochii inspre ecran, nu mica le fu surpriza sa vada ca se aflau pe alt canal, unul comercial, plin cu reclame.

- Nino, am reusiiiiit! Mama ce norocosi suntem! Sa nimerim direct la reclame! Auzi, dar crezi ca au auzit si doamnele ca la TV ruleaza altceva decat "cotcodaceli"?

- Nu Lino, n-aveau cum. Stau cu usa inchisa la bucatarie si se hlizesc de se aude pana la parter! E exclus sa ne fi auzit. Ar fi venit in pas alergator pana acum daca ceva le-ar fi dat de banuit, sau ar fi auzit vreun sunet mai nelalocul lui.

- Pai in cazul asta, sa profitam cat putem! Ce zici, comentam nitel reclamele astea absurde???

- Ce rautacios esti, Nino! Dar ce-mi mai place si mie! Uita-te si tu cum danseaza astia toti la fel pe muzica asta cretina! Cum dau din picioare! Zici ca sunt papusi pe ata! Crezi ca o sa devina toti portocalii dupa ce se termina dansul? Hm...Urasc portocaleleee!!!

- Posibil, Lino, altfel de ce te-ai apuca sa faci asa, ca toate animalele in public? Zau...Ma rog, mascotele alea albe sunt chiar simpatice. Dar oamenii astia care se maimutaresc asa pe langa ele si se mai si filmeaza ca sa fie dati la televizor chiar imi fac greata, bleahhh....

- Asa e, Nino. Ahhh, uite reclama cu bomboanele! Deja simt miros de vata de zahar plutind in aer... Mi-e o pofta...Apropo, stii ca am incercat sa apuc un caine de coada pe strada cand ma tinea mami in ham sa nu cad? Era cu o doamna care il tinea in lesa. Semana bine cu babuta din reclama. Am crezut ca o sa se transforme intr-un norisor-caine si o sa zboare bomboane peste tot. Cand colo, bietul caine s-a enervat foarte tare si a inceput sa ma latre. Cred ca mami a facut pipi pe ea de frica. Si stii ca ea nu poarta scutec!

- Mda, si eu am fost tentat sa smotocesc o pisica ca sa dea bomboane la schimb. Doar ca ea biata, cauta doar un loc unde sa isi nasca puii, si era sa ma aleg cu o zgarietura pe cinste ca m-am dat la ea. Si oricum, mami nu m-ar fi lasat sa mananc bomboane de la varsta asta. O pateam degeaba.

- E clar ca reclamele astea sunt mincinoase, mai spuse Lino. Altfel ar trebui sa ne iasa si noua treaba cu animalul de companie transformat la atingere in norisor plin cu bomboane fructate! Chiar nu inteleg de ce da mama fuga mereu la magazin sa cumpere cate o prostie din asta vazuta intr-o reclama si laudata aiurea!? Cel mai bun detergent facut vreodata, auzi! De unde stiu ei ca celalalt nu e mai bun? Chiar nu e nimic adevarat din ce ni se spune la televizor. Sunt numai minciuni. Dar reclamele astea sunt atat de aiurea, incat ma distreaza la maxim!

- Si crezi ca si Mosu' din reclama cu camioanele alea rosii, mari si frumoase care vine in oras de Craciun, e tot fals? mai spuse Nino. Reclama asta pot sa o vad la nesfarsit ca e frumoasa rau! In schimb alea care canta la nesfarsit cantece de Craciun ca sa te faca sa iti cumperi telefoane ma exaspereaza, de-a dreptul! Si canta, frate, acelasi refren pana de Paste, cand il schimba cu unul la fel de inteligent!

- Mai Nino, tu inca mai crezi in Mos Craciun? Esti prea mare pentru asta, pe bune. Doar ai prins-o pe maica-ta in fapt cand aseza cadourile sub brad. Cand mi-ai spus ce ai vazut, nu te-am crezut ca deh, sunt si io mic si prost. Dar s-au confirmat cele spuse de tine, caci l-am prins si eu pe tata facand acelasi lucru. Alta minciunica...Nici n-ar avea Mosu' asta atat de multi bani cat sa poata cumpara cadouri pentru toti copiii de pe Pamant, zau asa...

Ma intreb, cum or putea trai adultii astia inconjurati de atatea minciuni? Uneori as vrea sa raman mic pentru totdeauna si noi doi sa fim prieteni pe viata. Tu sigur n-o sa ma minti niciodata. Nici chiar in mami nu am incredere. Zice ca nu e bine sa ne uitam la TV si uite ce face. Bea cafele cu maica-ta in bucatarie. Femeile astea se distreaza atat de bine, incat au uitat de noi. 

- Acum iti pare rau ca nu stau cu noi? Parca te bucurai ca am reusit sa schimbam canalul si ca am dat peste reclame ca sa radem si noi putin! Ce te-a apucat? Ai cazut in butoiul cu melancolie?

- Nu, Nino, ma gandeam si eu asa cum e lumea asta in care traim si in care va trebui sa traim mult timp de acum incolo...superficiala, falsa. Noroc cu prietenia asta noastra ca ne mai salveaza cat de cat.

- Lino, mai bine hai sa ne mai uitam la niste reclame stupide! Lasa depresiile pentru mai tarziu. E timp destul si pentru asta cand o sa fii mare. Ce-o sa faci cand o sa ai copii care n-o sa te asculte, hhmm? Ia zi!

- Pai o sa ii bat pana ma asculta, Nino, ce crezi. Bat la ei ca la fasole, stai sa vezi numai!

- Nu te cred, spuse Nino. Sa fim seriosi, doar n-o sa-ti rupi in bataie proprii copii! Basca ca risti sa ajungi la mititica, si mititica e inchisoarea, amice, nu vreo domnisoara bebelusa cu gene lungi, daca ma intelegi.

- Pai daca sunt obraznici si neascultatori...

- Tot nu te cred. Daca ne-ar lua si mamicile noastre acum la bataie pentru ca am trantit telecomanda, si pe deasupra, vizionam si programe de oameni mari, cum ar fi, ai? 

- Clar nu ar fi prea bine, Nino. Dar na, ziceam si eu asa ca ar fi o metoda eficienta, asta cu bataia. Copiii trebuie sa stie de frica parintilor. Lucru pe care ar trebui sa il facem si noi de altfel, doar ca noi suntem ceva mai evoluati si evident mai emancipati si...

...si n-apuca Lino sa isi duca ideea pana la capat, ca se si auzi usa de la bucatarie deschizandu-se.

- Sase, Nino, mame la orizont! Ce ne facem? Cumtrecem inapoi pe desene?

- Nu stiu Lino! Propun ca situatie salvatoare de urgenta un pui de somn subit! Inchide ochii si 

prefa-te ca dormi!

- Dorm bustean deja, Nino! Mami o sa creada ca ne-am sucit pe burtica in somn, am lovit telecomanda si ea a cazut din greseala. Buna tactica!

Ada intra in sufragerie sa vada ce fac copiii. Sforaitul lor vorbea de la sine.

- Ce copii cuminti! ii sopti Mariei. Au trantit telecomanda si televizorul a trecut singur pe reclame. Probabil ca au adormit de plictiseala. Ce scumpi!

- Ada, sa ii lasam sa isi faca siesta. Hai sa mai bem o cafea pana se trezesc. Mititeii de ei....

Povestea celor trei fulgi de nea

Au fost odata ca niciodata trei fratiori fulgi de nea: Fulgisor Gri cel Mare, Fulgisor Albastru cel Mijlociu si surioara cea mica, Fulgisoara Inimioara.

Cei trei frati traiau fericiti impreuna cu parintii lor acolo sus, pe Norisorul nr. 7 din cartierul Zapezii Absolute. Aveau prieteni in tot cartierul, asa ca de sarbatori se intalneau si incingeau niste hore minunate. Si uite asa, mereu ningea frumos pe pamant de Craciun...

...Dar, intr-o zi, s-a pornit Vantul cel Fioros de Apus, dusmanul de moarte al fulgilor de nea. Cand sufla nabadaiosul vant, fulgisorii se imprastiau care incotro, speriati. Ii mai prindea in brate cat un tatic-fulg mai puternic si ii ducea inapoi in brate la casele lor.

Doar ca, de data asta, vantul a fost mai rautacios si mai puternic ca niciodata, iar taticii puternici s-au temut chiar si ei sa mai iasa din case. Astfel ca multi fulgisori-copii nu au mai reusit sa se salveze si au cazut pe Pamant care, incotro, ratacindu-se!

Doamne, ce tragedie! Cum va mai putea ninge de acum incolo? Ce o sa mai faca lumea de jos de Craciun? Cum o sa mai faca oameni de zapada???

Tot asa s-a intamplat si cu surioara Fulgisoara Inimioara. A zburat si dusa a fost. Fratiorii ei au reusit (nu se stie exact cum) sa nu cada pana jos, jos de tot. Dar ea fetita, prea subtirica si plapanda la trupusor, a cazut chiar pana jos, jos de tot...

...Si ce-a mai cautat-o familia ei, cat au mai plans fulgisorii fratiori dupa ea! Au strigat-o incoace si incolo, si-au intrebat prietenii, rudele. Nimic. Nimeni nu vazuse si nu auzise nimic.

Pana la urma, deznadajduiti dar cu o ultima urma de speranta in suflet, fratiorii fetitei fulg de nea si-au luat inima in dinti si s-au dus la Stapanul atotputernic, Soarele, sa il intrebe daca stie cumva unde se afla surioara lor. 

Desi le era foarte teama sa nu cumva sa se topeasca sub dogoarea crancena din imparatia Soarelui,  fratiorii, asa uniti si plini de curaj si  iubire pentru surioara lor s-au incumetat sa il deranjeze de la siesta de dupa-amiaza pe inteleptul Soare a-toate-stiutor.

- Inaltimea ta Soare bland, suntem atat de tristi, a spus Fulgisor Gri. Am venit la Domnia Ta, caci nu stiam la cine sa mai apelam.

- Dar ce s-a intamplat, micutule? Intreaba Soarele, realizand intr-o clipa ca o mare nenorocire tocmai avusese loc. A vorbit cu o voce calma, retinuta, ca nu cumva sa il sperie si mai rau pe micutul si asa destul de palid si care tremura  din toti rarunchii de emotie. Doar nu ar fi venit nimeni din neamul fulgilor de nea sa ii bata la usa asa, tam-nesam taman lui, Soarelui, de bunavoie, daca nu ar fi fost vorba cu siguranta de o chestiune de viata si de moarte!

- Stapane Soare, a disparut surioara noastra draga, Fulgisoara Inimioara! Dusmanul nostru, Vantul cel Fioros de Apus, a batut atat de tare incat a luat-o cu totul! Am cautat-o ore in sir, am strigat-o, dar totul a fost in zadar. Nu e niciunde. Suntem disperati si am venit sa iti cerem ajutorul si poate reusim sa o gasim impreuna!

- Asa, deci...Mica printesa de gheata a disparut! Ei bine, pentru ca ati fost atat de curajosi cat sa va apropiati asa de tare de mine si de casa mea doar ca sa va salvati sora, am sa imi intind o raza lunga-lunga si am sa o caut pe pamant. Va rog sa ma asteptati aici pana ma intorc cu vesti.

- Multumim, Soare bun! Te vom astepta nerabdatori dar o vom face in Marele Hol. Acolo e putin mai rece decat in sala Tronului Dumitale. Daca mai ramanem mult aici, riscam sa ne topim cu totul!

- Prea bine micutilor, asteptati-ma in Holul cel Mare, ma intorc cat pot de repede. Acum va las, ma grabesc sa va caut surioara.

Nici nu termina bine Soarele ce avu de zis, ca se si porni in cautarea fetitei fulg de nea ratacite. Isi chema ostasii solari cei mai buni si isi intinse o raza catre pamant dupa cum promisese. Fiecare ostas cobori pe raza in cate una din cele patru zari.

- De indata ce aflati orice informatie despre fetita disparuta sa ma anuntati negresit, le spune Soarele ostasilor sai de nadejde.

- Asa vom face, Stapane. N-ai grija, o vom gasi pe surioara-fulgisoara deindata!

Pornira ostasii catre toate cele patru zari dupa cum le ceruse Stapanul. Trecura minute bune, apoi ore, apoi chiar o zi intreaga. Se facuse deja noapte si Soarele inca nu primise vesti. Era ingrijorat. In plus, obosise si il dureau bratele intinse, tintuite pe cer ca sa poata sustine raza salvatoare. De abia se abtinea sa nu adoarma. Daca ar fi atipit, raza s-ar fi stins, iar ostasii nu s-ar mai fi putut intoarce niciodata inapoi! O alta raza nu i-ar mai fi gasit oriunde s-ar fi aflat. Asa ca Maria Sa, Soarele facea eforturi suprasolare, ca sa nu adoarma. Pana la urma a reusit sa ramana treaz, gandindu-se la bietii fratiori care asteptau in Hol si care, in curand, ar fi putut muri daca nu se ajunge curand la un deznodamant.

Dupa cum spuneam, noaptea se lasa pe nesimtite deasupra palatului Soarelui, cand, deodata, unul dintre ostasii Soarelui striga inspre cer:

- Stapane! Stapane! Am semnale de la prietenii mei eschimosi ca ar sti unde de afla micuta fulgusoara!

- Ce, cum? Sari Soarele ca ars din jilt. Ati gasit-o pe fetita? Asta e cu adevarat minunat! mai spuse Soarele, din ce in ce mai increzator ca povestea acestei disparitii misterioase se va incheia pana la urma cu bine. Fugi intr-acolo iute, gaseste-o si adu-o acasa la fratiorii ei! le striga El ostasilor, plin de entuziasm.

- Sunt deja pe drum, stapane, striga ostasul, rasufland din greu, aproape ucis de gerul din Alaska. Eu sunt ostasul Soarelui, cum voi rezista eu in frigul asta? isi spuse in gand ostasul. N-am incotro. Trebuie sa rezist, nu-mi pot dezamagi stapanul. 

Dupa mai multe clipe scurse cat un veac, ostasul cel norocos ajunse la iglu-ul prietenilor sai. Intra si ii zari pe acestia asezati in jurul unui patuc improvizat din gheata. Pe patuc, plapanda, zacea surioara-fulgisoara. Avea ochi inchisi si nu isi putu da seama de la distanta la care se afla daca respira sau nu.

- Frati eschimosi, cum se simte Fulgisoara-Inimioara? Traieste?

- Traieste, prietene ceresc, traieste. A avut noroc ca a cazut la noi. Aici e rece, multa gheata si astfel a putut fi salvata. Iti dai seama ce s-ar fi intamplat daca cadea in desert? Nici nu vreau sa imi imaginez asa o tragedie!

- Draga de ea....Ce bucuros sunt ca traieste! Ce fericiti vor fi fratiorii ei, dar si stapanul meu, Soarele! Unde mai pui ca o sa ma inainteze sigur si pe mine in grad de Cavaler al Soarelui dupa asa o reusita! isi spuse ca pentru sine ostasul, satisfacut de asa o mare izbanda.

- Da, asa este! E intr-adevar o minune! mai spuse eschimosul cel mai grasun dintre ei. Va trebui insa sa mai zaboveasca nitel pe aici. E inca foarte slabita si trebuie sa mai prinda niscaiva puteri. O mai tinem cateva zile sa o mai doftoricim nitel, si apoi poti sa vii sa o iei. O tratam cu o potiune din grasime de foca. E un medicament miraculos in astfel de cazuri, sa stii!

- Va multumesc si va sunt recunoscator tuturor, mai spuse ostasul. Ma voi intoarce curand! Spunand acestea, isi aminti ca nu il anuntase inca pe stapanul Soare ca o localizase pe fetita si ca domnisoara Fulg-de-Nea isi revine incet-incet.

Se intoarse la raza pe care coborase, trase de un fir de lumina ca sa il anunte pe stapan vestea. Clopotelul din palat suna ascutit iar Soarele veni in fuga sa afle vestile venite de jos.

- Stapane Soare, fetita-fulg-de-nea e vie si nevatamata! Se recupereaza intr-un iglu al prietenilor mei din Alaska. De indata ce se pune putin pe picioare, o aduc sus!

Doamne, ce bucurie a fost atunci...Soarele nu isi mai incapea in piele de fericire. Se bucura ca un copil pentru micuta domnisoara, dar era totodata si mandru ca o salvase el, el Regele-Soare! "O sa il fac Cavaler pe eroul-salvator! isi spuse. O merita din plin!"

Soarele isi incheie insa rapid sirul gandurilor fiind grabit sa le anunte vestea si fratiorilor, care asteptau de ceva vreme in hol si aproape isi pierdusera speranta ca isi vor mai gasi vreodata surioara, mezina familiei.

- Hei, micutilor, surioara voastra traieste! Le spuse Soarele. Fratiorii rezistasera destul de bine caldurii nu asa de intense din marele Hol si nu se topisera definitiv. Dar o zi daca mai durau cautarile, riscau sa piara topiti de caldura altminteri blanda a Soarelui, dar ucigatoare pentru ei, fulgii.

- Mandre Soare, din suflet iti multimim! Nu credeam sa ne mai vedem surioara vreodata! Mergem si noi sa o aducem sus! Ne e atat de doar de ea! Suntem prea nerabdatori sa mai asteptam aici si in plus, acolo e frig si ne refacem si noi puterile pierdute!

- Preabine micutilor. Il anunt pe ostas sa va duca pana la ea.

Plecara fratiorii si ostasul si ajunsera cu bine in Alaska. Surioara se bucura si ea nespus cand ii vazu. Isi mai revenise, se daduse jos din patuc si topaia bucuroasa prin tot iglu-ul. Cand se mai linisti din valtoarea fericirii revederii fratiorilor sai, le multumi tuturor si apoi se intoarsera cu totii acasa sus, in cartierul Zapezii Absolute.

Ospat mare pusera la cale chiriasii din cartierul Zapezii Absolute la intoarcerea copiilor. Invitatul de onoare fu chiar Soarele, pus la loc de cinste la masa. Ca sa nu inghete pana la finalul petrecerii, isi trase pe umeri o mantie de stelute-caldute si petrecu pana in zori alaturi de noii sai prieteni pufosi.

A nins mult atunci peste lume, la cate hore s-au incins acolo sus. Batrani si copii deopotriva, toti laolalta s-au prins in dansul nebun al fulgilor de nea fericiti. Era motiv de mare sarbatoare: Niciodata un fulg ratacit de nea nu mai fusese recuperat si adus acasa, si mai ales de catre Maria-Sa, Soarele. O frumoasa prietenie se legase acum intre ei.

De atunci, cand e vremea sa fie cald si Soarele sa straluceasca, fulgii de nea se retrag in casutele lor si hiberneaza pana le vine randul sa dantuiasca cu foc si sa aduca iarasi ninsoarea pe Pamant. Nimeni nu mai fuge de teama caldurii prea puternice, nimeni nu se mai pierde, oricat de inghetat si de subtirel ar fi! Soarele vegheaza acum asupra tuturor, ca un adevarat Stapan al Cerului si Pamantului deopotriva.

Si de cate ori ninge, fulgii cad si nu mai mor, departe de familie si de prieteni, ci se intorc cuminti la casutele lor din cartierul Zapezii Absolute. Soarele ii cheama mereu inapoi, nu mai poate trai fara prietenii lui dragi, fulgii de nea...

...Cat despre Vantul cel Fioros, am auzit ca tot Soarele i-ar fi venit de hac. L-a prins intr-o plasa de raze si l-a incuiat intr-o colivie. A stat acolo pana ostasii Soarelui l-au imblanzit si apoi i-au dat drumul catre lume. Acum bate doar cand si cand, si e mai mult o adiere prietenoasa, binevenita atunci cand Soarele e nevoit sa arda prea tare, in luna lui Cuptor.

Bebe in dialog cu cititorii despre ce face mami si ce (nu) face tati

Bebe spune ca mami a lui:

- imi pregateste biberonul cu laptic si cereale pe care eu il pap cu nesat si nerabdare de fiecare data!

- imi face piure de legume si mi-l da cu lingurita, sau, mai bine zis, incearca, draga de ea sa mi-l dea, pentru ca mie nu-mi place deloc-deloc si il scuip peste tot! Si sa vezi cand imi da ardei gras rosu si eu il imprastii pe hainute si peste tot (sa vrea, biata mami, sa scoata petele la spalat, ca nu reuseste! Sunt pete pe viata!). Mie imi place, in schimb, piureul de mere si de pere si il pap de nu se vede! Nici nu zici ca abia acum invat sa ma descurc cu lingurita!

- imi spala hainutele fiindca raman mereu fara, la cum scuip laptic dupa ce pap!

- ma spala la fundulet cand fac caca

- imi face baita zilnic si eu stropesc tot in jur, chiar si pe ea. Dar mami nu se supara...

- ma plimba afara in carucior, si cauta mereu stradute linistite ca sa pot dormi eu in voie la aer curat

- ma leagana pana adorm si adorm greu, credeti-ma! Are mama o rabdare....Si cand ii e lumea mai draga si atipeste si ea, eu ma trezesc si incep sa dau tare din picioruse ca sa ma bage in seama!

- ma alina cand sufar de durere de la noul dintisor care se chinuie si el sa iasa, dar care ma chinuie si pe mine si implicit pe mami!

Cat despre ce face tati, bebe spune:

- tati e bun si ma iubeste, ma ia in brate si ma lipeste de pieptul lui ca sa adorm si eu, si el. Uneori ii reuseste alteori nu, si de nervi ca nu il las sa doarma, ma "paseaza" direct la mami in brate!

Si...cel mai important dintre toate, tati se asigura ca tot ce are mami de facut e indeplinit bine, la timp si eficient. Asta da responsabilitate. Putina organizare nu strica nimanui, cel putin asa cred eu ca gandeste tati, care se crede sef ca la birou...

Dar eu ii iubesc mult si pe mami si pe tati, numai ca uneori as vrea sa pot vorbi sa le zic vreo doua, ca prea ma chinuie cand nu isi dau seama ce am. Iar pe tati l-as trage putin de urechi ca sa o ajute mai mult pe mami si sa nu se mai eschiveze atat cand n-are chef de urlatul meu natang. Oricum, ei ma iarta ca sunt mic si simpatic si sunt al lor. Adevarul e ca nici nu prea au incotro. M-au facut, acum sa se spele cu mine pe cap, na.

Va las acum, ca e ora de culcare.

Pe maine!

Silabe

Ploua marunt cu silabe fara nume

Pasesc peste apele scurse din cuvinte, peste oceanele vii

Strivesc in pumni Luna, mangai genele atipite,

Cazute peste ochiul tau orb si captiv crescut in mine.

Imi rasfir degetele ca sa curga nisipul de lacrima,

Chem fluturii sa-si reia zborul nebun de dupa frunze,

Vreau sa ii prind intre doruri si stanci sus pe munte.

Universul vuieste, marea plange, iarba paleste, azi nu murim...

Iti fur iubirea si o ascund dupa lobul urechii

Ti-am spus ca ma joc de-a fata-ascunselea cu suflete!

Marsul nostru dezlantuit pe pamantul dospit in coaja de mar copt

Topeste umbrele firave si uimirea lasata in urma.

Tampla se frange sub sarutarea grea de casmir

Ramurile maslinului din gradina imi intra pe fereastra

Si imi imbraca trupul in nori, in durere si ura, in frumusete

Tu razi si inspiri ca o muza aerul incins de alcov.

Nu dormi...visezi inchis in lumina de inger

Si reinvii manuscrisele durerii ferecate in lada de zestre.

In noi nu mai e loc de intrupat curcubee

Culorile fel de fel s-au rasfrant intr-o imensa tacere...

O iubire

O strânge de mână ușor stânjenit dar totodată atent și cumva temător. Se află în fața spitalului unde lucrează Mara, acolo unde lucruri minunate tocmai sunt pe cale să se întâmple.

Astăzi e prima dată când o ia de la serviciu. De fapt astăzi e prima dată când o vede în carne și oase, prima dată în viața asta, cel puțin. S-au cunoscut pe internet în urmă cu câteva luni, iar Tudor nu a rezistat prea mult până să ia avionul și să vină să o viziteze. O plăcea cu adevărat, o dorea numai pentru el. Dar, oare, și ea simțea la fel?

Tudor emigrase în Canada în urmă cu zece ani când, sătul să tot aștepte să se întâmple vreo minune cu viața lui și a altora după revoluție, a luat legătura cu o firmă ce intermedia emigrări și și-a depus actele. La puțin timp după a obținut și viza. Și-a vândut apartamentul pentru a face rost de banii de drum și dus a fost. E drept, știa și franceză suficient de bine, și lucrul asta a cântărit mult la obținerea vizei de rezidență într-un timp record chiar.

Cu greu a reușit să se împace cu frigul din Canada. Nu prea ieșea din casă, timpul liber și-l petrecea mai mult la piscina acoperită de pe bloc ori la sală. Fiind atât de frig mai tot timpul anului, canadienii au construit cam tot ce poți gândi că e posibil în materie de recreere sus pe blocurile de locuințe. Așa că nu prea sunt șanse să anchilozezi cumva de la lipsa de mișcare, iar asta bineînțeles dacă nu ești vreun leneș, dar nu era cazul lui Tudor.

Și-a făcut destul de repede și câțiva prieteni, prieteni cu care iese uneori pe la cârciumă, atât cât să se destindă nițel după muncă. Nu îi place să bea nici prea mult, dar compania prietenilor și zarva tipică de bar îl relaxează mereu după o zi grea. Lucrează ca IT-ist într-o corporație canadiană de soft cu sucursale în toată lumea. Pregatirea lui profesională a cântărit și ea foarte mult la interviul pentru emigrare.

O nouă viață a început, deci, odată cu mutarea în Canada. Când nu face mișcare și nici nu iese cu prietenii, lui Tudor îi place să navigheze pe net cât să mai omoare plictiseala și să umple cu ceva timpii morți, nu mulți la număr într-adevăr.

Nici cu dragostea nu i-a fost mai ușor. Nu și-a găsit - în toți acești ani petrecuti departe de casă - o femeie cu care să facă casă bună pe termen lung. A avut câteva aventuri - una dintre femeile care i-au trecut prin pat era chiar o româncă - dar nimic stabil. Femeile veneau și plecau din viața lui ca și cum se aflau doar într-o trecere, ca și cum încercau să ajungă altundeva, undeva mult mai departe, iar el era doar o scurtă - dar tumultoasă și deopotrivă de necesară - oprire în drumul lung spre acel ”acolo” incert chiar și pentru ele, turistele de ocazie.

A dus o astfel de viață - previzibilă și fără prea multă emoție - până într-o zi când a cunoscut-o pe Mara. Nici ea nu reușise mare lucru în plan personal. E divorțată de câțiva ani și nu are copii, probabil că o fi fost și ăsta unul dintre motivele divorțului, dar nu se știe exact dacă e așa pentru că nu a întrebat-o niciodată. Ar fi putut deschide o cutie a Pandorei plină cu regrete și suferință în plus pentru ea și chiar nu își dorea asta. Nu a avut curajul să o întrebe nici cum, și mai ales nici de ce.
Până la urmă, ce rost ar fi avut? Ce ar fi câștigat cu asta? Trecutul e trecut și așa ar trebui să rămână pentru toată lumea.

Mai important era însă că Mara, o femeie puternică, a reușit - cu multă răbdare și voință demne de invidiat - să depășească calvarul unei despărțiri pe care nu și-a dorit-o, ucigând neputința și alegând să meargă mai departe. După lungi suferințe și depresii, reușise să capete într-un final o oareșce încredere într-un viitor care în aparență i se cuvenea, și care, drept urmare, nu avea cum să îi fie potrivnic, să o dezamagească. O compensație firească în puterea căreia nu a încetat niciodată să se încreadă.

Ce-i drept, ca să își poată reveni mai ușor, a ajutat-o mult și faptul că era medic și că obișnuia să lucreze aproape încontinuu la spital. Își dublase numărul de gărzi numai să nu fie nevoită să se întoarcă prea devreme acasă. Acasă unde, în plină vâltoare a singurătății, ar fi căzut din nou pradă gândurilor cele dureroase și amintirilor chinuitoare care îi amărau adesea nopțile când nu putea adormi de oboseală sau de durere.

A rezistat în ritmul ăsta infernal vreo doi ani. În tot acest timp a avut o singură relație cu un coleg, relație care nu a durat mai mult de câteva luni. Se întâlneau la ea acasă, când reușeau să-și potrivească în așa fel gărzile cât sa le rămână câteva ore libere și pentru ei. Îl întreba pe David uneori de ce nu mergeau și la el acasă, dar de fiecare dată el evita răspunsul sau schimba, abil, vorba. Poate că a fost mai bine așa. Un răspuns incomod și totodată unul adevărat, după toate prin câte trecuse, ar fi dovedit-o cu siguranță, ar fi ucis-o. Așa că prefera să tacă mereu. Tăcea și trăia fără să pună întrebări prea incomode.

Într-una din seri, Mara își terminase garda și se pregătea de plecare. Ca de fiecare dată când picau pe aceeași tură se dusese să îl caute pe David în cabinetul său. A deschis ușa și a intrat, mânată de dorință. Dar David nu era singur în cabinet așa cum se aștepta. Se giugiulea de zor cu una din asistentele de la cardiologie.

”Deh”, se gândi Mara, șocată și aproape turbând de furie,”probabil că inima lui David bătea prea încet și tânăra colegă s-a văzut nevoită să intervină rapid ca să evite o tragedie!”A venit repede să îi acorde primul ajutor și să îi mai întețească o leacă bătăile inimii leneșe. Dar nu a zis nimic cu voce tare. A tăcut ca de fiecare dată, deși între timp redevenise vechiul animal rănit și tăcerea nu mai păarea a fi o soluție.

"Ce dobitoc!” își spune tot în sinea ei înainte să trântească ușa cu o forță de care nu s-ar fi crezut niciodată în stare, aproape smulgând-o din țâțâni. Iese val vârtej din cabinetul lui David, zburând la propriu, atât e de nervoasă și de furioasă era. Iși închide telefonul ca nu cumva să sune ”dobitocul”. Nu avea chef de scuzele lui penibile și mincinoase. Destul cu cu teatrul! Demarează in trombă conducând ca o nebună spre casă (ah, cât urăște acum casa aia în care s-au iubit!). A redevenit o nebun rănită din dragoste. 

Vreo săptămână n-a fost bună de nimic. Și-a luat un scurt concediu să se refacă, oricum nu era în stare să muncească prea mult. Dar chiar dacă supărarea aproape că îi întunecase mințile, era încă suficient de lucidă cât să nu se ducă la lucru în starea aceea și să aibă apoi vreun pacient pe conștiință. Nu și-ar fi putut ierta așa ceva niciodată, doar depusese un jurământ.

Nu apuca mai niciodată să își ia zile libere, nu prea avea de ce. Cu cine să și le petreacă? Era divorțată. Unde să se ducă? Pe la părinți nu a mai dat de când cu divorțul. Se săturase să tot primească ”sfaturi” gratis oferite fără a fi fost vreodată solicitate, condiție esențială oricărui sfat pentru a fi acceptat și deci și urmat. Prefera în schimb să muncească pe brânci ca să poată să mai uite de eșecurile sufletești recente și atât de grele.

La ceva timp după "incidentul" de la cabinet, Mara a aflat că David era și ”foarte” însurat. Amantele de la serviciu erau doar un ”bonus” pentru el. În caz că se satura nevasta și îl lasa la un moment dat, el era pregătit să o înlocuiască rapid. Habar n-avea ce-i aia să trăiască de unul singur, nu a încercat asta niciodată. Căsnicia fusese deci motivul ascuns pentru care tot evita să o ducă pe Mara la el acasă.

Până la urmă poate că a fost mai bine că s-a terminat așa. Lucrurile s-ar fi agravat oricum ulterior, iar suferința Marei ar fi devenit una aproape insuportabilă. Un divorț și încă o nefericire în dragoste i-au pus oricum capac. De ar fi fost mai mult de atât, probabil că fi clacat sau poate că nu, cine știe. Toți suntem mai puternici decât ne credem în realitate.

La spital, în pauzele dintre vizitele la pacienți și tratamente, Mara obișnuia să iasă pe terasă și să stea de vorbă cu Lavinia, o colegă, o prietenă bună de fapt, doctoriță ca și ea. Iar Lavinia nu rata absolut nicio ocazie să o mai ”tragă nițel de urechi”, să îi amintească permanent că viața e scurtă și că merită trăită din deplin și fără jumătăți de masură.

- Mara, zău, e cazul sa mergi mai departe, ce Dumnezeu! Nu te mai chinui atât, te rog! Îi tot spunea Lavinia. Suntem in secolul XXI, ce naiba! Internetul e mare, caută-ți și tu, Doamne iartă-mă, pe cineva pe net! Sigur există destui bărbați aflați fix în situația ta, bărbați din ăia care abia așteaptă să întâlnească pe cineva așa special ca tine!

- Lavinia, mă tot bați la cap cu tâmpenia asta! Ți-am mai spus că nu sunt genul să mă cuplez cu necunoscuți pe net și nici nu sunt așa de specială precum zici tu! Și  nici chiar așa de disperată nu sunt, să știi! Pur și simplu nu am încredere să mă arunc cu capul înainte și punct! Aici se încheie discuția noastră, OK? îi răspunde Mara bosumflată.

- Hai măi, Mara, pe bune? Culmea e că pe David îl cunoșteai destul de bine, și cu toate astea uite ce-ai pățit, na! Sau, mă rog, credeai tu că îl cunoști! nu se lasă Lavinia mai prejos.

- Păi dacă el, un cunoscut, coleg cu mine (bașca!), mi-a făcut ce mi-a făcut...La ce să mă aștept de la un străin? Dacă dau peste vreun criminal în serie și într-o zi n-o să mai apar la serviciu, ci direct la știri pe post de cine-știe-a-câta victimă credulă, ucisă sălbatic de vreun descreierat?

- Un criminal te poate acosta oriunde, Mara, atât de naivă ești? Și pe stradă, la metrou, ori în parcări umblă liberi tot felul de dubioși, fii sigură! Nu neapărat toți demenții de pe lumea asta racolează muieri disperate pe net. Hai să lăsăm deoparte preconcepțiile și povestea asta cu drobul de sare. Eu zic să faci o încercare, să riști nițel, altfel cum naiba să poți să și caștigi o bătălie, dacă nu vrei neam sa ieși din zona ta de confort?

Mara tace. Știe că Lavinia are iarăși dreptate, așa cum are de fiecare dată.

Cu vorbele Laviniei în minte, într-o seară, Mara se hotărăște subit să inițieze căutarea”marii iubiri” pe net, deși e reticentă că așa ceva chiar există. Si dacă totuși așa ceva ar fi posibil, se îndoiește că i-ar putea fi și ei rezervată o felie zdravănă din așa ceva. Nici în dragoste la prima vedere nu crede, deși soțul ei tot susținea că asta li se întâmplase cu siguranță și lor pe vremuri atunci când au alergat să se logodească în doi timpi și trei mișcări fără să se gândească prea mult la ce ar putea să însemne asta, și cam care ar putea fi repercusiunile unei astfel de decizii mai mult sau mai puțin pripite. Doar așa fac toți îndrăgostiții, așa că nici ei nu au fost mai prejos.

Încă plină de îndoieli dar pregătită totuși să-și mai dea (o ultimă) o șansă la fericire acum, în al doișpelea ceas, Mara se afundă în canapeaua din living cu laptopul în brațe, hotărâtă ca de data asta să se aleagă cu ceva bun. Își toarnă niște vin roșu într-un pahar cu trupul zvelt și supus și se apucă de treabă. Intră pe câteva site-uri de profil, discută cu diverși, se documentează. Poartă discuții banale cu bărbații partași la jocul ei sau ea la al lor, schimbă banalități de tatonare de genul ”de unde ești și câți ani ai”. Doar că nimic din ce a declarat la profilul ei virtual nu era adevărat. În mediul online, Mara e o Emilie de 28 de ani, contabilă la o firmă oarecare. În realitate însă, e vorba de o Mara frumoasă, în vârstă de 35 de ani. E și un medic bun, doar că e unul care suferă teribil din dragoste.

Se întreține preț de vreo două ore cu unul și cu altul, până când realizează că e suficient de târziu și că dimineață devreme trebuie să fie la spital. Vinul parcă îi citește gandurile și începe pe dată să își facă efectul care l-a consacrat de milenii. Drept urmare, Mara adoarme taman când Tudor îi trimite mesajul privat pe care nu îl mai aștepta, și la care abia de mai spera. Așa că nu aude sunetul notificării. E deja departe, în lumea somnului, somnul ăla adânc care te face să mai uiți...

- Bună! Te deranjez? vrei să vorbim? Îi scrie Tudor.

Dar Mara nu îi răspunde, după cum spuneam, pentru simplul motiv că ea nu știe de existența vreunui mesaj. Adormise profund, scufundată în vise de femeie singură în căutarea unui celălalt potrivit. Visa - asemeni altor femei ca și ea - la prințul sosit călare pe un cal alb gata să o salveze, sarutându-și cu pasiune frumoasa adormită și rupând astfel vraja cea îngrozitoare.

Așa că cine și-ar dori să se trezească brusc dintr-un asemenea vis? Ei bine, înainte ca buzele Marei să apuce să fie pecetluite cu sărutul salvator, ceasul deșteptător își face și de data asta sârguincios treaba pentru care a fost inventat.
Drept urmare, la șase fix, Mara sare din pat ca arsă. La șapte urmează să intre în tură, nu are timp de pierdut. Visele nebunești pot să mai aștepte.

Laptopul îi căzuse din brațe cînd adormise, așa că nu a apucat să vadă mesajul venit de la Tudor nici măcar la trezire. A închis laptopul grabită și l-a lăsat pe birou. Diseară o să reia cautările, acum e grăbită. Cine știe ce se poate întâmpla până atunci. Poate că nici n-o să mai fie nevoie de alte căutări...

...Își face repede un duș și bea o cafea neagră pe stomacul gol, una extrem de tare ca în fiecare dimineață, seurcă la volan și pleacă în grabă spre spital. Urăște să întârzie, și nici nu are un șef prea îngăduitor. Un scandal pe tema asta cu el e tot ce-i mai lipsea acum.

În pauza de masă, la prânz, o regăsim pe Mara noastră mușcând alene dintr-un sandwich cu șuncă presată. O frunză de salată răzvrătită îi dă bătăi de cap la manevrare și ingerare. Maioneza i se prelinge în bărbie. Se șterge de zor la gură cu un șervețel ca să îndepărteze excesul. E iritată vizibil, simte că nu e în stare să stăpânească leguma verde, la fel de încăpățânată ca și ea.

Lupta cu hrana buclucașă tocmai era în plină desfășurare, când își simte blackberry-ul vibrându-i în buzunarul halatului apretat până la sufocare. Terasa cantinei spitalului are semnal wifi, așa că internetul se conectează în mod automat de fiecare dată când Mara vine să-și ia ceva de mâncare și eventual și o a doua cafea, una la fel de mare, de neagră  și de tare ca cea de azi dimineață. Are nevoie de un stimulent puternic, altfel nu va putea duce garda asta la bun sfârșit. E complet epuizată și îi vine să plângă. Își scoate telefonul și îi verifică display-ul. Primise o notificare pentru un mesaj privat care o aștepta pe un site de ”lipeli”. Plictisită și devenită între timp și complet neîncrezătoare în acel viitor la care sperase inițial, în urma discuțiilor interminabile și total neproductive avute cu o seară în urmă, citește totuși mesajul, un mesaj simplu de la Tudor.

În secundele scurse până parcurge tot mesajul, ceva fizic și total neașteptat i se întâmplă. Un junghi, o durere ascuțită îi străpunge pieptul. Aproape că o face să țipe de durere, dar e un țipăt mut, se produce doar pe interior. Ține la aparențe, cel puțin aici, la serviciu. Crede că e de la oboseală dar nu, nu e de la asta, își dă seama curând. E mai degrabă vorba de un semn, de o premoniție, cel puțin așa simte. Va afla ulterior că înțepătura din inimă se datorase dragostei și tresăririlor emoționale, cuibărite undeva într-un ungher bine ascuns de suflet.

Astăzi însă, în fața spitalului martor mut al suferințelor ei de pe-acum apuse, ținându-se de mână cu Tudor, Mara se gândește cu nostalgie la povestea lor, la cum s-au cunoscut atunci, pe internet. Își amintește oarecum amuzată cum a început relația lor, rememorând cu o acuratețe aproape perfectă discuțiile de pe messenger de fiecare seară, când aproape că îi prindea lumina zorilor scriindu-și ”epistole” migăloase și drăgăstoase reciproc.

Se îndrăgostise de omul ăsta frumos și bun încă de-atunci. Acum însă îl iubea nespus, paradoxal, doar astăzi se privesc pentru prima oară. Nu i-o spusese pe șleau niciodată, dar el o intuise. La fel simțea și el, nu degeaba se urcase în primul avion și bătuse atâta amar de drum numai ca să o vadă și poate și ca să...

- Mara, mergem? întreabă Tudor, întrerupându-i Marei șirul gândurilor nenumărate și năvalnice.

- Da, sigur, să mergem! Dar încotro? întreabă curioasă nerăbdătoare.

- Hai cu mine, știu eu un loc absolut minunat! Mi l-au recomandat prietenii rămași aici, în țară. Mergem să mâncâm ceva și să bem un vin roșu. Ce zici?

- De acord! N-am mâncat nimic de aseară și sunt și sătulă de toate sandwich-urile din spital, cu salata lor cu tot care dă pe afară mereu și cu maioneza aia care tot fuge de mine! Mi-ar prinde bine o mâncare caldă alături de un pahar de vin bun!

Dar Tudor pare că mai are ceva de spus înainte să plece, așa că mai zăbovește puțin.

- Mara, uite, aș vrea sa te întreb ceva...Sper să nu te superi pe mine și să nu ți se pară, mă rog, o întrebare ciudată, sau deplasată...

- Te ascult, Tudore, spune odată! Nu mă mai fierbe atât, îi răspunde Mara surprinsă și curioasă în același timp. Pare că ceva extrem de serios va fi rostit în următoarele clipe, chipul lui o trăda.

- Mara, vrei să fii soția mea? intreabă deodată Tudor, vibrând gâtuit de emoție. Pe moment, nu-i vine să creadă că a avut curajul să ducă până la capăt întrebarea-întrebărilor, întrebarea supremă - așa cum de altfel plănuise încă din avion. E tulburat și îngrozit în același timp la gândul unui potențial refuz.

Reacția Marei vine și ea imediat după aceea. E în stare de șoc, simte că amețește și că leșină. Tudor e însă aproape, lângă ea, să o susțină. O prinde în brate, sărutănd-o ușor pe buze, așa ca în visul ei, rămas până azi neîmplinit. Tensiunea momentului îl copleșește cu totul, picioarele încep să îi tremure neascultătoare. Cu ultimele puteri, reușește totuși să se stăpânească. Da, trebuie să fie puternic, trebuie să rămână în picioare. Ea are mare nevoie de el acum, cum naiba să leșine și el?

- Sper că o să spui "da", mai reuși Tudor să îngaime, mai mult ca pentru sine și cu o Mară iubită purtată  cu grijă pe brațe. Eu știu ca vei fi soția mea într-o zi, pur și simplu o știu...

...Cu toate că mai mult șoptise, Mara îl aude bine și parcă renaște sub puterea acelor ultime cuvinte. În acel moment, Mara înțelege că nu poate spune ”nu”. Și până la urmă de ce ar face-o?

Se ridică ușor pe picioarele ei, îi zîmbește binevoitor și complice lui Tudor. După ce capătă suficientă stabilitate cât să poată păși singură, pornesc la drum împreună, braț la braț, un el și o ea fericiți, pe un drum înspre niște tărâmuri virgine, devenite peste noapte ale făgăduinței.

Ganduri despre feisbuc

Evident ca si eu utilizez cea mai incarcata, cea mai celebra, cea mai aglomerata si cea mai colorata retea de socializare a momentului.
Drept urmare, ma gandesc ca sunt indreptatita sa am si o parere despre dansa.

Si ca orice lucru pe lumea asta, reteaua in cauza vine la pachet si cu bune, si cu rele. Nu poate multumi pe toata lumea si nici nu are astfel de pretentii. Deocamdata e suficient de gratis, asta daca nu cauti sa te promovezi mai..."in forta".

M-am gandit la cateva avantaje si dezavantaje ale feisbucului nostru cel de toate zilele si o sa le si redau mai jos.

La categoria ''plusuri" as zice ca:

1. Te face sa socializezi cu orice pret. 

Asta pentru cand esti singur cuc, te-a parasit iubita/iubitul, parintii nu te mai inteleg defel, si te incui in camera ta cu laptopu'/telefonu' in brate, ca sa nu ii mai auzi strigand la tine; ori esti obez(a) si nimeni nu te mai crede ca de maine intri la cura si pana la anu' o sa fii in stare sa te dai jos din pat si singur, fara ajutor si fara targa.
Asadar, iti mai ramane unica portita de scapare, care, odata deschisa, iti va pune intreaga lume la picioare, o lume care te va accepta oricum ai fi pentru ca oricum n-are cum sa te cunoasca cu adevarat, asta daca tu nu tii neaparat, evident. 

Ce-i drept, ai avantajul ca poti sa-ti gasesti cucul-pereche pe oriunde in lume si sa faci transfer de grasime cu unul ceva mai slab care cauta sa mai puna cateva kilograme in plus. Daca dai peste vreun iancheu, poti chiar sa ii propui sa vina sa traga la o stana de pe la noi. E rustic si se mananca sanatos. 

Tu, in schimb, poti sa te bucuri de un revelion in Time Square cel mult, ca hamburgeri avem si noi. Ce rost are sa bati drumul pana in America pentru asta? Totusi, daca iti plac chinezii mai bine te abtii. La ei nu e feisbuc,  ca cica ar fi interzis.

2. Iti regasesti unele cunostinte pe care le credeai moarte.

Da, e adevarat. feisbucul poate sa invie mortii. La o simpla cautare si un simplu click poti sa dai peste verisoara fugita din tara si maritata pe un alt continent, de care nici mama-sa nu mai stie nimic de vreo doi ani. A incercat, biata femeie, sa isi gaseasca fiica si cu ajutorul retelei, doar ca fi-sa a pus-o pe lista neagra si i-a dat block. Nu mai vrea sa stie nimic de cea care i-a dat viata, doar era sa o omoare cand i-a zis ca e indragostita de un australian pe care l-a cunoscut pe feisbuc si ca si vrea sa plece dupa el!

Spre deosebire de mama cea ghinionista, tu ai avantajul ca verisoara cea fugara iti accepta cererea de prietenie. Doar va intelegeati bine pe cand erati mici si puneati impreuna pasta de dinti pe clante ca sa sufere adultii cei nesuferiti.

3. Prietenii virtuali pun poze si uite asa, afli si tu ce mai face unul sau altul.

In plus, daca intri si pe chat-ul privat, ai avantajul ca in urma unei scurte conversatii vei stii ca poza e pe bune si e si relativ noua. Protagonistul nici n-a murit, si nici nu s-a ingrasat excesiv (inca). 

4. Esti mereu informat si la curent cu noutatile.

Ai totul la indemana si la gramada. Dai "like" la ce te intereseaza si n-ai decat apoi sa-ti urmaresti "peretele". Stirea vine la tine, nu mai alergi tu dupa ea prin tot netul. Comod si eficient, zic.

5. Te poti juca orice.

Gasesti jocuri pentru toate varstele si gusturile. Joci cu prietenii si ai ambitia sa ii bati la scor. Va dati vieti unii la altii si deblocati nivelele superioare gratis. Buna treaba.

La categoria "minusuri" as zice ca:

1. Da dependenta.

Nu mai are nimeni dubii in acest sens. Reteaua te subjuga cu totul. Te droghezi, te simti bine, plutesti, esti fericit si cauti tot mai mult. Si ce se intampla atunci cand vrei tot mai mult? Te arzi. 

Ajungi numai asta sa faci, si ziua si noaptea. Sa socializezi cu nimeni si cu toti. Si daca tot te alienezi, treci si la punctul urmator:

2. Adio viata personala si infruntarea realizatii, asa cruda cum o fi ea.

Deodata nu mai ai prieteni reali cu care sa mananci o saorma la Dristor sau sa bei o bere in Centrul Vechi. Ai doar "prieteni" virtuali care zambesc satisfacuti din ale lor poze fara cusur. Si de aici...

3. ...te ancorezi intr-o lume ideala. 

Esti vrajit, te bucuri ca un copil pentru prietenii tai care si-au gasit jumatatea perfecta sau dimpotriva, ii invidiezi ce viata minunata au ei si ce trist esti tu. Si poate ca ei chiar au o viata perfecta, nu e exclus.

Dar ce te faci daca vreunul din feisbuchistii din lista ta e vreun criminal nedescoperit? La cat de bine ii cunosti pe unii dintre ei chiar nu e exclus...
...N-ati vazut ce frumosc zambesc in pozele postate domnisoarele care urmeaza sa fie ucise de iubitul cel gelos? Ati vazut voi fete strangulate care sa planga in poze inainte sa ajunga la inexorabilul sfarsit, anticipandu-l? Poate numai mama Omida are putea sa faca asta, doar sa aiba si ea cont de feisbuc. Si banuiesc ca are, dar n-am verificat.

Cel mult aflam la stiri, de la vreo cunostinta din viata reala, ca victima era din ce in ce mai trista in ultima vreme. Nu mai iesea deloc din casa (spusese asta in privat, tot pe feisbuc). Evident ca fata nu mai iesea din casa. Era preocupata sa stabileaza cu ala locatia unde sa-i ia nebunu' gatul.

4. Spatiul asa-zis privat nu e chiar asa de privat ci e de-a dreptul public si risti sa ai de a face cu legea daca scrii prostii.

Basca ca poti si sa ajungi la sapa de lemn daca "nefericitul" iti cere si despagubiri morale. O fi el nesimtit si te-a enervat, dar nu e si prost. L-a dus capul cat sa faca bani de pe urma "greselii" tale. Mai bine abtine-te cu comentariile anti, ca risti sa intri in faliment.

5. Hai la multi ani cu sanatate! 

Asa primesti urarile virtuale, alaturi de o fotografie care aproape ca vorbeste de la sine. Le primesti rapid si impersonal, ca de atfel toata lista ta de prieteni. Sau te trezesti ca te felicita de ziua ta vreo pagina care face reclama la sapunul ala pe care incerca fara succes sa ti-l vanda fara succes de lui bune.

Concluzie: Cam tot ce ne inconjoara a devenit virtual: prietenii, viata lor si a noastra, cozonacul de pe masa de Craciun, la fel si bradul (copiii inca se concep nevirtual, macar atat).

Ma intreb cand ne-om plictisi si de toate astea ca de atatea altele? Cand o sa ne apuce dorul de cei dragi intr-atat, incat in loc de un mesaj lasat pe pagina sa, sa punem pana pe telefon si sa il intrebam, "live", cum o mai duce? 

Poate ca o sa facem asta incepand de maine sau poate ca nu o vom mai face prea curand.
Poate doar sfarsitul lumii sa mai fie in stare sa puna capac retelei asteia serpuitoare, acaparatoare, care se tooot intinde la nesfarsit, sugerandu-ne necontenit prieteni noi, pagini noi...

Desi banuiesc ca si sfarsitul lumii o sa vina tot pe feisbuc. Daca n-ai cont, nici n-o sa stii ca urmeaza sa mori. Asa ca fa-ti un cont acum cat mai poti. Sau nu. Sau sterge-l pe cel pe care il ai deja. Ca nu se stie niciodata.

Romanul in cadere libera

Romanul iubeste scandalul, oricand, oricum si oricat. In relatiile sociale, in familie, la scoala, la televizor "mahalaua" face casa buna cu locuitorul plaiului mioritic. Nici numai stim ce-i aia liniste, cum e sa fii, cum e sa ai bun-simt si respect pentru aproapele. Numai DEX-ul isi mai aminteste definitiile si sensul acestor cuvinte-utopii.

Strigam unii la altii si jignim ca si cum ne-ar paste pericolul suprem la orice pas. Parca ne-am afla permanent intr-un autobuz plin ochi, abia tinandu-ne cu degetele de haina celui de langa si riscand sa cadem cu viteza in orice moment. 

Pare ca avem un pistol incarcat la tampla, pregatit sa-si lanseze glontul fatal in caz de semn de slabiciune. A fi slab este egal cu a muri, cel puternic dansand extaziat  pe mormantul celui invins.

Nu mai exista puterea argumentului cu intelepciune construit; exista doar puterea cuvantului rastit, aruncat cu tafna spre interlocutor. Sotii se agreseaza verbal reciproc, profesorul urla la elevi, seful la subalterni. de parca un dialog pasnic ne-ar duce pe toti la pieirea subita. Semenul a devenit dusman iar prietenii nu mai exista decat virtual. Ne tot intrebam in gand cum ar fi daca cutare sau cutare ar disparea si cat de fericiti am fi in lipsa lui. 

Nu vrem sa spunem stop nici macar atunci cand multul e prea mult, cand strigatul e mai ascutit decat un cui batut in perete. Ba, dimpotriva, ne revoltam si mai abitir, scuipand ura si furie odata cu fiecare vorba rostita.

Cuvantul e blestem taios la usa imediatului cotidian aflat la punctul de fierbere; tacerea nu mai e de aur, ci e modelata dintr-un metal ieftin si de duzina. 

Obisnuim sa reactionam nu in sensul potolirii spiritului, ci dimpotriva al inflamarii sale demagogice, totul culminand cu aruncatul de gaini vii si moarte peste gardul adversarului.

Vulcanismul comportamentului balcanic este sustinut si de o mass-media pentru care senzationalul are iz de manelist infractor ranit in dragoste ori de cadavru macelarit descoperit in padure si ajuns peste noapte vedeta. Jocurile apocalipticului se desfasoara viral, internetul sustinand partas politica de scandal promovata la TV.

Lumea romaneasca o ia intr-o directie care duce doar la balamuc ori catre planeta nou descoperita a nebunilor. Dementa sociala, degringolada realitatilor de zi cu zi sunt pasaportul nostru catre un necunoscut inconstient de terifiant si de posibil. 

Nu stiu ce ar mai putea sa ne astupe gura cea mare si sloboda. Nici frica de Dumnezeu nu ne mai stavileste pornirile razboinice: ne imbrancim la coada la moaste ca si cum, odata ce am atins racla, primim in schimb aripa de pe urma, necesara zborului catre un mai bine simandicos.
Cainta (im)pura sageteaza cu precizie tinta fatidicului destin personal. 

Victima e omul, calaul la fel. Bunul si raul sunt solidari intru supravietuire. Caderea in gol isi anunta, mandra, iminenta.