Primavara iernii mele esti Tu

E un fel de primavara in plina iarna. E caldut, un soare moale imi incalzeste pleoapele inchise aflate in plin proces de relaxare. Ma iau si eu dupa ele si zen-ul lor si incerc sa nu ma gandesc la nimic. Si reusesc oarecum, pentru cateva clipe, cat sa imi inchipui cum ar fi sa nu mai am niciun fel de gand pentru mai mult timp, sa zicem pentru vreo 3 zile. Ideea asta isi face din ce in ce loc mai mult in mine, imi excita simturile pana mai adineaori ramase in stare de repaus. Merg si mai departe si ma intreb cum ar fi sa ma golesc de tot de continut pentru aceleasi 3 zile; de continut si de sens. Daca ar fi posibil si astea ar "fugi" temporar de mine, stiu sigur ca tot mi-ai ramane tu. Esti ca o amprenta a mea, una mai reusita decat originalul; esti ca un organ in plus de care am neaparata nevoie ca sa mai pot sa respir. Daca renunt la tine chiar si pentru cateva minute risc sa mor, iar eu nu vreau sa mor. De ar fi sa vreau sa traiasca ceva mai mult decat mine, atunci asta ar fi Dragostea. Da, as vrea ca ea sa imi supravietuiasca si sa iti tina tie de cald sufleteste pana m-ai urma in neant. Am sa te caut si acolo, fii sigur, ca sa imi reiau dragostea ramasa in urma, sau poate am sa inventez o alta, una adaptabila la tot felul de lumi de aici si de aiurea.

Deschid ochii. Trec oameni, caini si pisici prin fata mea si te vad pe tine, acum treaza, in fiecare din ei: Esti cand preocupat, cand vesel, cand trist. Esti acolo si asta e important: Sub orice forma si in orice fel de emotie.
Mai sorb o gura de cafea si redeschid cartea la pagina la care tu mi-ai scris randurile si unde eu am inceput sa te compun ca pe o opera de arta in ruinuri circulare a la Borges.
Te iubesc.