De gustibus

Un coleg zicea, deunazi, ca odata cu inaintarea in varsta devenim din ce in ce mai “acri”. Nu ne mai convine nimic, totul ne deranjeaza si ne pute.

Daca e sa ne luam dupa logica asta a parcursului inexorabil catre inacrire si sa ajungem in final la datul in amareala suprema, ar insemna ca la tinerete jonglam cu viata in spatiul dulcelui tentant si sublim, ulterior evoluand inspre ce zicea al meu coleg cum ca ar fi acru, ca intr-un final si la batranete sa ne identificam cu un gust amar total si suprem, singuri si invizibili celorlalti...mai dulci.

Nici nu stiu ce ar fi de preferat in materie de gust si de varsta ideala, de etapa preferata a vietii in care sa intri, sa te descalti la usa si sa te faci comod. Daca esti prea dulce si deci cumva prea tanar, cei din jur – ca si tine de altfel - risca sa dea in diabet si sa treaca pe insulina de 3 ori pe zi. Daca ai intrat pe "acru", la un moment dat te saturi de atat lapte batut si incepe sa iti lipseasca niscaiva dulce. Deodata te apuca regretele ca nu mai esti tanar. Iar daca te-ai amarit deja, chiar ca nici nu mai conteaza de acum incolo. E deja tarziu, te-ai resemnat cu succes.

Cand au de a face cu un tinerel, semenii tind sa nu mai inteleaga ce se intampla, ce i se intampla lui, fie pentru ca e vorba de un tanar transformat peste noapte intr-un hipster retras si oricum decis sa nu fie inteles de nimeni in afara de el insusi, fie sunt ei prea batrani si fara chef de ascultat si dat dreptate atat cat sa nu il supere pe cel inca imatur si care nu suporta criticile, nici macar pe alea constructive si indreptatite. Lipsa de experienta cantareste si ea destul de greu in momentul asta al vietii trepidant si tumultuos, ce la prima vedere pare ca va insfaca vesnicia cu amandoua mainile si o va agata in cui definitiv si pentru totdeauna.

Cum ar veni, nu e chiar o minune sa ramai la 20 de ani si sa fii "hrana" perpetua a unui stup in jurul caruia roiesc nascatoarele de miere, dispuse sa isi intepe intrusii agresivi cu unicul ac din dotare. 
In plus, mierea e lipicioasa la atingere, si in loc se te ocupi de chestiile cu adevarat urgente si/sau interesante, trebuie sa te intrerupi ca sa te speli, pe maini pe corp si pe unde ti-a mai trecut tie prin cap sa o intinzi. Totusi, mierea e buna de intins si de mancat pe paine cu unt, nu zic nu!

Tu insa, tinere, o duci destul de bine, zic. Ti-ai facut si gasca ta de „mierosi“ cu care o “arzi” prin baruri non-mainstream. Zilele curg una dupa alta in sarbatoare, mai ales dupa ce ai trecut cu bine de sesiunea de examene din vara si te pregatesti de o vacanta lunga in care nu prea o sa dormi, pe la Vama Veche. E cool, nu zic nu, desi zvapaiala juvenila slabeste si ea in putere la un moment dat, si o sa simti nevoia sa dai metrul de bere rece si aburinda pe espresso-ul stretto si strong menit sa te mai tina – cat de cat - pe linia de plutire.

Apoi, pe la vreo 35 de ani, scapi de dulcegaraia controversata si nu mereu meritorie si aducatoare de beneficii. Acum incepi sa te indrepti cu teama - dar si cu ceva speranta ca n-o fi dracul chiar atat de negru - catre zona mai de "lamaie” a vietii tale. Si uite asa, deodata, ti se strapezesc dintii si ti se face gura punga; te enerveaza toata lumea laolalta si fiecare in parte, dormi mult si mananci la fel. Te duci la culcare odata cu gainile, dupa ce ai adormit in prealabil cu telefonul in mana si cu aplicatia de facebook inca deschisa. Iti pica ochii in gura si maine dimineata o iei fix de la capat cu tot sportul asta obositor si rutinant al vietii.

Tot acum te apuca si crizele varstei de mijloc cand si cand, burta care da pe afara ba te indispune, ba o accepti asa cum e, mare si umflata: “Deh, nu mai sunt asa de tanar”, iti spui, cu ingaduinta dar si cu disperare nedisimulata. Mai ca te-ai duce la sala sau la piscina sa bagi cateva bazine, dar comoditatea e “virtutea” suprema a varstei pe care o reprezinti cu mandrie.
Lenea o sa fie cea care n-o sa te lase sa te duci nicaieri, acel nicaieri unde ai putea sa tonifici niscaiva musculatura pe ici, pe colo, sa dai cateva kilograme jos, sa iti imbunatatesti starea de spirit. Lenea te tine bine legat de glia stramoseasca, un pas nu faci fara sa ii ceri acordul. Si tu nu ai de gand sa te lupti cu dolce far niente-le asta pe care de fapt il iubesti din tot sufletul tau ignorant, in care te complaci cu strasnicie si care iti convine de minune si ti se potriveste manusa.
Nu mai bine urci tu si cobori cu liftul de fiecare data, lasand coboratul pe scari alora mai slabi de inger de la punctul 1? Ca doar ei au mai multa nevoie de miscare dupa atata dulce consumat peste masura in interior si raspandit fara pic de zgarcenie si in afara.

Nici din casa nu mai iesi, ma rog, daca nu socotesti aici mersul la serviciu sau la cumparaturi. E bine ca citesti mai mult in perioada asta. Mai vezi ce mai zice Plesu pe net sau pe hartie, mai citesti o stire pe care o verifici neaparat in mai multe surse, ca sa ai cat decat siguranta ca e si reala, bagi si niscaiva beletristica pentru relaxare. La tv te uiti mai mult pe Discovery si restul canalelor aferente (stirile le-ai citit deja pe net). Comanzi mancare de la catering pentru ca ti-e la fel de lene sa gatesti pe cat iti e sa te plimbi dupa ce ajungi tarziu acasa de la munca depusa in slujba unora de obicei foarte nerecunoscatori. Iti pierzi rabdarea si cand vezi ca abia ieri ai bagat la spalat si astazi continutul cosului de rufe se indreapta iarasi cu viteza ametitoare inspre tavanul nevinovat, satul sa tot iti fie martor intelegator.

Totusi, varsta de „mijloc“ mie mi se pare una chiar OK. Nu esti nici necopt, dar nu esti nici vested. Esti taman bine perpelit, esti copt, esti rumen si parfumat ca o para data in parg. Esti bun de savurat la orice masa, neaparat cu un pahar de vin rosu langa. Esti o incantare pentru papilele gustative pofticioase si flamande, esti implinit si satisfacut deopotriva.

Ei bine, dar si asa tot o sa lasi ipocrizia deoparte si o sa recunosti ca ti se face uneori dor de zaharul caramel al copilariei si tineretii, cu toata explozia lui de arome si senzatii (perfect e caramelul sarat in compensatie cu dulcele extrem, hmmm deliciooosss!!!). Dar tot ipocrizie ar fi si sa nu admiti ca nu sunt de lepadat nici experienta de viata, gandirea open-minded si acceptarea inexorabilului cu demnitate, apanajele tipice ale middle age. Asa ar fi corect, desi pana la urma toate trec si incet, incet “amarul” te ajunge si pe tine din urma. Si n-ai ce-i face oricum o dai.

Incepi sa imbatranesti, te dor oasele si restul, ai insomnii si strigi de la balcon dupa trecatorii suprinsi si buimaci. Usa de la intrare o lasi mereu deschisa, cat sa pandesti la cine intra sau iese din bloc. Copiii nu mai suna, de vizitat nici atat. Cand iesi afara, iti e mai intotdeauna frig, chiar si vara. Baia, la al carei obicei zilnic ai renuntat pentru ca nu mai esti in stare, nu mai poate alunga izul greu al pielii zbarcite. Vorba aia cu „cine n-are batrani sa ii cumpere“ nu te mai convinge nici ea defel, daca nu cumva ai si uitat-o in urma instalarii simptomelor tarzii ale unui Alzheimer instaurat in capul tau de timpuriu.
Singurii tai prieteni au ramas pisicile din jurul blocului pe care le hranesti cu abnegatie zi de zi. Ti-au mai ramas si vecinii de o seama cu tine, cu care iti petreci timpul liber pe o banca, pana cand dispar si astia rand pe rand, afli tu citind cu ochii mijiti sub ochelarii cu dioptrii uriase afisul lipit pe geamul intrarii de la bloc pe post de necrolog.

Batranetea e grea si inevitabila si da, e si amara. Si o sa ne prinda pe toti din urma, intre timp, asta daca nu cumva stresul cotidian al vietii la limita suportabilului nu ne va distruge cu totul.

O veste buna ar fi ca mai avem ceva "de tras" pe aici pana la point of no return. Bine ar fi sa nu lasam acreala prolifica sau amareala senectutii sa ne desfiinteze si sa ne anuleze cu totul, fara macar sa apucam sa lasam si cate ceva si in urma.

Timpul mai are rabdare cu noi, zice optimistul, dar ar fi bine sa nu abuzam de asta, ca nu se stie niciodata.

De ce imi (nu-mi) plac Anglia si englezii ei

O sa incep cu ce imi place in Anglia, desi nu stiu daca o sa sa reusesc o compensatie satisfacatoare in comparatie cu ceea ce nu imi place, dar macar incerc. Mental nu mi-a reusit, mai bazez ca sunt mai buna la scris, cel putin.

Pai o sa incep aiurea, asa, fiindca cel mai mult in plac parfumurile. Bine, tuturor ne place un parfum sau altul, dar eu sun tinnebunita dupa Jo Malone! Pe unele dintre arome le-am descoperit intamplator la o colega, fan si ea declarat al acestui brand suficient de exclusivist. Restul (aroma de tuberoze e una dintre ele) m-au vrajit si convins direct la “sursa”, adulmecandu-le pe toate, pe rand, drept la “botul calului”, adica in magazinul lor din terminalul 5 al aeroportului Heathrow. Numai aici se gaseste gama asta de parfurmuri (imi pare rau de colegii din Budapesta ale caror decolari spre Marea Britanie au loc din terminalul 3). Ei mai pot incerca sa cumpere de pe site, dar la un cost evident mai mare, sau direct din magazinul din Londra, desi bataia de de cap e in crestere, la fel si agitatia, zic, desi nu neg ca merita orice cale ai alege.

Acum in mod surprinzator (sau poate ca nu), de la parfumuri o sa trec la somn si o sa va spun ca ador paturile din Anglia, de fapt saltele. Datorita lor dorm asa de bine acolo, desi hotelurile sunt mediocre. Dar confortul - cel de pe timpul noptii macar - e asigurat. In rest, ei traiesc intr-un trecut victorian mai mult sau mai autentic, care insa are si el hibele lui, evident. Mai ales cand te incapatanezi sa utilizezi si instalatia de la WC provenind tot din acele vremuri! Ei bine, aici se complica putin treaba, fiind nevoit sa recurgi la aruncatul de apa cu galeata, si asta nu suna deloc a tehnica a la “Belle Epoque” dar na, ca un roman autentic ce sunt, prefer metodele mai rudimentare de adaptare. Nu de alta, dar la check out risc sa fiu trasa la raspundere ca si cum eu as fi “distrugatorul” de toalete hoteliere, desi am dubii ca s-ar intampla chiar asa intr-un final.

http://orig15.deviantart.net/64db/f/2011/089/5/8/british_pride_by_melciah1791-d3ctgbo.jpg

Mergand mai departe cu placerile anglofone ajung cu gandul si la transport. Transportul public, privat, de oricare ar fie el tot costa mult. Ce  imi place insa e ca poti face combinatii de variante de transport: tren + metrou de exemplu, si sa platesti totul o singura data in gara. E interesant ca daca alegi sa calatoresti dupa peak hour, costul scade la jumatatate, ceea ce iar e ok si deci foarte convenabil. De taxi n-are rost sa pomenesc, e extrem de scump, mai ales daca il iei de la aeroport incolo. Invers mai merge, dar oricum costa enorm si asa.

Ca tot veni vorba de transport, imi place ca au masini cool si foarte curate. Bine, si strazile sunt impecabile, de unde atata praf pe capota? N-are de unde.

Ambuteiajele sunt semnalate din timp pe autostrada, se circula foarte bine, chiar si cand este aglomerat (cel putin stii cat o sa intarzii daca chiar nu se poate altfel).

Ce ma enerveaza rau si chiar ma face sa ma tem sunt masinile lor cu volanul pe dreapta si condusul pe cealalata parte a drumului! Mama, cat de atent trebuie sa fii la traversat! Groaznic! Dar uite ca am scapat si de data asta, slava Domnului!

Nu inteleg nici de ce la ei Opelul se numeste Vauxhall. Probabil sunt englezii mai cu mot, cine stie, dar astea sunt deja detalii.

Transportul l-am bifat, sa trecem si la mancare. Aici sunt putin lucruri care imi plac. As semnala doar existenta hypermarket-urilor gen Tesco, Aldi mai ieftine si a mai restransului dar foarte acceptabilului si chiar cochetului Marks & Spencer (la ei gasesti si mancare la M&S, nu neaparat haine). Din toate locurile astea poti cumpara mancare decenta, si ca pret si ca gust.

Ciocolata Cadbury e foarte buna. Probabil ca o apreciez mult si din virtutea faptului ca la noi nu se prea gaseste.dar astea iar sunt detalii.

Incet, incet, uite ca ajung si la partea cu ce nu imi place, ca na, oricum ajungeam si aici anyway.

In primul rand, totul e extrem de scump dupa cum v-am spus, mult mai scump chiar si decat in alte tari mari din Europa.

Hotelurile sunt scumpe (v-am mai spus si asta), iar conditiile de cazare sunt modeste, desi nu chiar imposibile, asta ca sa nu pierd pe drum nota minima de optimism cu care am pornit initial.

De exemplu, gradina hotelului la care am stat era una frumoasa si foarte verde. Trecea si un paraias pe acolo, erau si ceva vietati, copaci impozanti, era dragut si placut, te simteai revigorat strabatand curtea interioara. Pacat ca dupa relaxarea din mijlocul naturii, intrai in hotel si realitatea cruda te ciupea nitelus de fund!

Mancarea englezeasca - pot sa o afirm cu tarie! - nu e variata mai deloc, cel putin nu in comparatie cu alte bucatarii consacrate, cu stelute in palmares provenind de la evaluatorii importanti in ale gastronomiei.

Daca nu iti place fish & chips (sau mancarea servita la restaurantele internationale, cel peruan din Londra a fost unul de exceptie, de exemplu) e posibil sa faci un pic foamea prin Anglia, asta daca nu esti foarte descurcaret din fire sau foarte putin mofturos. Chestiile lor traditionale sunt grele la stomac, colcaie de colesterol prost si nu sunt deloc gustoase. Ba as spune chiar ca sunt oribile la gust, mai ales cand vine vorba de celebrul black pudding, un fel de sangerete de al nostru, dar unul mult mai scarbos! O englezoaica zicea, totusi, ca depinde mult si cum e gatit, ca poate fi foarte bun daca e facut de cine trebuie si cum trebuie. Posibil, nu neg, dar eu a doua oara nu cred ca mai incerc, mi-a ajuns. Si nici fasolea cu carnati la micul dejun nu mi se pare deloc o idee tentanta si stimulatoare de pofte. Eu am preferat ouale ochiuri, painea cu unt si cu niste gem, suc de portocale si cam atat.

Despre vremea englezeasca, spun doar atat: Ploua, ploua si iar ploua, dar asta nu e o noutate pentru nimeni. Norii se plimba pe cer cu viteza, ai zice ca pedaleaza de zor, grabiti sa ajunga...numai ei stiu unde si mai ales de ce. Avantajul ar fi ca mai poate sa se arate si bietul soare din cand in cand, oricum e depasit de situatie indiferent care ar fi conditiile impuse de mai fratii sai norii.

Una peste alta, Anglia, Londra pot fi experiente agreabile si care merita incercate daca nu cumva esti unul din ala care iti pierde rabdarea usor, sau unul pentru care banii sunt grija de baza. 

Iar daca ploaia ti se pare romantica sau/ si utila, cu atat mai bine te incurajez sa incerci Marea Britanie "cu degetul", si chiar si cu spiritul, lasat liber sa cutreiere in voie prin lume purtat pe aripile lungi si pline ale vantului insular...

Draga viata

Vine o vreme, draga viata,
Cand nu mai conteaza mare lucru din ceea ce iti tot repetam
Ca e important, fundamental, acel ceva care uneste sau care dezbina.

De ceva timp ma tot uit inspre cer – ah, ce-as mai musca cu pofta din norii astia ca o vata de zahar!
Intuiesc, in schimb, o furtuna...
Le impartasesc taina cerului incruntat si celor care ma inteleg, si celor care ma asculta.
In carti nu regasesc mereul raspunsul, desi nu m-am oprit inca sa-l caut…

Nu mai am nici rabdare sa explic, crede-ma, e totul atat de simplu si de viu, uita-te in jur!
Doar am deschis mai bine ochii si am vazut lumea, de data asta inchipuind-o cu susul in jos si mai fericita ca oricand!
Le-am spus-o si lor, minunilor mele, i-am spus-o si copilului meu,  si tie, nevasta, ti-am tot spus-o.
Si mi-ai dat dreptate!

Ca poate ploua si in sus daca asta vrem, cerul are si el nevoie de o ploaie zdravana din cand in cand...
...da, nevasta, erai pe o banca in parc cand iti tot povesteam ce mai face cerul si ce mai vrea el de la noi...

Si sa stii ca de data asta nu mai e loc nici de concesii, nici de inclestat pumnii, nici de scrasnit din dinti, si nici de abtinut de la nimic! Acum sunt (in sfarsit!) liber!

Sunt liber sa iubesc, sunt liber sa vreau si sunt liber sa pot!
Sunt liber sa prind soarele in maini si sa nu ma frig, asa, ca la Inviere, daca chiar asta vreau sa fac!

Ce-i drept, nu stiu inca sa-ti cant, draga viata,
Dar promit sa ma revansez pana la anul...

Pana cand, domnule primar, pana cand?

Asa e, domnule primar, aveti dreptate! Mersul pe jos pe langa metrou si pe langa masina e cu adevarat bun si foarte sanatos, si ala pe bicicleta e la fel de bun, si ala calare, si chiar si ala in pas alergator face bine! Miscarea, dupa cum ati spus, „fortifica“ si „tonifica“, nu zic nu, nu va contrazic. Dar de la asta si pana la a te folosi de restul lumii ca sa iesi tot tu, in fata, ca un cucui de treaba care nu il supara pe posesor, ei bine, asta chiar e aiurea.

Pai sa vedem despre ce fu vorba.

 Citam de pe Facebook, de pe pagina domnului primar:

“Atât eu, cât și familia mea, susținem folosirea mijloacelor alternative de transport, astfel că am acceptat bucuros să dau startul ieri festivalului Skirtbike 2016. Vă invit să citiți bucuria din ochii oamenilor! În mandatul meu, vom amenaja 10 kilometri de piste de biciclete în principalele parcuri din Sectorul 4. Mișcarea fortifică, tonifică, iar renunțarea la mașini are un dublu câștig: aer curat, pe de o parte, și organism sănătos, pe de altă parte.”

De fapt, ce nu ni se pare OK noua, cetatenilor de rand si non-primari,  ca sa nu zicem ca e de-a dreptul deplasat si lipsit de bun simt sa te apuci sa iti faci campanie electorala pe spinarea unor oameni iesiti sa se relaxeze, unor oameni veniti sa faca miscare si de ce nu, sa mai uite si de voi, politicienii lu’ peste prajit!

In timpul desfasurarii unor evenimente publice in aer liber, evenimente ca SkirtBike si Semi Maraton, consideram ca ati folosit o manevra odioasa de manipulare, marsaluind printre noi in numele PSD-ului si al trandafirilor vostri!

Participantii la maraton serveau o cauza umanitara, o cauza nobila, domnule primar! Alergau ca sa ajute niste copii care in viata lor n-au avut parte nici macar de o alergatura din asta organizata in buricul Bucurestiului, daramite de alte multe bucurii ale vietii, strict necesare unui trai minim si decent unele dintre ele.

Dar, oare, stii, matale, cei aia o cauza nobila si cu ce se mananca ea? Cred ca nu, ca altfel nu cred ca apareati ieri, ca din senin in mijlocul nostru, tu si cu gasca ta de zeci de oameni “rosii”, gata sa va amestecati printre biciclistii si spectatorii prezenti in Parcul Copiilor, si sa strigati ca vreti voturi, cand scopul nostru era sa pedalam, sa ne bucuram de viata si sa ajutam!

Tu, domnule primar (ma scuzi ca te tutuiesc, dar daca tot vrei sa fii asa apropiat de mine, sa ma sustii, sa ma alini cand ma doare ceva, cel putin asa te lauzi, mai bin eta iau pa per tu) tu esti inca la stadiul in care ne crezi atat prosti ca inca n-am aflat ca Piedone nu mai candideaza, si permiti sa i se faca inca reclama pe la usile tuturor babelor din bloc, asa ca sunt convinsa ca mai ai mult pana sa intelegi si sa accepti ca, in anumite situatii si contexte, a face politica nu e necesar si nici de dorit nu e, si ca e bine si decent sa stai in banca ta, daca tot n-ai altceva mai bun de facut!

De fapt, pe langa constiinta curata si dorinta de a ne mentine sanatosi care, cu siguranta, ne ghideaza actiunile, ne adunam la toate evenimentele astea si ca sa va aratam voua, voua politicienilor, voua coruptilor, voua astora care nu va mai saturati sa roadeti acel os smuls la nesfarsit din cornul abundentei, ca ne-am saturat de politica si politicieni, de minciuni, de manipulare si de prost gust! Nu vrem decat sa ne vedem de ale noastre si sa fim lasati in pace, fara sa vedem steaguri/tricouri rosii la fiecare 10 m patrati in jurul nostru!

Cat o sa va mai faceti ca nu intelegeti mesajul omului de rand iesit in strada, fie sa planga pentru Colectiv, fie sa alerge 20 de km ca sa isi ajute semenii, aflati, din fericire, inca in viata?

Pana cand sa va mai explicam iar si iar ce vrem si de ce avem nevoie, domnule primar? Pana cand?

Prințesa păpușilor

E un weekend ca multe altele, nimic nu anunță că ceva special tocmai e pe cale să se întâmple. Mă plimb prin parc și e destul de cald. Un soare blând mângâie cu razele-i jucăușe totul în jur, în tandem cu vânticelul - frățior de primăvară târzie.

Deodată se aude din depărtare o muzică în surdină, îndreptând înspre zări un refren, unul clasic, vechi și totodată foarte cunoscut: “Pretty woman, walking down the street, pretty woman”...
Voluptatea momentului precum și cea sunetelor înălțate parcă de niciunde îmi readuc aproape instantaneu în minte imaginea filmului cu Julia Roberts și Richard Gere, amintire care uluitor de repede începe să mă tulbure, începe să nu îmi mai dea pace. Aproape instinctiv amintirea - obsedantă deja de pe acum - a unuia dintre filmele tinereții mele mă face să mă îndrept cu pași repezi și aproape pe negândite în direcția din care se aude muzica aceea familiară, cântecul acela dulceag...

...Și atunci o zăresc pe ea, prințesa păpușilor, o fată frumoasă, brunetă, cu părul lung și strâns slab într-o coadă la spate. Cred că are vreo douazeci de ani. Zâmbetu-i prietenos ce îi luminează întreg chipul mă cucerește pe dată. E un zâmbet care ei îi provoacă un tremur fin buzelor delicat rujate, iar mie o emoție de neînchipuit. Muzica se aude de undeva din spatele ei, probabil de la un casetofon sau o combină audio, cel puțin așa pare, nu-mi dau seama prea bine din locul în care mă aflu.  

Apropiindu-mă ceva mai mult - mânată de o curiozitate de nestăpânit, deslușesc mai ușor și pe îndelete o domnișoară zveltă, înaltă, cu picioare superbe, puse în valoare de dresul negru transparent. Bocancii pe care îi poartă își au și ei rolul lor, unul bine definit, in poveste. Puțin uzați, dar totodată mândri nevoie mare de pe urma patinei timpului căpătată cine știe cum și de pe unde, aduc o notă vintage eleganței trupului crud și ușor ca un fulg. Protagonista poveștii e îmbrăcată cu o rochie neagră de tafta căreia i-a adăugat drept pată de culoare o jachetă subțire galben-aurie, strânsă grațios pe talia-i subțire. La gât poartă un pandantiv ce pare a fi un totem, dar nu îl pot distinge nici pe acesta foarte bine (m-am oprit intenționat puțin mai departe de ea, suficient cât să pot cuprinde cu privirea și cu sufletul întregul spectacol de splendoare la care particip ad-hoc).

Prințesa mânuiește două păpuși, băiat și fată. Dar ea nu e asemeni unui păpușar autentic de la teatru, care dă spectacole manevrând păpușile din culise printr-un sistem complicat de sfori invizibile. Prințesa păpușilor noastre e vizibilă asemeni nouă, participă la spectacol odată cu noi, și mai mult decât atât e parte din el. Este a treia piesă din jocul-dans ce trezește senzații intense, unele dintre ele neștiute chiar, cuibărite cândva demult prin vreun ungher îndepărtat al minții.

Cuplul de dansatori-păpuși se mișcă ritmic pe muzica placută auzului, unduindu-și grațios trupușoarele acoperite cu veșminte țesute dintr-un voal verde vaporos. Sunt mânuiți cu dibăcie și pasiune. Dansul amețitor susține muzica, o completează și o înnobilează. Păpușile nu par să obosească defel, nici măcar atunci când pași mai complicați le sunt ”impuși” cu duioșie  de către ”stăpână”.

Un copil priveste și el îndeaproape spectacolul, pare că nici nu mai respiră de la atâta încântare. Tăticul tot încearcă să îl convingă că a văzut destul, că e timpul să plece acasă, dar fiul nu renunță ușor.

- Cine a mai văzut vreodată niște păpuși atât de micuțe și atât de pricepute la dans? soptește copilul, încercând pe cât putință să nu deranjeze, sau să întrerupă cumva "minunea" desfășurându-i-se pe de dinainte-i. 

- Tati, masa poate să mai aștepte puțin, te rog! Și mie îmi e foame, dar dansul asta e atât de frumos, e ca o poveste! Nici nu-mi mai trebuie mâncare, și nici somnul de dupa-amiază!

La auzul acestor vorbe, tăticul cedează învins (de copil și de dans deopotrivă). Cere însă, la schimb pentru bunăvoința sa, cel mult încă un dans înainte de plecare.

Copilul acceptă, nu are încotro. “E bine și doar atât, măcar pot să mai ascult și să privesc puțin decât deloc" se gândește micuțul. Dar nu mai spune nimic cu voce tare, se abține, e păcat să frângă vraja îmbătătoare...

...Parcă înțelegând nevoile copiilor și responsabilitățile părințior, spectacolul se încheie odată cu acest ultim cântec permis de un tată foarte înțelegător. Păpușile se opresc din dans ca la un semn, și zac acum fără vlagă pe covorașul întins pe asfalt ce a ținut loc de scenă împrovizată. Pare oarecum trist pentru că e finalul, dar  nu este deloc așa: Spectatorii încă aplaudă, parcul răsună de bucurie și încântare fără seamăn.

Într-un sfârșit, emoționată și copleșită de aplauzele ce par a nu se mai sfârși, prințesa începe să își strângă, îmbujorată, recuzita. Nu încetează nici acum, la sfârșit, să zâmbească, ca și cum zâmbetul său ar fi unica legatură indestructubilă dintre ea și restul lumii, iar o deconectare bruscă ar compromite întreg echilibrul universal. Își îmbrățișează cei câțiva prieteni veniți special să o vadă și își pune grațioasă ochelarii de soare cu lentile mici și rotunde a la John Lennon. Nu se ascunde încă în umbra lor, nu înainte să ne mai privească o ultimă dată și sa ne salute și pe noi, spectatorii săi până astăzi necunoscuți. Zâmbim și noi, spectatorii, la rândul nostru, mulțumindu-i recunoscători pentru emoții și frumusețe, pentru cântec sublim, dans nebănuit, păpuși aproape vii și zâmbete fermecătoare. Păpușileîși iau și ele la revedere de la noi și se îndreaptă și ele încet spre casă, adăpostite în cufărașul lor de lemn roșu.

În urmă rămâne parcul cu parfumul său primăvăratic și greu. Oameni, prințese și păpuși deopotrivă au renăscut astăzi, într-o splendidă zi de duminică pe la prânz... 

CURAJUL DE A NU AVEA CURAJ

Nu avem curajul, nu indraznim, cel putin nu mereu, sa facem ce ne dorim, ceea ce ne-am propus. De ce? Pai e destul de simplu: Nu ne lasa barierele personale, conventiile sociale, convingerile religioase, legile mai mult sau mai putin discutabile, parintii sau sefii autoritari.

Si de ce, totusi, ne e atat de greu sa trecem peste toate aceste oprelisti cu usurinta? Poate pentru ca nu vrem? Pentru ca de putut sigur se poate, orice lucru de pe lumea asta poate fi si facut si depasit, vorba aceea: “Sky is the limit”. Sau moartea. Sau ambele. Cert e ca ne infranam, de cele mai multe ori, din a face unele chestii, unele care ne-ar putea dauna mai ales noua. 

Ah, daca ne da moralitatea afara din casa si ne gandim la suferinta celorlalti inainte sa aruncam vreo “nazdravanie”, atunci e bine, lucrurile par normale si in regula. Dumnezeu poate zambi multumit. Dar sa fie pe bune parerea de rau/bunul simt ivite subit de dupa colt, ca altfel ne intoarcem la punctul in care este satisfacut exclusiv propriul ego si zambetul Suprem e inlocuit de vechea grimasa pe care omenirea o tot cere de ceva vreme.

Sa nu dam in extreme, insa, nici de o parte, nici de cealalta. Nu e OK nici sa fim prea egoisti, dar nici sa zicem „da“ cu fiecare ocazie cand ni se cere cate ceva, pentru ca o sa fim luati de prosti, si poate ca asa si suntem. E pur si simplu imposibil sa multumesti pe toata lumea, asta daca nu cumva avem de a face cu niste perfectionisti notorii, care isi propun drept unic tel in viata sa dea jos Luna de pe cer – ziua in amiaza mare, daca se poate, astfel incat provocarea sa fie totala – si sa si-o atarne la brelocul cu chei pe post de amuleta. In cazul asta, nu ma bag si nu comentez, fiecare le stie pe ale lui, fiecare isi gestioneaza propriile limite dupa cum stie mai bine.

Dar, totusi, sa nu avem indrazneala (curajul tine de infaptuirea unui act de eroism intr-o situatie limita) sa actionam in situatii banale atunci cand viata nu ne e sub amentintare si nici nu avem sabia lui Damocles deasupra capului, lucrul asta pare destul de aiurea si de paradoxal. Sa nu ii atragi atentia lui X ca nu e frumos sa injure ca la usa cortului, asta nu mi se pare o dovada de curaj. Pana la urma, totul se reduce la lipsa lui de bun simt, dar si a indraznelii tale de a-l trage de maneca fiindca e nepoliticos.

Curajul ramane apanajul celor care se avanta sa taie capetele balaurului, chiar daca stie ca are sapte de taiat, dar tot nu renunta pana nu le dovedeste pe toate. 

Acum nu zic sa ne apucam sa il apostrofam in plina strada pe ala cu mutra de interlop care vorbeste tare si scuipa, si NE scuipa in timp ce sparge si seminte ajutandu-se de unica masea de pe partea dreapta ramasa in viata. Nu, nu, pe asta e mai bine il lasam in pace si in lumea lui, pentru ca riscam sa ne apuce de guler si sa arunce cu tunuri de saliva si coji menajere peste intregul nostru chip mai mult sau mai putin angelic din dotare. Si asta daca nu cumva avem marele ghinion sa aiba la el si vreo arma alba, just in case sa nu il atace careva din vreo banda rivala. Ca ala, ala din banda aia inamica poate ca nu il ataca prea des, si din plictiseala sau prea mult exces de zel al interlocutorului nostru “neconform” tot noi riscam sa cadem victime si sa ne-o “furam” artistic si major. 

Eu, recunosc, ma gandesc acum si la medicii aia de la UPU Floreasca care sigur s-au saturat de cusut rani rezultate de pe urma unor astfel de agresiuni stupide, incheiate cu sosirea politiei si parafate cu sange si urme de lanturi de aur, stavile de nadejde in calea atacului la jugulara.

Dar astea sunt, pana la urma, cazuri extreme. Desi viata ne-a invatat ca trebuie sa ne asteptam cam la orice si cam in orice cantitate cand vine vorba de griji, greutati si necunoscut. Ai curaj, n-ai, viata tot iti da de lucru cand te astepti mai putin, si daca nu esti suficient de inspirat (ca pregatit sigur nu esti), risti sa fii invins inca de dinainte sa realizezi ca erai angrenat in vreo lupta de supravietuire.

Indraznesc sa sper (curaj n-am defel, deci nu intra in discutie nivelul meu de “tupeu”) ca ne-a mai ramas vreun reziduu de intuitie dosit prin vreun cotlon de creier, inca neeliminat in urma desfasurarii ultimei sesiuni de curatenie generala pe motiv de Paste, Craciun, curatenia de primavara ca tot facem macar o data pe an una dintre astea, care sa dea alerta si cand e cazul de tacere si de abtinere. Pana la urma, seful e sef oricum si nu il va schimba nimeni prea curand, parintii n-ai cum sa ii schimbi nici acum si nici vreodata, iar agresorii o sa moara tot agresori pana s-o gasi unul mai al dracu si mai brav decat ei care sa ii vina de hac cu ultimul ac de cojoc disponibil.

Ca cine o sa stea acum sa ii readuca pe astia la sentimente si comportamente mai bune? O sa ajunga ei si la “cazan”, dar pana atunci cea mai buna forma de salvare ramane, cu siguranta, fuga cea rusinoasa. Asta daca ne tin picioarele si daca ne place miscarea. Exista, evident, si riscul sa fim prinsi din urma de unul mai rapid si mai indragostit de sport, clar, dar macar am avut…indrazneala sa nu stam ca fraierii si sa ne-o “luam in freza", fie ca o meritam, fie ca nu.

Important este, si moral deopotriva, sa actionam atunci cand fara implicarea noastra lucrurile chiar o pot lua razna: Salvarea intarzie, iar lumea se roaga pentru o minune in loc sa acorde primul ajutor. Atunci da, sa stai pe margine si sa privesti cum cineva e in agonie si sa nu intervii nu mai esti doar las ci si iresponsabil si n-ai nici pic de constiinta. Esti doar o umbra fara suflet, un manechin inert si inutil.

Cat despre a fi un curajos de meserie (deh, perfectionismul meu consacrat nu-mi da pace), ei bine, nu stiu prea multi care se pot lauda cu asta, dar aia pe care ii stiu cu siguranta vor purta acest “stigmat” pentru totdeauna si cu demnitatea ce vine la pachet odata cu actul de eroism proaspat infaptuit. Si probabil, aceia nici nu ne vor rade in nas ori de cate ori NOI ne-om lauda - cu maxima victorie in privire - ca tata a inteles (in sfarsit!!!) ca am crescut, si ca un pachet de tigari, un pahar de tarie sau o partida de sex protejat n-au omorat inca pe nimeni.

Nu stiu de ce purtam haine

Nu stiu de ce noi, oamenii, purtam haine iar ele, animalele, nu. Nu, nu cred ca suntem noi mai inteligenti, sau cel putin nu din perspectiva asta. Animalele, pur si simplu, cred ca se accepta asa cum sunt. Se tolereaza reciproc, sau dimpotriva, se devoreaza reciproc. La fel facem si noi de fapt, doar ca noi o facem imbracati si la modul total si responsabil. Scuipatul dispretuitor se face cu gratie, nu asa, oricum.

Probabil ca noi percepem hainele mai degraba ca pe niste masti, si stim ca la masti se renunta foarte greu, asta daca se se renunta vreodata cu adevarat la ele. Ar fi socant sa ne vedem deodata profund si in deplinatate unii pe altii: adica goi, goi si pe dinauntru, goi si pe dinafara, pe de o parte secatuiti de emotii, de compasiune, de toleranta, si pe cealalata etalandu-ne, in aceeasi mare masura, egocentrismul absolut, ura si tradarile nenumarate si diverse. 

Cine ar fi dispus sa se lepede de aceste haine nepotrivite, macar atat cat sa le poata inlocui cu altele, nu neaparat cu unele mai nimerite, dar cel putin cu unele diferite? Eu cred ca nimeni, pentru ca nici unul dintre noi nu a invatat inca sa lase deoparte ce nu e bun sau util, si inca nici unul dintre noi nu a invatat ce inseamna sa vrei sa cauti cu adevarat ceva care sa merite sa fie pastrat, ceva cu care sa vrei sa inlocuiesti raul, raul ala de ne tulbura uneori fara sa ne dam seama, afectandu-i insa din plin pe cei din jur.

Purtam vesminte pentru ca suntem pudici, cam asa de simplist gandim. Evitam sa ne etalam trupurile goale, dar nu ne rusinam, imbracati fiind, sa fabricam judecati care mai de care mai virulente, mai de cancan si mai departe de adevar, pe care sa le aruncam apoi asupra cuiva, la fel de imbracat ca si noi, doar ca ceva mai vulnerabil. 

Am vazut, de curand, o scena dintr-o piesa in care mai multi indivizi dezbracau un el si apoi o ea. Se vedea doar o multitudine de maini care smulgeau haine de pe un trup ce nu se mai putea impotrivea valului tulburator de neacceptare. Soarta protagonistilor dezbracati cu forta fiind deja pecetluita, proscrisilor nu le mai ramasese decat sa se afiseze asa goi in fata intregii lumi. Dar ei se imbratiseaza, strans si isi plang umilinta la comun. Asa pot ascunde mai bine goliciunea trupeasca, la fel si suferinta provocata de semeni. Nu de animale, ci de semeni.

Aud ca lumea cu greu a apreciat aceasta scena. De ce? Pentru ca se rusineaza? Probabil. Dar de ce se rusineaza, de fapt? Pentru ca vad niste trupuri goale expuse pe o scena, sau pentru ca unii ca noi, spectatorii, aleg sa umileasca public pe cineva, provocandu-i fortat "impricinatului" o stare pentru care nu e neaparat si pregatit? Raspunsul e unul previzibil. 

Am putea intreba animalele cum de reusesc ele sa fie si atat de goale, si atat de libere deopotriva. Am putea sa le intrebam, dar nu cred ca animalele ne-ar si raspunde. Cainii vorbesc, pisicile vorbesc si ele, si caii vorbesc...Dar tot nu ne-ar raspunde. Nu ca nu ar vrea, ci ca nu ar sti cum. “Voi, oamenii, n-ati intelege, oricum”. Asa e, nu am intelege. 

Va mai amintiti povestea cu Hainele cele noi ale imparatului? Ei, cu ea am crescut, de fapt. Regele defileaza gol, falindu-se supusilor cu hainele lui minunate, care de fapt nu exista! Totul din aroganta, mandrie si mai ales prostie. Haina l-a facut pe om, haina acopera totul, protejeaza chiar si o minte atat de subtire ca cea a regelui nostru din poveste. Umblam goi doar daca suntem pacaliti, fortati cumva prin vreo manevra neasteptata care sa ne faca sa ne dezgolim. Ne e frica de noi insine la fel de tare cum e e frica de ceilalti. O frica generalizata ne dicteaza toate reactiile.

Cei care practica nudismul, de exemplu, nu sunt de departe nici cei mai tineri si nici cei mai frumosi oameni, dar cu totii sustin la unison ca se simt liberi, si comportamentul lor pe plaja o dovedeste pe deplin. Doar ca si ei sunt liberi doar pana vine momentul sa se intoarca in lumea asa-zis normala,  lumea care tinde sa respinga tot ceea ce nu poate intelege, cu rezultatul neacceptarii si al alienarii individului care a "indraznit" sa fie altfel.
Dar, pana la urma, si libertatea e la fel de incompleta ca si restul, nu exista nici acolo perfectiune. Straie de tot de to felul si masti asortate la tinute vom purta mereu, desi macar pentru cateva clipe sufletul si spiritul pot sa ramana goale, despuiate de rusini, traume si frici reale sau inchipuite.
Ar fi ca un soi de intoarcere la origini, la noi insine, o rebotezare necesara. Am putea chiar incepe sa ne punem si unele intrebari existentiale si ajutatoare, incercand sa limpezim putin perspectiva insuficient de clara si imatura asupra noastra si a celor din jur. 

Chiar asa, de ce nu poarta animalele  haine?