Cine sunt eu?

O intrebare atat de simpla la prima vedere, pe care insa nu am fost in stare sa mi-o pun mie insami. A trebuit sa imi fie sugerata de un serial turcesc, intr-o seara de ianuarie calda ca de septembrie.

Desi mintea aproape ca imi da in clocot uneori de la atatea intrebari ce-mi dau tarcoale prin creierul nestavilit, intrebari care de care mai alambicate, mai ciudate si mai neancorate in realitatea aplaudata de unii, uite ca n-am fost in stare sa ma intreb singura un lucru atat de banal: Cine sunt eu, cine sunt eu cu adevarat.

Tipa din film e in cautarea unui job. Se duce la interviu, dar in loc de asta primeste o hartie cu o singura intrebare: “Cine sunt eu?”

Situatia in sine o face sa se simta inconfortabil; nu are incredere in ea si nici in fortele proprii, desi a absolvit Dreptul cu brio.

Nu intelege de ce nu i se cere sa isi descrie pur si simplu experienta, cariera profesionala. Se tot framanta, singura, in sala de interviu. Da sa se ridice si sa plece de mai multe ori, dar nu o face. La un moment se apuca sa deseneze pe foaia cu intrebarea aia atat de…neasteptata.

Isi admira desenul dupa, vrea iar sa plece, i se pare inutil sa mai ramana. Pe cine ar interesa cine este ea? Si totusi…ceva, undeva, un gand ascuns printr-un colt de minte o indeamna sa ramana totusi si sa…scrie, sa scrie despre ea insasi, ea, femeia cu cele mai mari indoieli de pe pamant…

…Se apuca intr-un sfarsit si scrie si iar scrie, pare ca nu se mai opreste. O dor degetele de la atata scris si strans pixul intre ele, dar nu se lasa, nici macar nu incetineste; gandurile si ideile sunt mai rapide decat textul asternut pe foaie. Cu greu tine pasul, cu greu pastreaza echilibrul, oricum unul fragil, dintre ganduri si cuvinte.

Imi pun si eu aceeasi intrebare acum. Poate ca e un truism, dar curiozitatea imi e mai puternica si invinge. Oricum nu ma cunosc mai deloc, e o oportunitate buna de autoanaliza.

Deci cine sunt eu? Sunt eu, cea exterioara, aceea care infrunta lumea si incearca sa o domoleasca pana sa ii se potriveasca manusa, o initiativa utopica cu un final pe masura, usor de intuit?
Sau poate ca sunt eu cea interioara, cea care se lupta cu ea insasi mai mult decat cu oricine si orice, cu sorti de izbanda la fel de limitati?

Cred ca mai degraba sunt o combinatie a celor doua, ca majoritatea. O banala cu pretentii de mai mult. Asa o fi, dar totusi, care sunt eu, eu cea reala, cea pura, cea buna si rea deopotriva? Unde imi e sufletul? Il tin cumva captiv in mine, sau dimpotriva, il ofer cuiva pe tava in schimbul unei farame de iubire, efemere sau nu? Ce bine ar fi sa sune cat de cat optimist toate astea, doar ca macar atata stiu despre mine: Ca nu sunt in stare sa vad ce e dincolo de negura mai mult sau mai putin inchipuita…

…Si era doar o intrebare, iar acum sunt mii…Ma si tem sa ma mai gandesc la mai mult, vreau sa ma opresc acum, trebuie!

Dar cine imi cere sa ma opresc pana la urma? Mi-o cer eu insami sau mi-o cere lumea, o lume la fel de bagacioasa si de uracioasa ca si mine?! Si uite asa, mai apare inca o intrebare, la fel de usoara (grea?!) ca si restul. Si sigur vor urma si altele. Dar poate ca e mai bine ca nu am toate raspunsurile. Pentru ca atunci cand le voi avea si voi fi si sigura de ele, de mine si de restul, stiu ca voi suferi si mai mult. Oglinda pusa in fata mi se va sparge in inima…

…Dar gata, am obosit si nu e nici macar tarziu. Sau poate ca este, si eu, cea reala o stie, dar inca nu o poate accepta. Nu inca.