Prințesa păpușilor

E un weekend ca multe altele, nimic nu anunță că ceva special tocmai e pe cale să se întâmple. Mă plimb prin parc și e destul de cald. Un soare blând mângâie cu razele-i jucăușe totul în jur, în tandem cu vânticelul - frățior de primăvară târzie.

Deodată se aude din depărtare o muzică în surdină, îndreptând înspre zări un refren, unul clasic, vechi și totodată foarte cunoscut: “Pretty woman, walking down the street, pretty woman”...
Voluptatea momentului precum și cea sunetelor înălțate parcă de niciunde îmi readuc aproape instantaneu în minte imaginea filmului cu Julia Roberts și Richard Gere, amintire care uluitor de repede începe să mă tulbure, începe să nu îmi mai dea pace. Aproape instinctiv amintirea - obsedantă deja de pe acum - a unuia dintre filmele tinereții mele mă face să mă îndrept cu pași repezi și aproape pe negândite în direcția din care se aude muzica aceea familiară, cântecul acela dulceag...

...Și atunci o zăresc pe ea, prințesa păpușilor, o fată frumoasă, brunetă, cu părul lung și strâns slab într-o coadă la spate. Cred că are vreo douazeci de ani. Zâmbetu-i prietenos ce îi luminează întreg chipul mă cucerește pe dată. E un zâmbet care ei îi provoacă un tremur fin buzelor delicat rujate, iar mie o emoție de neînchipuit. Muzica se aude de undeva din spatele ei, probabil de la un casetofon sau o combină audio, cel puțin așa pare, nu-mi dau seama prea bine din locul în care mă aflu.  

Apropiindu-mă ceva mai mult - mânată de o curiozitate de nestăpânit, deslușesc mai ușor și pe îndelete o domnișoară zveltă, înaltă, cu picioare superbe, puse în valoare de dresul negru transparent. Bocancii pe care îi poartă își au și ei rolul lor, unul bine definit, in poveste. Puțin uzați, dar totodată mândri nevoie mare de pe urma patinei timpului căpătată cine știe cum și de pe unde, aduc o notă vintage eleganței trupului crud și ușor ca un fulg. Protagonista poveștii e îmbrăcată cu o rochie neagră de tafta căreia i-a adăugat drept pată de culoare o jachetă subțire galben-aurie, strânsă grațios pe talia-i subțire. La gât poartă un pandantiv ce pare a fi un totem, dar nu îl pot distinge nici pe acesta foarte bine (m-am oprit intenționat puțin mai departe de ea, suficient cât să pot cuprinde cu privirea și cu sufletul întregul spectacol de splendoare la care particip ad-hoc).

Prințesa mânuiește două păpuși, băiat și fată. Dar ea nu e asemeni unui păpușar autentic de la teatru, care dă spectacole manevrând păpușile din culise printr-un sistem complicat de sfori invizibile. Prințesa păpușilor noastre e vizibilă asemeni nouă, participă la spectacol odată cu noi, și mai mult decât atât e parte din el. Este a treia piesă din jocul-dans ce trezește senzații intense, unele dintre ele neștiute chiar, cuibărite cândva demult prin vreun ungher îndepărtat al minții.

Cuplul de dansatori-păpuși se mișcă ritmic pe muzica placută auzului, unduindu-și grațios trupușoarele acoperite cu veșminte țesute dintr-un voal verde vaporos. Sunt mânuiți cu dibăcie și pasiune. Dansul amețitor susține muzica, o completează și o înnobilează. Păpușile nu par să obosească defel, nici măcar atunci când pași mai complicați le sunt ”impuși” cu duioșie  de către ”stăpână”.

Un copil priveste și el îndeaproape spectacolul, pare că nici nu mai respiră de la atâta încântare. Tăticul tot încearcă să îl convingă că a văzut destul, că e timpul să plece acasă, dar fiul nu renunță ușor.

- Cine a mai văzut vreodată niște păpuși atât de micuțe și atât de pricepute la dans? soptește copilul, încercând pe cât putință să nu deranjeze, sau să întrerupă cumva "minunea" desfășurându-i-se pe de dinainte-i. 

- Tati, masa poate să mai aștepte puțin, te rog! Și mie îmi e foame, dar dansul asta e atât de frumos, e ca o poveste! Nici nu-mi mai trebuie mâncare, și nici somnul de dupa-amiază!

La auzul acestor vorbe, tăticul cedează învins (de copil și de dans deopotrivă). Cere însă, la schimb pentru bunăvoința sa, cel mult încă un dans înainte de plecare.

Copilul acceptă, nu are încotro. “E bine și doar atât, măcar pot să mai ascult și să privesc puțin decât deloc" se gândește micuțul. Dar nu mai spune nimic cu voce tare, se abține, e păcat să frângă vraja îmbătătoare...

...Parcă înțelegând nevoile copiilor și responsabilitățile părințior, spectacolul se încheie odată cu acest ultim cântec permis de un tată foarte înțelegător. Păpușile se opresc din dans ca la un semn, și zac acum fără vlagă pe covorașul întins pe asfalt ce a ținut loc de scenă împrovizată. Pare oarecum trist pentru că e finalul, dar  nu este deloc așa: Spectatorii încă aplaudă, parcul răsună de bucurie și încântare fără seamăn.

Într-un sfârșit, emoționată și copleșită de aplauzele ce par a nu se mai sfârși, prințesa începe să își strângă, îmbujorată, recuzita. Nu încetează nici acum, la sfârșit, să zâmbească, ca și cum zâmbetul său ar fi unica legatură indestructubilă dintre ea și restul lumii, iar o deconectare bruscă ar compromite întreg echilibrul universal. Își îmbrățișează cei câțiva prieteni veniți special să o vadă și își pune grațioasă ochelarii de soare cu lentile mici și rotunde a la John Lennon. Nu se ascunde încă în umbra lor, nu înainte să ne mai privească o ultimă dată și sa ne salute și pe noi, spectatorii săi până astăzi necunoscuți. Zâmbim și noi, spectatorii, la rândul nostru, mulțumindu-i recunoscători pentru emoții și frumusețe, pentru cântec sublim, dans nebănuit, păpuși aproape vii și zâmbete fermecătoare. Păpușileîși iau și ele la revedere de la noi și se îndreaptă și ele încet spre casă, adăpostite în cufărașul lor de lemn roșu.

În urmă rămâne parcul cu parfumul său primăvăratic și greu. Oameni, prințese și păpuși deopotrivă au renăscut astăzi, într-o splendidă zi de duminică pe la prânz... 

CURAJUL DE A NU AVEA CURAJ

Nu avem curajul, nu indraznim, cel putin nu mereu, sa facem ce ne dorim, ceea ce ne-am propus. De ce? Pai e destul de simplu: Nu ne lasa barierele personale, conventiile sociale, convingerile religioase, legile mai mult sau mai putin discutabile, parintii sau sefii autoritari.

Si de ce, totusi, ne e atat de greu sa trecem peste toate aceste oprelisti cu usurinta? Poate pentru ca nu vrem? Pentru ca de putut sigur se poate, orice lucru de pe lumea asta poate fi si facut si depasit, vorba aceea: “Sky is the limit”. Sau moartea. Sau ambele. Cert e ca ne infranam, de cele mai multe ori, din a face unele chestii, unele care ne-ar putea dauna mai ales noua. 

Ah, daca ne da moralitatea afara din casa si ne gandim la suferinta celorlalti inainte sa aruncam vreo “nazdravanie”, atunci e bine, lucrurile par normale si in regula. Dumnezeu poate zambi multumit. Dar sa fie pe bune parerea de rau/bunul simt ivite subit de dupa colt, ca altfel ne intoarcem la punctul in care este satisfacut exclusiv propriul ego si zambetul Suprem e inlocuit de vechea grimasa pe care omenirea o tot cere de ceva vreme.

Sa nu dam in extreme, insa, nici de o parte, nici de cealalta. Nu e OK nici sa fim prea egoisti, dar nici sa zicem „da“ cu fiecare ocazie cand ni se cere cate ceva, pentru ca o sa fim luati de prosti, si poate ca asa si suntem. E pur si simplu imposibil sa multumesti pe toata lumea, asta daca nu cumva avem de a face cu niste perfectionisti notorii, care isi propun drept unic tel in viata sa dea jos Luna de pe cer – ziua in amiaza mare, daca se poate, astfel incat provocarea sa fie totala – si sa si-o atarne la brelocul cu chei pe post de amuleta. In cazul asta, nu ma bag si nu comentez, fiecare le stie pe ale lui, fiecare isi gestioneaza propriile limite dupa cum stie mai bine.

Dar, totusi, sa nu avem indrazneala (curajul tine de infaptuirea unui act de eroism intr-o situatie limita) sa actionam in situatii banale atunci cand viata nu ne e sub amentintare si nici nu avem sabia lui Damocles deasupra capului, lucrul asta pare destul de aiurea si de paradoxal. Sa nu ii atragi atentia lui X ca nu e frumos sa injure ca la usa cortului, asta nu mi se pare o dovada de curaj. Pana la urma, totul se reduce la lipsa lui de bun simt, dar si a indraznelii tale de a-l trage de maneca fiindca e nepoliticos.

Curajul ramane apanajul celor care se avanta sa taie capetele balaurului, chiar daca stie ca are sapte de taiat, dar tot nu renunta pana nu le dovedeste pe toate. 

Acum nu zic sa ne apucam sa il apostrofam in plina strada pe ala cu mutra de interlop care vorbeste tare si scuipa, si NE scuipa in timp ce sparge si seminte ajutandu-se de unica masea de pe partea dreapta ramasa in viata. Nu, nu, pe asta e mai bine il lasam in pace si in lumea lui, pentru ca riscam sa ne apuce de guler si sa arunce cu tunuri de saliva si coji menajere peste intregul nostru chip mai mult sau mai putin angelic din dotare. Si asta daca nu cumva avem marele ghinion sa aiba la el si vreo arma alba, just in case sa nu il atace careva din vreo banda rivala. Ca ala, ala din banda aia inamica poate ca nu il ataca prea des, si din plictiseala sau prea mult exces de zel al interlocutorului nostru “neconform” tot noi riscam sa cadem victime si sa ne-o “furam” artistic si major. 

Eu, recunosc, ma gandesc acum si la medicii aia de la UPU Floreasca care sigur s-au saturat de cusut rani rezultate de pe urma unor astfel de agresiuni stupide, incheiate cu sosirea politiei si parafate cu sange si urme de lanturi de aur, stavile de nadejde in calea atacului la jugulara.

Dar astea sunt, pana la urma, cazuri extreme. Desi viata ne-a invatat ca trebuie sa ne asteptam cam la orice si cam in orice cantitate cand vine vorba de griji, greutati si necunoscut. Ai curaj, n-ai, viata tot iti da de lucru cand te astepti mai putin, si daca nu esti suficient de inspirat (ca pregatit sigur nu esti), risti sa fii invins inca de dinainte sa realizezi ca erai angrenat in vreo lupta de supravietuire.

Indraznesc sa sper (curaj n-am defel, deci nu intra in discutie nivelul meu de “tupeu”) ca ne-a mai ramas vreun reziduu de intuitie dosit prin vreun cotlon de creier, inca neeliminat in urma desfasurarii ultimei sesiuni de curatenie generala pe motiv de Paste, Craciun, curatenia de primavara ca tot facem macar o data pe an una dintre astea, care sa dea alerta si cand e cazul de tacere si de abtinere. Pana la urma, seful e sef oricum si nu il va schimba nimeni prea curand, parintii n-ai cum sa ii schimbi nici acum si nici vreodata, iar agresorii o sa moara tot agresori pana s-o gasi unul mai al dracu si mai brav decat ei care sa ii vina de hac cu ultimul ac de cojoc disponibil.

Ca cine o sa stea acum sa ii readuca pe astia la sentimente si comportamente mai bune? O sa ajunga ei si la “cazan”, dar pana atunci cea mai buna forma de salvare ramane, cu siguranta, fuga cea rusinoasa. Asta daca ne tin picioarele si daca ne place miscarea. Exista, evident, si riscul sa fim prinsi din urma de unul mai rapid si mai indragostit de sport, clar, dar macar am avut…indrazneala sa nu stam ca fraierii si sa ne-o “luam in freza", fie ca o meritam, fie ca nu.

Important este, si moral deopotriva, sa actionam atunci cand fara implicarea noastra lucrurile chiar o pot lua razna: Salvarea intarzie, iar lumea se roaga pentru o minune in loc sa acorde primul ajutor. Atunci da, sa stai pe margine si sa privesti cum cineva e in agonie si sa nu intervii nu mai esti doar las ci si iresponsabil si n-ai nici pic de constiinta. Esti doar o umbra fara suflet, un manechin inert si inutil.

Cat despre a fi un curajos de meserie (deh, perfectionismul meu consacrat nu-mi da pace), ei bine, nu stiu prea multi care se pot lauda cu asta, dar aia pe care ii stiu cu siguranta vor purta acest “stigmat” pentru totdeauna si cu demnitatea ce vine la pachet odata cu actul de eroism proaspat infaptuit. Si probabil, aceia nici nu ne vor rade in nas ori de cate ori NOI ne-om lauda - cu maxima victorie in privire - ca tata a inteles (in sfarsit!!!) ca am crescut, si ca un pachet de tigari, un pahar de tarie sau o partida de sex protejat n-au omorat inca pe nimeni.

Nu stiu de ce purtam haine

Nu stiu de ce noi, oamenii, purtam haine iar ele, animalele, nu. Nu, nu cred ca suntem noi mai inteligenti, sau cel putin nu din perspectiva asta. Animalele, pur si simplu, cred ca se accepta asa cum sunt. Se tolereaza reciproc, sau dimpotriva, se devoreaza reciproc. La fel facem si noi de fapt, doar ca noi o facem imbracati si la modul total si responsabil. Scuipatul dispretuitor se face cu gratie, nu asa, oricum.

Probabil ca noi percepem hainele mai degraba ca pe niste masti, si stim ca la masti se renunta foarte greu, asta daca se se renunta vreodata cu adevarat la ele. Ar fi socant sa ne vedem deodata profund si in deplinatate unii pe altii: adica goi, goi si pe dinauntru, goi si pe dinafara, pe de o parte secatuiti de emotii, de compasiune, de toleranta, si pe cealalata etalandu-ne, in aceeasi mare masura, egocentrismul absolut, ura si tradarile nenumarate si diverse. 

Cine ar fi dispus sa se lepede de aceste haine nepotrivite, macar atat cat sa le poata inlocui cu altele, nu neaparat cu unele mai nimerite, dar cel putin cu unele diferite? Eu cred ca nimeni, pentru ca nici unul dintre noi nu a invatat inca sa lase deoparte ce nu e bun sau util, si inca nici unul dintre noi nu a invatat ce inseamna sa vrei sa cauti cu adevarat ceva care sa merite sa fie pastrat, ceva cu care sa vrei sa inlocuiesti raul, raul ala de ne tulbura uneori fara sa ne dam seama, afectandu-i insa din plin pe cei din jur.

Purtam vesminte pentru ca suntem pudici, cam asa de simplist gandim. Evitam sa ne etalam trupurile goale, dar nu ne rusinam, imbracati fiind, sa fabricam judecati care mai de care mai virulente, mai de cancan si mai departe de adevar, pe care sa le aruncam apoi asupra cuiva, la fel de imbracat ca si noi, doar ca ceva mai vulnerabil. 

Am vazut, de curand, o scena dintr-o piesa in care mai multi indivizi dezbracau un el si apoi o ea. Se vedea doar o multitudine de maini care smulgeau haine de pe un trup ce nu se mai putea impotrivea valului tulburator de neacceptare. Soarta protagonistilor dezbracati cu forta fiind deja pecetluita, proscrisilor nu le mai ramasese decat sa se afiseze asa goi in fata intregii lumi. Dar ei se imbratiseaza, strans si isi plang umilinta la comun. Asa pot ascunde mai bine goliciunea trupeasca, la fel si suferinta provocata de semeni. Nu de animale, ci de semeni.

Aud ca lumea cu greu a apreciat aceasta scena. De ce? Pentru ca se rusineaza? Probabil. Dar de ce se rusineaza, de fapt? Pentru ca vad niste trupuri goale expuse pe o scena, sau pentru ca unii ca noi, spectatorii, aleg sa umileasca public pe cineva, provocandu-i fortat "impricinatului" o stare pentru care nu e neaparat si pregatit? Raspunsul e unul previzibil. 

Am putea intreba animalele cum de reusesc ele sa fie si atat de goale, si atat de libere deopotriva. Am putea sa le intrebam, dar nu cred ca animalele ne-ar si raspunde. Cainii vorbesc, pisicile vorbesc si ele, si caii vorbesc...Dar tot nu ne-ar raspunde. Nu ca nu ar vrea, ci ca nu ar sti cum. “Voi, oamenii, n-ati intelege, oricum”. Asa e, nu am intelege. 

Va mai amintiti povestea cu Hainele cele noi ale imparatului? Ei, cu ea am crescut, de fapt. Regele defileaza gol, falindu-se supusilor cu hainele lui minunate, care de fapt nu exista! Totul din aroganta, mandrie si mai ales prostie. Haina l-a facut pe om, haina acopera totul, protejeaza chiar si o minte atat de subtire ca cea a regelui nostru din poveste. Umblam goi doar daca suntem pacaliti, fortati cumva prin vreo manevra neasteptata care sa ne faca sa ne dezgolim. Ne e frica de noi insine la fel de tare cum e e frica de ceilalti. O frica generalizata ne dicteaza toate reactiile.

Cei care practica nudismul, de exemplu, nu sunt de departe nici cei mai tineri si nici cei mai frumosi oameni, dar cu totii sustin la unison ca se simt liberi, si comportamentul lor pe plaja o dovedeste pe deplin. Doar ca si ei sunt liberi doar pana vine momentul sa se intoarca in lumea asa-zis normala,  lumea care tinde sa respinga tot ceea ce nu poate intelege, cu rezultatul neacceptarii si al alienarii individului care a "indraznit" sa fie altfel.
Dar, pana la urma, si libertatea e la fel de incompleta ca si restul, nu exista nici acolo perfectiune. Straie de tot de to felul si masti asortate la tinute vom purta mereu, desi macar pentru cateva clipe sufletul si spiritul pot sa ramana goale, despuiate de rusini, traume si frici reale sau inchipuite.
Ar fi ca un soi de intoarcere la origini, la noi insine, o rebotezare necesara. Am putea chiar incepe sa ne punem si unele intrebari existentiale si ajutatoare, incercand sa limpezim putin perspectiva insuficient de clara si imatura asupra noastra si a celor din jur. 

Chiar asa, de ce nu poarta animalele  haine?

Fetita de lumina

Tatal isi incheie cu greu povestirea. Abia rasufla, inghite in sec, suspina. Se straduieste de minute bune sa nu planga. Nu reuseste pana la capat. Ochii i se dilata, i se inrosesc si incep deodata sa inoate in lacrimile ce asteptau de ceva vreme sa dea in clocot...

...Intr-un sfarsit, un tata plange, un tata reuseste sa planga, nu a mai facut asta de mult pentru ca nu a mai putut. 
Povestea lui e povestea oricarui tata al carui copil a indurat o suferinta, o suferinta mare, pe care era foarte aproape sa nu o poata depasi. Chiar daca acum, la ani dupa ce durerea a ramas doar o amintire pe care s-a induplecat sa mi-o impartaseasca si mie, sufletul lui de tata inca plange, desi lacrimile de acum nu se mai vad sau nu le vedem noi, nu le mai intelegem. Sunt acele lacrimi care curg invers, spre interior, care parjolesc organe si tot ce mai intalnesc in cale.

Candva, acest tata frumos si curajos a primit un semn, un semn al mortii pe care a refuzat sa il ingaduie pentru sine. A strigat nu, Doamne, nu! Semnul asta nu poate fi pentru mine! Trimite-mi un altul, te rog!

Si Dumnezeu l-a ascultat. I-a trimis in schimb o pasare alba in zbor care sa ii salveze copilul.
Dupa un zbor lung dar lin, copila ajunge cu bine la destinatie, la singurul spital care stia cum sa ii faca inima sa bata la loc. Pasarea stia, pasarea a fost trimisa special sa ia copila si sa o duca usor, pe aripile sale, pana la salvatorii sai.

Nimeni nu mai credea in minunea vietii acestei fetite, doar parintii nu isi pierdusera speranta, nu puteau face asta, altfel ar fi murit si ei putin cate putin...
Cu toate astea, dupa cateva zile de respirat printr-un plaman strain, ingerul de fata s-a trezit. A deschis ochii, putea respira singura, putea plange, putea zambi.

Era, totusi, prea mica sa poata intelege ce s-a intamplat si de ce parintii ei nu mai aveau chip. Dar, asa, mica cum era, a luptat, a luptat sa ramana pe lume. Era mica, dar era si foarte puternica. Era o copila care a invins universul, pe care il poarta acum agatat la brelocul pe care atarna cheia de la dulapiorul sau de la scoala.

Pentru ca da, copila noastra e bine acum, s-a refacut complet, chiar daca nimeni nu ii mai dadea vreo sansa. La Loto daca juca, la cate sanse i-a dat ei viata, ar fi pierdut cu siguranta. Doar stim cat de greu se castiga la Loto. Nu stim, in schimb, cu adevarat, cat e de greu sa castigi pariurile nenumarate cu viata si probabil continuam sa nu stim pana in clipa in care ajungem sa vedem prapastia deschizandu-se dinaintea noastra, prapastie a carei adancime nu o putem anticipa privind de sus...

...Fetita curajoasa si iubitoare de viata din povestea noastra merge astazi la scoala, invata foarte bine. Se joaca cu alti copii care nu au trecut prin ce-a trecut ea, dar asta nu conteaza pentru ca ea nu judeca ce a ales Dumnezeu pentru ea. Cine poate sti ce o fi ales pentru altii?

Se mai intreaba, uneori, cu glas tare cum de nu a uitat ce obisnuia sa viseze pe atunci, pe atunci cand era in coma si doamna cu coasa ii dadea tarcoale, nerabdatoare sa duca in rai niste copii. Visa caluti in zbor sau, poate ca erau pasari? Zborul a salvat-o si a redat-o parintilor ei, ne-a redat-o si noua, noua parintilor de copii care nu am trecut prin astfel de experiente atat de profunde si de autentice de viata.

De fapt noi, ceilalti, suntem doar niste autisti incapabili sa intelegem si sa traim cu adevarat si complet sensul vietii. Toate zilele noastre urmeaza aceeasi rutina bezmetica si alienanta, demna de orice pamantean cinstit si bun platitor de taxe si facturi. Uitam sa ne petrecem putinul timp impreuna, uitam sa luam masa in familie, uitam sa ne jucam, parintii si copii deopotriva. Uitam sa alergam in parc macar cat sa ne plimbam cainele. Uitam sa fim, uitam sa respiram, de parca aerul s-ar fi terminat cumva ieri si astazi nu mai e nevoie de el...

...Si constientizam pe undeva prin launtrul nostru ca rutina asta imbecilizanta zilnica ne ucide putin cate putin, si atunci de ce ne incapatanam sa ne tinem stransi de ea? Orice eroare plasata in acest cerc vicios nu duce de fapt nicaieri, sau, poate, doar la moartea noastra pe dinauntru? Dar, oare, cati dintre noi intelegem ce conteaza cu adevarat?

As merge pana acolo incat sa cred ca numai acest tata, aceasta fetita si mama ei pot intelege pe deplin tot ce e in jur. Ei pot sa evite mocirla asta ucigatoare in care ne afundam zi de zi, pentru ca ei au invatat cum, pentru ca au fost nevoiti sa invete.

E bine insa ca acei copii sanatosi pot invata de la acei copii care candva nu au mai fost sanatosi ce inseamna sa respiri cu intreaga fiinta, sa emani lumina prin toti porii si sa indrepti raze calde inspre Pamantul pierdut, raze de lumina salvatoare cu care sa poti imblanzi, mai departe si pana la urma, lumea...

...Copila care visa zborul il invata pe copilul ramas pe Pamant ce minunat poate fi sa se afle acolo, deasupra, strabatand cerul de sus, pe cel de mijloc si chiar si pe cel de jos, cu vantul abia adiind atat cat sa-i fluture putin parul….

Malleriada de a doua zi

Va suna cunoscut cuvantul asta, "malleriada"?  Da, nu va inselati. Suna a "mineriada" si la propriu, si la figurat, din pacate. E drept, din goana prin mall n-a murit inca nimeni, sau nu sunt eu la zi cu stirile, desi asta chiar e imposibil.

Mallomania e o boala grea si contagioasa. E de ajuns sa iti stranute un malloman in nas, si gata esti, nici aspirina saracului nu te mai vindeca. Eu am avut bafta sa inhalez niste stropi infectati si iata-ma si pe mine gata sa cuceresc cel mai mare, un mare mall din Bucuresti.

Da, stiu, e convenabil sa stai post factum si sa analizezi cum s-au desfasurat ostilitatile in teren. Cand razboiul e in toi lupti ca n-ai incotro, desi, repet, eu nu stiu sa fi murit - cu adevarat - careva din shoppingareala, dar sigur nici mult nu mai avea. Dupa ce s-a terminat batalia, si evident daca n-ai murit, stai si povestesti mama ce mi s-a intamplat mie, razand sau plangand, depinde in ce nota alegi sa transpui eveninmentele.

Si daca, totusi, se moare din boala asta, ma intreb cum ar fi sunat necrologul unei domnisoare ucise de talpa de bocanc misogina aterizata in plina figura. Hai ca de fapt nici nu vreau sa stiu, nu sunt curioasa, sau acum nu mai sunt, sunt prea obosita dupa asa o lupta. Ieri inca eram curioasa, da, ieri, ieri cand cretinoida mea de inspiratie mi-a jucat feste si m-a trimis sa fac shopping la mall.

Si io, fraiera, am ascultat de vocea mea interioara ragusita, ca sa nu zic altfel, si m-am dus. 

Am ajuns la mall gen dupa ora de deschidere, pe la unspe, cu catel, purcel, plod, iubit si mama cu ramele ei Dior cu tot. Da, mama zice ca isi cumpara ochelari care ii vin bine, firma nu conteaza. Eu m-am gandit chiar sa ii propun sa incerce si ceva marca Star Wars. E pacat, cine stie ce lentile foarte eficiente in forma de nava spatiala or fi lansat astia in urma succesului fulminant obtinut cu filmul in care moare Harrison Ford, sotu' lui Ally Mc Beal aia funny si mult mai tanara. 

Ca sa revin la povestea mea nedemna de a fi povestita (desi e necesar sa mai facem si haz de necaz din cand in cand) ne urcaram cu totii in masina deloc de fite datand din anul de gratie 2007...cred (iubi, please confirm) si porniram inspre mall-ul al carui nume incepe cu A de la AFI, sau cu A de a A FI, adica a fi tampiti ca am avut asa o idee proasta de petrecere a timpului liber si putin acordat de sarbatori.

Malleriada de a doua zi de dupa Craciun a fost clar o idee proasta, au aratat la televizor ce aglomeratie era si mi-au zis si colegii. 

Bine, pastila de a doua zi functioneaza daca o iei chiar a doua zi. Ei, si el, mallul, a inghitit pastila si nu s-a strambat, dar tot a ramas gravid, saracul. Si s-a ales, in schimb, nea molu' cu noi, fraierii, dar niste fraieri hotarati sa se inhame la o plimbare neverosimila pe Champs Elysees, in detrimentul uneia mult mai tentanta prin parcurile scaldate in soare si pline de ghiocei surprinsi.

Va intrebati, poate, ce dracu am cautat eu la mall taman in perioada asta, cand cadourile evident ca n-au fost destule, n-au placut sau n-au nimerit marimea? Bai, fato, tu chiar nu stiai cum e la mall cand e lumea libera? Ei, nu stiam...Ba stiam, dar am sperat si io ca atatia altii care au luat teapa ca si mine si o data cu mine ca poate s-a saturat romanu' de atata dus la cumparaturi non-stop, deci si de Craciun si post Craciun si de ante Craciun si de viitor si de trecut Craciun!

De fapt, la mall nu cautam mai nimic substantial, sau ma rog, imi cautam o geaca, na, ca am auzit ca se duce caldura si ne intoarcem la vechile metehne hibernale. Ah, si mai incercam sa fac si un
buy-back la un ifon. E acolo e un magazin stupid care are in titulatura ceva cu style si ceva legaturi cu marul muscat si ispititor, desi n-are nicio treaba cosmelia bengoasa in discutie nici cu stilul si nici cu ifoanele, cu I de la stii voi ce.

Buy-back nu facui, dar facui in loc niscaiva crize de nervi in cautarea gecii model full moon 2020. Cum ce treaba am eu cu imbracamintea viitorului?

Pai a ajuns atat de greu sa imi gasesc ceva in materie care sa imi vina si bine, care sa si arate si cat de cat decent, si care nici sa nu coste cat juma' din salariu, incat am inceput sa cred ca e mai la indemana sa gasesc de cumparat imbracaminte spatiala din aia inca nedescoperita, neinventata sau neconceputa pana ieri. Pare, de departe, mult mai simplu.

Drept urmare, in cautarea gecii perfecte, intraram noi, toata gradinita cu carucior cu tot intr-un magazin de haine, unul caruia ii expirase timpul (pour les connaisseurs, da, stiti voi la care ma refer?!) unde dadui peste niste geci relativ simpatice. 

Cum io nu sunt asa chiar asa de silfida - "lunga, slaba si zaluda, botezand natura uda" nu e chiar caracterizarea mea fizica super realista, mai degraba aia suprarealista :D (dar am pastrat "manunchiul de ciumafai", deci aviz amatorilor!) - geaca pe care pusesem ochii nu m-a nimerit si nicio pe ea, ca ea era prea stramta si io prea nehotarata si frustrata ca tot n-o sa pot sa renunt la piftie diseara. 

Dar geaca cu pricina era chiar simpaticuta, asa ca am perseverat in naivitatea mea, ca sa nu zic altfel, sperand ca voi gasi un exemplar si pe masura mea. Cum un asa exemplar era imposibil de identificat la raft - deci la vedere - si manata totodata de forta nestavilita a dorintei de a-mi achizitiona "harnasamentul" ideal, o intrebai si io pe tanti consiliera de vanzari (nu, nu se mai numeste vanzatoare, expiratilor si retarzilor care sunteti, acum se numesc consiliere retail, mama voastra de suckeri imbecili si needucati ce sunteti!), o intrebai, zic, daca nu cumva exista in depozit, in spate si ascunsa vederii mele mioape, vreo gecuta mai ampla, asa, cu o marime mai mare cum ar veni. 

Fatuca abordata si experta in retail mai era si gravida (o fi ratat pastila de a doua zi?). Dupa ce ca habar n-avea pe ce lume e ea insasi si nici de unde a aterizat ea fix pe pamant printre noi, muritorii incapabili de intelegere si acceptare, s-a gandit sa mai faca si plozi perfecti asa ca ea. Vorba' ceea: Mama prostilor e mereu gravida.

- Avem DECAT o marime, zumzaie ametitor albinuta-consiliera-de-vanzari-ratate-si-viitoare-mamica incapabila sa isi creasca copilul din lipsa de timp (vorbea la telefon non-stop). Va trebui, in schimb, sa-si intretina si sa-si hraneasca propriul telefon mobil in detrimentul copilului din dotare. Frate, pana la urma si tamaguchi traia pana i se termina bateria, ce daca mai uitai sa ii bagi biberonu' in gura.
Nu-i bai, daca i-ai pus duracell, obectu' merge si se si alimenteaza singur cu strictul necesar.

- DECAT o marime aveti? zice si iubi, incitat de vraja ineptiei deslusite si debitate de pitzi-mami pe post de oac-oac (sa ma scuze broscutele care imi sunt chiar simpatice, by the way).

Intelegand in like a second cu cine am de a face, am preferat sa o las pe tanti intr-ale ei vanzari de top si sa ies afara, purtandu-ma tipic mioritic, adica renuntand dupa primul esec previzibil.

Dar mama, ei bine, cu mama e altceva, mama nu a renuntat asa usor. Nici nu avea acum, ca la ea shoppingu' se face DECAT la galeriile La Fayette (nu, nu alea din Paris, si io tot de alea stiam) ci alea din Biaritz, in puii mei, si acolo consilierul e pe bune, cica. Mi-a zis mie, odata, un francez ca la Biaritz e locul ideal de vacanta, ca acolo e "patria" francezilor bogati si cu multe zile libere primite de dinainte de Hollande.

Oricum, Biaritz-ul e la mama dracu si zici ca daca te hotarasti sa te duci pana acolo iti mai trec nervii. Ei bine, de data asta, mama nu a ales sa viziteze perla turismului francez ca de obicei, ci a preferat sa ramana loco pentru cumparaturi la mallul de militari, ca sa se certe si nu ca sa cumpere, ca oricum stia din start ca n-are nicio sansa in sensul asta, dar de ce nu? 

Mama, ramasa in zona cum spuneam, si-a oprit cu ea si cheful consacrat de harta si practicat frecvent, al carui scop unic declarat il reprezinta repunerea in drepturi a tuturor consumatorilor romani in frunte cu mine, prostii aia care tac si inghit in loc sa faca reclamatie (bine, nici daca faci nu obtii mai nimic, dar macar te consolezi cu faptul ca ai incercat).

Si a stat mama vreo juma' de ora ca sa termine tot ce mai avea de zis lu' tantica de la magazin, pe cand io am iesit sa o astept afara, e drept, putin ingrijorata ca mama o sa puna prea mult "suflet" si ca e posibil sa iasa cu scantei, si chiar nu as fi vrut sa ii se faca rau celei mai cool mame-cu-rame-Dior-care-chiar-ii-vin-si-bine.

Cu mama a fost pana la urma OK. Despre partea adversa nu stiu ce sa zic, ce s-a intamplat cu interlocutoarea dupa tete-a-tete-ul avut cu ma mere va ramane un mister de-a pururea (e clar ca mama o sa zica ca e bine mersi si ca n-a patit nimic). Oricum, inclin sa cred ca a fost bine si cu ea intr-un final. N-am auzit nici tipete si nici interjectii nelalocul lor dupa neplanuita "altercatie". 

Tot ce a reusit sa obtina mama, insa, dupa a fost o imagine jpg pe tel cu o hartie rupta dintr-un caiet de matematica cu numele "criminalei".

- Tu chiar crezi ca asa o cheama, mama? Intreb, cu voce joasa, ca sa nu o enervez si mai rau.

- Ei, macar m-am racorit, zice. Am speriat-o nitel.

"Oare?" imi zic in gand. O doare la basca, data viitoare o sa faca la fel, doar exerseaza zilnic. E tanara si are timp. O sa se descurce bine si la scoala la sedintele cu parintii, are atitudine cum s-ar zice, iar la gramatica exceleaza, deci e bine, norocoasa naibii!

E adevarat ca dupa experienta efervescenta de la magazinul cu timpul expirat, suspendat sau whatever, imi cam pierise cheful de cautat geci. Am continuat, totusi, si asta s-a dovedit a fi decizie buna, singura de altfel pe ziua de ieri. Am reusit sa gasesc o geaca rezonabila, dar numai dupa vreo 4 ore de cautari intense si scuipat shopperi ca sa ii tin cat de cat la distanta, nu de alta.

Cu ce pret mi-am gasit geaca aia, ati prins ideea deja. Toata omenirea din comunele si satele din jurul Bucurestiului si nu numai pareau ca vor si ei o geaca ca si mine, sau mai multe, sau alte cadouri pentru ei, pentru Stefani si Stefane, sau pentru Sfantul Duh, in prima, a doua si a treia zi de Craciun! Doamne, ce zi, am ajuns epuizata acasa si fara pic de saliva in gura, ca blestemele le terminasem deja de la iesirea din parcare.

De mancat la mall n-am mancat nimic (ca sigur sinteti curiosi sa aflati daca am fost romanca pana la capat si daca am bagat si niste fast food, acum, ca aveam si geaca noua ;)), ca doar are si cheeseburger-ul mandria lui, nu se lasa mancat asa, de oricine. Nici cafea n-am mai vrut. Imi era sila sa o beau cu vreunul sau vreuna suflandu-mi direct in ceafa. 

Doar mersul romanilor la mall inseamna turism, frustrare si entertainment, zice unu' mai dastept ca noi. Gresit: entertainment-ul ori ori n-a existat, ori s-a terminat exact in fata mea si nu mai aprovizioneaza astia pana dupa anul nou, cel putin asa cred.

Asa ca, poate, data viitoare o sa beau si cafeaua aia care arata dragut si mirosea bine si care chiar merita si o sa ma si distrez, culmea! (Mama, bebe ramane la tine, ne-am inteles, nu te mai iau la mall, ca te certi). 

De data asta fost prea mult, chiar si pentru una care isi face cumparaturile mai mult local, ca la Londra e prea scump.

Hai va pup,

M

Taramul nimanui

"Stimati calatori, va rugam sa va indepartati de la marginea peronului!", ne indeamna calm, dar totodata cu fermitate mecanicul de tren de la metrou.

Din pacate, tonul cald al mecanicului nu pare sa aiba vreun efect. Invariabil si previzibil, calatorii sunt, si de aceasta, data la fel de grabiti si de inconstienti, asa cum sunt in fiecare dimineata dupa ora 8.

Nemultumirile de zi cu zi au dezvoltat in oameni un mod de supravietuire impenetrant, ce nu lasa loc de concesii, corectii sau acceptari neconforme cu lumea lor, a acelora care iau zilnic metroul ca sa ajunga la servici: Niciodata metroul nu circula suficient de des, peroanele sunt pline de ochi de corporatisti metodici doar la locul de munca. Restul e inconstienta in forma sa cea mai pura: Ce rost mai au toate task-urile de peste zi, daca nu se stie daca mai apuci orele de program? Culmea, inconstienta asta matinala chiar te poate ucide si s-ar putea sa o fi apucat-o deja pe "ultimul drum" fara sa iti dai seama, asta daca nu te duce capu' sa fii nitel atent.

"Stimati calatori, viata e prea frumoasa ca sa o petreceti atarnati de un tren!", isi incearca mecanicul din nou norocul, de data asta pe un ton ceva mai inflacarat, apeland si la niscaiva umor. 

Succes total, cel putin din perspectiva calitatii glumei. Toate chipurile gri, abatute, apasate de inefabilele greutati zilnice se transforma instant si intr-un mod miraculos in ceva cu totul nou. Zambetul isi face loc pe fetele impasibile cufundate in e-book-uri, telefoane si carti reale cu foi si pagini. Apoi zambetul devine, cu pasi repezi, un adevarat hohot de ras clocotitor. Rumoarea veseliei si hlizelile crescande invadeaza vagoanele si asa gemande de calatori si aer irespirabil ca de sauna.

Gluma, am spus, e una buna, are si un alt efect pe langa amuzamentul declansat in faza initiala a lansarii apelului. Calatorii din metrou rad acum, cei aflati pe peron rad si ei la randul lor in timp ce se indeparteaza ascultatori de la marginea peronului...

Reusita este deplina, mesajul a fost receptionat, lumea reactioneaza la indemnurile mecanicului. Nu mai e nimeni agatat de tren, inca un metrou reuseste sa plece fara sa omoare pe nimeni, cel putin pe cei care nu cauta, de bunavoie, “obstescul sfarsit”.

Metroul asta a fost unul norocos, insa. Oamenii se tineau scai de el pana cand o gluma bine plasata a taiat cordonul ombilical, corect si la timp. Dar ce ne facem cu restul de atarnari carora le cedam neconditionat si de care nu ne detasam nici macar in gluma? 

Gasim cate un obiect, un job, sau chiar cate un partener/o partenera de care sa ne "lipim" cu totul, trup si suflet. Cream un asa-zis tot, un mar cu doua jumatati perfecte ce isi gaseste in sfarsit perechea ratacita prin lume...

Dar de ce ar avea nevoie intregul sa se imparta in jumatati? Nu este fiecare dintre noi un intreg care nu are nevoie de nicio o alta bucatica - jumatatea partasa, sau sfert, sau ce o mai fi ea - ca sa se desfasoare? De ce nu poate cauta un tot un alt tot caruia sa i se alature si cu care sa faca, cu adevarat, o echipa si o casa bune?

Mereu ne credem incompleti, neimpliniti si singuri. Cautam in celalalt un ceva ce pare ca ne lipseste. Si aparent, gasim acel ceva, dar apoi o luam de la capat cu cautarea absolutului, supremului.

Pentru ca, nu-i asa, niciodata nu putem avea totul, desi, culmea, toata viata suntem in cautare de particele de perfectiune, de farame de speranta...

Ritmul vietii e din ce in ce mai alert, cautarea fericirii depline a devenit o adevarata cursa de formula 1, la care daca ratezi startul si iti ia semenul "fata" te simti trist, te simti slab, te simti invins. Nu ne invata unele reclame TV ca locul 2 nu conteaza? Mesajul lor e clar: Unde exista o competitie in derulare, numarul 2 nu exista.

Competitia permanenta e un alt efect al vanatorii de himere. Alergi dupa "minuni" uitandu-te insa mereu peste umar sa verifici daca nu cumva vei fi prins din urma si intrecut. Te uiti in stanga, te uiti in dreapta, si daca ai noroc, reusesti sa termini cursa pe primul loc.

Daca nu ai atata noroc, ori ajungi printre ultimii, ori, si mai rau, te impiedici si cazi. Si acum, fie mai poti sa te ridici pentru ca ai vointa si/sau poti inca fizic, fie ramai cazut la pamant, rapus de imposibilitatea de a invinge...

Si ce se intampla odata ce ai ramas acolo jos, inert si infrant? Cred ca nu se intampla nimic special. Esti doar un alt individ care a incercat (pentru a cata oara?) sa atinga cerul si a ratat...

Dar cel care trece primul linia de sosire, invingatorul, campionul, el, oare, cu ce se alege? A putut el sa atinga cerul, luna, stelele, infinitul cu trupul, cu sufletul, intr-un cuvant cu totul? Nu cumva a reusit doar o victorie efemera intr-un razboi care nu ii apartine nici lui, nici stramosilor lui si cu siguranta nici urmasilor sai? 

Este vorba, in fond, de un razboi al nimanui pe care poate numai Dumnezeu ar putea sa il priceapa cumva, si asta numai daca ar vrea…

Pana la urma, nici noi nu putem intelege chiar totul, si nu cred ca ar trebui sa se intample asa. E inca o dovada ca nu suntem defel pregatiti pentru nemurire, cel putin nu inca.

La coada la fastfood

Tanti da din coate de parca inoata. E hotarata sa ajung in fata, indiferent de impedimente (impedimentele eram noi, fireste, fraierii care asteptau la rand sa infrupte de la Mac).

- Da, da ce sa iau, iubitica mea? Fata lu' mama, zi repede ce vrei, da' repede ca ajung acu' in fata si nu stiu ce sa cer! Dar sa fie ceva ieftin, ca am tras pe la secand hend azi dimineata si mi-am luat niste bluzite si niste sandalute din piele eco misto de tot! Ti-a luat si tie mama niste pantalonasi draguuuuti...Un vis, mama!

- Sar'na mami! Pai, mami, ia-mi si mie un meniu dublu big mac! Da' dublu sa fie, da? Sa nu'cumva sa gresesti, mami, ca mi-e foame rauuuuu!!!

- Stai, fato, ca nu tin minte, stai ca ajung acu' in fata si ceri tu direct lu' baiatu', ca io nu tin minte!

- Bine, da-mi-l la telefon, ca ii zic io eczact ce vreau, tu sigur te incurci si ceri meniu simplu si zau ca o sa lesin daca nu mananc cat am nevoie!

Ajunge muierea mama in fata, rosie ca racul de la caldura si de la stress. Se intinde peste tejghea si ii lipeste telefonul direct de urechea baiatului pe faza si ghinionist. Se lamureste si el ce vrea interlocutoarea, bate in casa comanda si ii returneaza madamei telefonul asudat si plimbaret.

- Alo, mamica, gata, ai comandat? Intreaba muica surescitata.

- Da, mami, da' o fi inteles ca vreau dublu? Rasufla agitata in telefon ploada cea flamanda.

- Aoleu, fato, nu stiu, pai nu i-a zis ca vrei dublu? E deja nervoasa madam imi zic, dar nu-i arata asta si odorului, doar noua, prostii de la coada.

- Ba da, i-am zis, dar daca e prostovan si n-a inteles sau daca e surd? Mi-l mai dai o data la telefon?

- Nu, nu ti-l mai dau, ca daca iar n-aude? Stai ca ii zic eu...

- Domnu' vanzator! Alo, alo! domnu' vanzator! Deja persoana care platea intre timp zacea pe jos, intr-o balta de sange, strivita de talpa uzurpatoarei scelerate. Fata mea vrea nu stiu ce, ceva, dar sa fie dublu!

- Da, doamna, dublu i-am pus, stati linistita! Raspunde, pe nerasuflate, za Mac guy.

Pachetu' e gata de livrare, tanti il insfaca cu pofta, si inainte sa plece isi aduce aminte ca mai vrea ceva si striga iar la vanzator:

- Auzi mai, baiete, mai ai niste  frappe din ala?

- Shake, doamna, nu frappe!

- Asa, asa vreau si unu din ala!

- De care sa fie doamna?

- Pai shake, de care sa vreau? Nu asa zisesi? De care ai, ce, sheicul asta e de mai multe feluri?

- Da, doamna, avem de ciocolata, de vanilie, de capsuni...De care sa fie?

- De vanilie, da, de vanilie vreau! Nu asta e cel mai bun? intreaba nerabdatoare mama care da junc fud la copii.

- Nu, doamna, ala de ciocolata e cel mai bun! O lamureste nefericitul de la casa, sperand sa o multumeasca cat de cat, pe duduia infocata.

- Da-mi din ala, atunci, da-mi de ciocolata, din ala vreau! Incheie, satisfacuta, madam cumparatoarea de ocazie.

Tantita isi primeste intr-un final si frapeul deghizat in shake si inchide si telefonul cu fie-sa (ramasese si ea pe fir, just in case, daca mami nu se descurca cu frapeurile). 

Nu ma pot abtine sa nu ma uit pe display-ul telefonului sa vad si eu cine e la capatul firului, cu cine se converseaza fomista nebuna care sare randul. Poate are vreo poza cu mandra, ceva...Vad una pe tot ecranul cu numele My love, un dulap de muiere mare de zici ca il inghitise pe Roland cu totul..Da' e mare, frate nu asa, e huge fata, cum ar veni. Cred ca, de obicei, manca cvadruplu, nu dublu, dar se temea probabil ca ma-sa n-o sa se descurce si o sa ia naibii meniu simplu si sa te tii atunci foame!

- Du-te cu Dumnezeu, My love, si ia-o si pe ma-ta cu tine si carati-va la Obregia amandoua! Imi zic in gand, dupa ce iau o tava direct in freza in timp ce cocoana cu plod degenerat incearca sa prinda rand si la iesire. Ma intreb pe cine o sa mai sune si pentru asta.