Tuesday, February 7, 2012

Amantul meu, Parisul

-        - Mami, asta din poza e turnul Eiffel? ma intreaba Rares, fi-miu cel mare, privind la poza de pe desktop.
-          - Da, mami, ii raspund zambind, el e.

Da, pana si Rares stie ca ador Parisul. Probabil stie si Codrin (fi-miu cel mic), dar inca n-a adus vorba.
Privesc mai pe indelete la poza, si bineinteles, cad pe ganduri. Ma apuca, asa, o nostalgie pariziana cand imi aduc aminte de plimbarea pe aleile din jurul lui Tour Eiffel, care a insemnat, practic, primul meu rendez-vous cu Parisul, prima mea partida de amor cu cel care avea sa devina amantul meu pe viata.
Cred ca iubesc Parisul dintodeauna. Pornind de la ce am citit despre el si cu el, de la povestirile “la cald” ale francezilor sau ale altora care au impartasit experiente de tot felul cu francezii sau frantuzoaicele, am inceput sa il indragesc si sa devin din ce in ce mai nerabdatoare sa stau la taclale cu el, sa imi doresc sa il cunosc cat mai in amanunt si cat mai profund.
Pe viu si in persoana am reusit sa il cunosc insa abia acum 2 ani, cand mama, care stia si ea de pasiunea mea pentru el de si dorinta mea nebuna de a-l vizita si descoperi, mi-a facut cadou o excursie la Paris. Implineam 35 de ani si probabil ca s-a gandit ca ma va paste in curand criza varstei mijlocii, si e mai bine sa o tratam din pripa.
Si uite asa, mi-am invins frica de avion, am decolat si  aterizat deopotriva cu succes pe celebrul Charles de Gaulles sau Roissy, cum i se mai zice (am aflat asta de la un ghiseu de informatii din centrul Parisului, unde mama ma tot inghioldea sa intreb in franceza daca aeroportul Ch. De Gaulles e tot una cu Roissy, ca aveam eu  dilema asta).
Aeroportul e imens. Iti cam sta ceasul de uimire, mai ales cand te gandesti la al nostru Otopeni, si invariabil te apuca sa faci comparatii, sta in firea omului! Cand vezi acolo tabelele alea interminabile de plecari si sosiri, te cam bate un gand sa te reimbarci spre Cancun de exemplu, in Mexic. Pe mine asta m-ar fi tentat sa va spun sincer, dar am preferat, cel putin momentan, sa raman la Paris.
Bine, eu mai vazusem si aeroportul din Atlanta, SUA, cunoscut drept “hub” (punct de legatura cu multe alte destinatii si rute de zbor) in State. Asta se intampla in ’99. Ma gandeam, pe vremea aia, ca numai acolo poate exista ceva atat de mare. Ei bine, uite ca si Franta se poate mandri cu un aeroport pe masura celor de peste ocean, asta si pentru ca Parisul este si el un hub pentru restul lumii.
Dupa ce imi revin nitel din uimirea datorata dimensiunilor impunatoare ale Generalului, incerc sa ma orientez cat de cat in spatiu. Aveam indicatii clare si pretioase de la mama, care e ghid international si care a vazut Parisul cam de cate ori am vazut eu Piata 1 Mai. Si cum acolo am serviciul, e limpede cine iese in castig din povestea asta.
Ma iau, deci, dupa notitele facute impreuna cu mama dar nu numai, aleg sa recurg si la fler. Cineva spunea ca ma descurc bine prin aeroporturi nu si prin gari, din pacate. Oricum o sa ma descurc si de data asta (trebuie, nu de alta), iar cu trenurile nu prea am treaba.
Incep sa caut statia de metrou a RER. RER este metroul regional care strabate Parisul dar si suburbiile sale. Costa mai mult decat metroul citadin (care nu circula in exterior, si nu trece de celebrele porti (Portes), granitele catre banlieues (periferia Parisului, suburbiile). Oricum, cu RER-ul sigur iesi mai bine decat daca ai lua taxiul (adica  sa te “usurezi” de vreo 50 de euro, cu care mai bine iti achizitionezi o camasa de la GAP!)
E adevarat, drumul cu metroul regional dureaza vreo 2 ore, dar e foarte placut. Treci prin tot felul de localitati, unele dragute, cu case frumoase si ingrijite (care arata toate cam la fel fiind construite dupa un anumit tipic arhitectural si coloristic cu noima, nu ca la noi unde vezi o casa roz, o alta alaturi verde, basca si de vreo 2-3 ori mai inalta si mai lata decat cea a vecinului de peste gard). Trec apoi si prin localitati mai putin curatele, dar, pana la urma, toate orasele foarte mari au si astfel de zone adiacente, mai putin placute ochiului.
Mi se deruleaza prin fata ochilor tot felul de asezari omenesti: cartiere cochete, dichisite, elegante, dar si unele saracacioase si destul de triste. Asa e Parisul. Un paradox. E si da si nu, e si mult si putin, e si tot si nimic, dar si acel nimic inseamna ceva, daca ma intelegeti, e totusi un nimic parizian,nu asa, orisicum!
Ajung, in sfarsit, in Paris. Scot repede din geanta harta metroului pentru ca trebuie sa schimb linia. 1, 2,3, 6. Liniile, rutele sunt numerotate de la 1 la 14 si sunt reprezentate prin culori diferite. N-ai cum sa te ratacesti nici daca-ai vrea. Peste tot nu vezi decat indicatoare incotro sa o apuci. Simplu, simplu de tot. Metroul parizian e incredibil de bine organizat si de accesibil. Si in plus, poti sa ajungi oriunde si asta si suficient de rapid. Poti traversa orasul in vreo 45 de minute. Incercati asta cu masina si va garantez eu ca n-o sa va iasa, nici in Paris, si ca de altfel nici in Bucuresti (cam asta ar fi singura legatura intre marele Paris si mai liliputanul sau fratior)!
Schimb metroul si ajung cu bine la destinatie. Undeva in centru, aproape de le Tour cel atat de celebru.
Hotelul e o cladire extrem de ingusta. Camera e minuscula, abia de are loc un pat si tu in el, cel mult. Cand deschzi usa de la baie, lovesti, invariabil, patul. Ca sa zic asa, nimeresti din lac direct in put, pardon, pat. Dar nu conteaza. Sunt la Paris.
Imi trag putin sufletul si imi fac in minte planul de unde sa incep si cu ce. Aleg, evident, Turnul, ca e destul de aproape si nu m-as aventura din prima cine stie pe unde. Diseara, inainte sa ma culc, imi voi face planurile de batalie si cucerire de noi metereze pentru zilele urmatoare. O sa ma documentez cu tot ce trebuie, o sa imi notez, sa imi umplu geanta cu informatii pretioase si pe masura de utile. E mai safe, zic, doar filmul “Un American la Paris” nu putea sa nu aiba urmasi de nadejde!
Ies in oras in sfarsit. Sunt atat de fericita ca sunt acolo! Nu va puteti inchipui! Savurez fiecare straduta, casuta, alee, fiecare magazin! Pozez totul, zambesc, topai, alerg…Dar fac toate astea tot cu harta-n mana pentru ca sunt mai precauta de fel, chiar prea precauta uneori, as adauga eu.
Cand apare Turnul in zare, mi se taie picioarele de emotie. Il pozez din lateral, fata, spate, de dedesubt. Probabil l-as poza si din inaltul cerului, dar nu am un balon cu aer cald care sa ma propage pe verticala si suficient de sus cat sa iasa bine poza si sa si convinga privitorii ulteriori.
Prefer sa nu urc, totusi, in Turn. Nu azi, poate altadata. E coada mare si pierd timp pretios. Mai degraba, ma plimb pe aleile parcului din jur, respir aer parizian autentic. De undeva, din lateral, se aude cantand un cor de englezi, americani ceva. Lumea sta pe scaune comod si asculta. E linistitor, cazi pe ganduri, visezi. Afara e foarte cald, chiar neasteptat de cald pentru un Paris in luna lui august. Stiu, pare surprinzator pentru noi, dar in Paris nu e foarte cald in august. Doamnele si domnisoarele nu pleaca dimineata de acasa fara o jacheta pe umeri sau pe brat, depinde cum o cere vremea.
Dupa vreo cateva ore, epuizata de zbor, plimbari si canicula, ma retrag intr-un bistro cu scaunele si mesele asezate catre strada, si comand un confit du canard care va spun, este delicios. Merge si o bere, deci o comand si p’asta, cu pofta si nerabdare.
In zilele care au urmat, am incercat sa inspir pe nas, gura si prin porii excitati de curiozitate cat mai mult Paris. Cat mai mult posibil, si daca se poate, sa nu mai expir defel. Era asa, ca o noapte de dragoste plina de pasiune, in care cu cat dai si primesti mai mult, cu atat simti mai multa nevoie si mai multa dorinta sa continui, in ciuda faptului ca te cam lasa puterile, si nici trupul nu prea mai raspunde la comenzi. Cine iubeste si e iubit cu siguranta a prins idea, nu mai insist.
Am vizitat apoi Musee d’Orsay (am un cult pentru (post)impresionisti, nu il puteam rata defel!) Muzeul este, de fapt, o veche gara. In fata autoportretului lui Van Gogh, aflat la niciun metru de mine, am plans. E pictorul meu preferat! Il vazusem si la Amsterdam dar nu conteaza, oricum plangi in fata unui Van Gogh autentic. Nu ai cum sa nu plangi, poate doar daca esti de fier. Si eu, cel putin, nu sunt, slava Domnului.
La fel, un Renoir, inalt cat doi oameni pusi unul peste altul, m-a lasat muta de uimire…Trupuri unduindu-se intr-un dans sublim…Parca si auzeam muzica in urechi…
Merg mai departe si privesc adanc in ochii femeilor lui Modigliani…Port chiar si o conversatie in minte cu ele, cu acele femei oachese si cu acel je ne sais quoi in privire.
Nu ratez nici L’orangerie, “ce batiment la bas”, dupa cum imi indica un comerciant din gradinile Tuileries. Muzeul fost inchis destul de mult timp, si aici ma refer la accesul la celebrii nuferi ai lui Monet. Cateva sali cu peretii captusiti cu tablourile lui, cu nuferii lui…Puteai lua loc in mijloc, pe banchete, si sa privesti la ei o zi intreaga daca voiai. Eu insa am zabovit doar putin, preocupata fiind de cat de multe  imi mai ramasesera de vazut. Pun pe lista repede ceva de aprofundat pentru data viitoare.
Va spuneam de Tuileries. Parisul are multe parcuri, enorm de mult spatiu verde, statui, flori de tot felul. Nu le poti reda in cuvinte. Nici nu ar trebui, pentru ca ar fi o crima. Trebuie sa mergi sa vezi. Sa te convingi cu ochii tai ca intr-un oras atat de mare pot exista astfel de oaze de relaxare si frumusete absoluta. Place de Vosges (cu locuintele lui Victor Hugo, Alphonse Daudet sau Theophile Gautier), les jardins du Luxembourg te vor lasa fara glas si fara de suflu. La propriu. 



Cand am vizitat gradinile Luxembourg, am avut norocul sa ascult un concert live Chopin. Si iar am plans. Asa imi inchipui eu ca este in rai. Momentul Chopin rasunand deasupra gradinilor Luxembourg si completandu-le splendoarea printr-un cantec sublim. Alte comentarii ar fi de prisos. Va invit sa veniti sa vedeti si sa si ascultati cu putin noroc, daca n-ati facut-o deja, si atunci o sa intelegeti de ce “bat atat apa in piua” cu Parisul si ale sale comori inestimabile ce abia asteapta sa fie descoperite!
Va spuneam ca nu am urcat in turnul Eiffel. Am preferat, in schimb, sa urc pe L’arc de Triomphe. Panorama este senzationala, totala. Le Louvre, Montmartre cu a sa Sacre Coeur, Champs Elysees si La Defense, cartierul nou financiar. Totul imi apartinea. Puteam sa intind mana si sa strang, tot ce vedeam si respiram, in pumni. Ca si cum Parisul ar fi fost doar o bucata de hartie, o vedere pe care o strecori  pe sest in buzunar si fugi cu ea, uitandu-te mereu peste urmar sa vezi daca nu te-a observat careva, nu ca sa te certe, ci mai degraba ca sa te imite, invidios pe jocul tau solitar si atat de nastrusnic!
Spunea cineva ca, atunci cand aterizezi la Paris, primul gand care iti vine in minte este ca vizitezi un oras plin de cultura. Poate fi asta, dar poate fi, foarte bine, si altceva.
Parisul e romantic, erotic, pervers, gol, plin, vulgar, elegant. Parisul e mirosul de ambra al negrilor si amprenta magrebienilor pe care ii intalnesti la tot pasul. Tot Parisul iti arunca, peste batrana Sena, excentricul Pod Alexandru III sau te indeamna la o croaziera, ori te momeste sa cumperi carti vechi de la buchinisti sau viniluri originale. In Paris, poti alege sa fii orice, sau chiar sa fii acum ceva, si peste o clipa sa te schimbi, prada ispitelor ivite in drum la tot pasul, pe nesimtite. Poti sa privesti la pictorii din Place de Tartre sau sa trisezi nitel, dand o fuga pana la Moulin Rouge, ori sa tragi cu ochiul la "madamele" din Pigalle.
Eu zic nu ratati nici o plimbare prin Le Marais, cochetul cartier central al gay-lor bancheri parizieni. Stati linistiti, nu se “da” nimeni la voi. Mamici cu copii in carucioare se plimba si ele pe acolo. Nu risti sa te “agate” nimeni. Amorurile interzise in teorie se consuma doar in intimitatea unor apartamente de lux, al carui pret de inchiriat poate ajunge la ametitorul pret de 10.000 de euro /metro patrat.
In loc de incheiere, va mai spun doar ca iubesc acest oras si tot acest iures al sau, acest spectacol fara de sfarsit. Iubesc Parisul si stiu ca si el mai iubeste la fel pe mine. E acel amant ce nu te inseala niciodata, dezvaluindu-ti-se pe dinaintea ochilor mereu surprinzator, mereu neobosit, mereu unic.
Iar eu sunt acea amanta care nu il va dezamagi nici ea vreodata, vrajita de farmecul sau inconfundabil, si care va cauta sa i se bage in propriul asternut ori de cate ori va avea ocazia. Si voi mai cere, poate, pe langa noaptea de amor nebun cu el, si un pahar de vin rose pe care sa-l beau in cinstea lui, mon cher amant, Le Paris.






2 comments:

  1. hm.....
    Lacrimez, si stiu de ce...
    Frumos acest ghid parizian, insa si mai frumos modul original de prezentare. Imi doresc si eu un amant ca al tau, care sa ma faca sa rad, sa plang, sa simt fericire, sa ma pierd in raiul lui romantic...Esti o norocoasa...
    Cat despre Van Gogh si Chopin...cred ca mai am o lacrima....

    ReplyDelete
  2. ochii femeilor lui Modigliani au avut drept model ochii femeilor lui Brancusi.
    ...ce poate face dragostea din om!

    ReplyDelete

Adaugati un comentariu aici: