Despre supraviețuire, animale norocoase și oameni foarte triști

Am supraviețuit și eu precum țestoasa rămasă vie după treizeci de ani petrecuți printre mobile și alte ciorcioboate. Amândouă ne-am hrănit, care cu ce și cum a putut: Eu cu iluzii, ea cu termite și carii de lemn. Doar că ea a fost ceva mai norocoasă decât mine. Odată descoperită, și-a reluat viața de huzur alături de familia sa adoptivă. Pe mine nu m-a descoperit încă nimeni, probabil că nici nu m-a căutat nimeni vreodată. Asta în timp ce continui să mă îmbăt cu apă rece și să visez la cai verzi pe pereți și universuri paralele guvernate de iubirea cea veșnică. 

Și dacă e să mă întrebați pe mine, e și normal să fie așa. Animalele merită mai mult decât oamenii să le fie bine. Să nu uităm că, și în cazul țestoasei, tot omul a fost de vină pentru ce i s-a întâmplat. Respectiva familie care avea în posesie drăgălașul personaj s-a apucat de renovări în casă, uitând că unele viețuitoare de prin jur nu sunt capabile să vorbească și să strige după ajutor. Așa a ajuns biata broscuță din poveste să își petreacă aproape o viață (de om, sic!) în completă izolare și prin diverse ascunzișuri, și spre deosebire de mine și fără vina ei. 

Acum cred că draguța de ea e bine, și dacă legile naturii nu dau greș – și nu prea dau ele de obicei – prietena noastră trebuie că încă se bucură de viață. E adevărat, o viață dictată de alții cam cu capul în nori pe ici, pe colo, dar totuși viață. 

Despre mine, în schimb, nu știu ce să spun. De trăit încă trăiesc, cel puțin asta susțin - uneori chiar cu tărie - semenii mei, atunci când se găsește careva să întrebe dacă mai exist au ba. Și înclin să îi cred pentru că, uneori, răspund la apel, poate și din teama patologică de a nu fi uitată chiar de tot. Că ce e mai rău decât să uiți un mort viu? Probabil să uiți un mort mort, dar pe acela chiar că nu îl mai interesează, doar a scăpat pe veci și cu succes de frustrările și tensiunile mundane aferente lumii de jos. 

Pentru neviața mea de zi cu zi și de mai ani n-o să dau vina pe oameni sau pe alinieri nefaste de planete așa cum aș fi tentată să o fac. Nu. Cred că e contraproductiv și pe alocuri și trist. Bine, nici nu mă consider vinovata absolută, n-ar fi fair, please. Doar că nu mai are rost să caut nod în papură și alți presupuși vinovați pentru că mie nu mi-a mers una sau alta, sau că am iubit doar eu și pe el l-a durut fix în cot, sau invers. E pierdere de vreme, atâta timp cât trecutul rămâne acolo unde îi șade dumisale cel mai bine: în trecut, iar viitorul e cu siguranță și complicat, și incert. Ar putea fi și promițător zici tu, optimistule de serviciu? OK, poate că va fi. Cine’s eu sa te contrazic pe tine? 

Cert e că toți murim câte puțin în fiecare zi și ne tot căutăm scuze că, vezi Doamne, noi nu merităm așa ceva – moartea e o pedeapsă doar pentru confrații noștri ăi mai imperfecți. Și că nu noi înșine ar trebui să plătim pentru nesăbuințele proprii de zi cu zi, ci mai degrabă vecinul. Sau, și mai bine, capra lui. Bietele animale...

Mai am, totuși, o întrebare, vorba unui amic: Oare cât mai rămâne din noi după fiecare din morțile astea ciclice, ușor de înțeles, dar atât de greu de acceptat? Probabil mai nimic, deși suficient cât sa tot încercăm, fără prea multe șanse de câștig, iar și iar. Trist? Nu, doar realist, dureros de realist. În sfârșit…