Gradina iubirii

Sta goala, intinsa pe canapea si priveste departe, prin fereastra larga deschisa ce da inspre gradina. Pielea alba, moale si coapta i se afunda in cea maronie inchis si mai dura a canapelei din living. In ciuda contrastului de culori si consistente tegumentare, una vie si alta moarta, o comuniune de elemente asemanatoare tocmai se naste. Umanul intra aproape pe nesimtite intr-o armonie aparent nefireasca cu lumea celor fara suflet si fara ingaduinta. Canapeaua îi cuprinde trupul viu cu totul ca si cum ar fi fost el. El, cel plecat ieri chiar prin gradina aceea mangaiata cu apatie de privirea ei.

Isi indeparteaza cu degetele-i fine o suvita cazuta pe frunte. Odata cu firele rebele fuge si gandul tulburator al singuratatii veche deja de douazeci si patru de ore. Se gandeste ca probabil e o uitare de numai o clipă. Ii fuge insa si acest gand secund, tresarind sub picatura calda de cafea cazuta pe aureola sanului de aproape aceeasi culoare cu cea a licorii trezirii, dorite sau nu. Sterge usor pata de cafea cu buricul aratatorului. Cu buzele infierbantate isi suge senzual degetul, asa cum o facuse si el in dimineata de dinaintea plecarii. Senzatiile sunt insa diferite acum: Ii pare ca s-a taiat la deget si si-a supt propriul sange, putinul sange ramas in ea. Vraja lasa loc dezastrului.

I se face brusc frig si pielea, mai adineaori primitoare si ofertanta, i se strange, i se umple de pliuri, normale cam peste vreo douazeci de ani de acum incolo. Dar acum e totul de la frig si de la disperare. Dune minuscule mii ii strabat bratele, pieptul, abdomenul tensionat. Usor, usor se porneste o adevarata furtuna interioara si trupul i se cutremura cu totul. Canapeaua se razvrateste si ea, provocata sa intre in joc si da sa o inghita, lacoma. Cu o ultima suflare si un ultim licar neastamparat in ochi, inainte de a fi inghitita cu totul de neantul cu pielea castanie si aspra, mai revede o data gradina si cei doi mesteceni batrani din spate infiorati la fel ca si ea. Din verdele aproape insuportabil de viu, gradina devine deodata ucigator de rosie. Se transforma intr-o valvataie ce inghite pe data intreaga casa.

Ea insa nu mai simte parjolul acesta exterior siesi, poate doar pe cel din inima. E deja moarta, topita si izgonita din lumea noastra. E aruncata, fara sa se poata opune, in vartejul nemilos al canapelelor care nu cuvanta si care nici nu protesteaza, dar care ucid perfid si fara mila trupurile tinere de femei singure.